Zilele aceasta, s-a tot discutat despre posibila legalizare a bacşişului în domeniul hotelurilor, restaurantelor şi barurilor – HoReCa, aşa cum i se mai spune.  Mass-media a aflat despre această propunere de pe facebook, unde figura printre ideile dezbătute de ANAT (Asociaţia Naţională a Agenţilor de Turism)  – care a pornit o campanie împotriva turismului „la negru”. Potrivit ANAT, este doar o idee, încă neînsuşită de asociaţie pentru a fi promovată.

În Statele Unite bacşişul este legal şi impozabil. Dar în această ţară, fiscalitatea este strictă până la ultimul cent. Şi altele sunt veniturile, alta este puterea de consum…

Haideţi să vedem cum stăm în lume cu acest obicei, privind acordarea de bacşiş pentru servicii. Un bacşiş (tips în engleză)  reprezintă o sumă de bani oferită pentru anumite servicii efectuate sau anticipate. Aceste plăți și dimensiunea lor reprezintă o chestiune socială personalizată. Bacşişurile variază în funcţie de diversele culturi și de tipul de servicii. În anumite circumstanțe, cum ar fi în SUA, când se lucrează cu angajaţii de stat, primirea de bacşişuri este ilegală, ca şi în România. În ţările unde bacşişul constituie un obicei, unii angajatori îşi plătesc mai puţin angajaţii cu speranța că salariile lor vor fi completate de aceste “tipsuri”. În mare parte, aşa este şi la noi, în special în domeniul HoReCa.

De cele mai multe ori, bacşişul se bazează pe preţul plătit, şi nu pe calitatea serviciului. De exemplu, un client român va lăsa mai mult dacă va comanda homar sau somon, decât dacă va comanda o omletă. Chiar dacă servirea în primul caz ar lăsa de dorit faţă de cazul doi. Asta pentru că la noi şi în multe alte ţări se lasă aproximativ 10% din valoarea comenzii.

Potrivit unui studiu efectuat de Universitatea Cornell, evaluarea consumatorului arareori are de-a face cu calitatea serviciilor. Ei lasă bacşişul mai degrabă în funcţie de mărimea notei de plată şi de ambientul restaurantului. Clientul “se simte” să lase mai mult într-un local de lux decât într-o… tavernă sau bodegă, chiar dacă în cazul doi serviciile oferite de chelner ar merita mai mult.

În SUA şi Canada, bacşişul nu depăşeşte 10% şi este impozabil. Pe notele de plată există rubrica de “tips” – care, de obicei, sunt stabilite de către proprietar. Însă şi aici, 40% dintre chelneri omit să declare bacşişurile (potrivit Wikipedia). În California, de exemplu, bacşişurile sunt interzise în mod oficial. Însă un angajator nu poate să îi interzică unui angajat să refuze dacă primeşte un bacşiş pentru un serviciu bun. De ce? Pentru că bacşişul este proprietatea celui care l-a primit şi care nu poate fi obligat să îl declare sau să îl împartă cu vreun coleg.

În China, bacşişul nu există în cultură, dar este practicat la hotelurile care primesc turişti străini. În India, nu este o obligaţie, dar este apreciat atunci când este oferit. În Israel, este de 10-12% din totalul consumului. În Japonia este recomandat să vă feriţi să daţi bacşiş! Poate fi o mare ofensă. În cultura lor nu există aşa ceva. La fel şi în Coreea de Sud, unde cel puţin poate crea confuzie.

În Iordania şi în alte state arabe, bacşişul este la „mama lui”. De altfel, acest cuvânt provine din arabă: baksheesh. Semnifica iniţial un avans dat lucrătorilor pentru a munci mai bine, sau o recompensă suplimentară după efectuarea muncii. În statele arabe, barurile şi restaurantele pot adăuga ca bacşiş între 5 şi chiar 35% din valoarea serviciilor.

În Thailanda, se lasă bacşiş dar la un nivel mic, mai precis, prin rotunjire. Dacă nota de plată este de 950 de bahţi (moneda locală), este considerat nepoliticos să iei restul de 50 de bahţi. În Turcia, bacşişul sau „bahşiş”, aşa cum este numit la ei, nu este o regulă dar de obicei în restaurante se lasă între 5 şi 10%, iar la taxi se rotunjeşte preţul.

În Australia şi Noua Zeelandă, ţări cu un nivel de viaţă ridicat, nu se lasă de obicei bacşiş. Deşi în Noua Zeelandă, la restaurantele de top, clienţii au început să lase între 10 şi 15%. Aceasta datorită turiştilor străini, care vin din ţări unde se practică bacşişul (Europa, SUA etc.).

În America de Sud, bacşişul este la ordinea zilei. În Argentina şi Chile, este de obicei de 10% din valoarea notei de plată, dacă aţi şi fost mulţumiţi de servicii. În Argentina, unele restaurante stabilesc şi o taxă – denumită cubierto – care nu depăşeşte valoarea a 12 pesos. În Bolivia, tips-urile sunt incluse în nota de plată şi nu depăşesc 5%. La fel în Brazilia, dar aici valoarea se ridică la 10% din notă, iar tipsul oficial este denumit gorjeta. În Columbia, clientul decide cât va lăsa bacşiş. Altfel, va fi automat tarifat cu 10% din valoarea notei. Atenţie – aici, bacşişul nu se împarte în totalitatea lui cu angajaţii.

Dar să revenim la Europa noastră. În special în ţările balcanice, precum Albania, Grecia, Bulgaria, bacşişul este o obişnuinţă şi se ridică la circa 5-10% ori constă în sume fixe în funcţie de serviciu. În Grecia, acesta se numeşte „filodorima”, şi poate fi de 1-2 euro la o livrare fast food sau de 10-20 de euro în restaurante, dar asta indiferent de cât de mare ar fi nota. Deci există o limită de 20 de euro, chiar dacă nota ar fi de sute de euro.

În Germania şi Austria, bacşişul este cuprins între 5 şi 10% sau se lasă prin rotunjirea sumei. Bacşişul nu este acceptat în Franţa şi Belgia, dar şi aici se practică rotunjirea sumei sau lăsarea unei mici sume în plus dacă serviciile au fost bune. În Croaţia, tips-ul este de 3-5% dacă aţi fost mulţumiţi de servicii sau se merge pe rotunjirea sumei. În ţările nordice, precum Danemarca, Suedia, Finlanda, sau în Olanda, bacşişul este inclus în preţ. În Norvegia, la anumite restaurante de top există o taxă de serviciu de 10-15%, obligatorie. În Elveţia se lasă bacşiş, dar numai prin rotunjire şi în niciun caz nu se ajunge la 10%.

În Spania nu se lasă bacşiş, ci se merge uneori pe rotunjirea sumei. Un chelner va fi bucuros să primească şi 2-3 euro la o notă de 30 sau 50 de euro.  La fel şi în Portugalia.

În Polonia, bacşişul nu e obligatoriu dar se lasă la restaurantele cu servicii de masă şi este de 10% dacă aţi fost mulţumiţi de servicii. În Slovacia, este de circa 10%, iar dacă achiţi cu cardul de credit, îl laşi separat, cash. În Ungaria sau Cehia, bacşişul este acceptat, ca şi în România, în funcţie de calitatea localului, a serviciilor etc.

În Italia, bacşişul (denumit „la mancia”) se acordă doar pentru servicii de mare calitate, deci nu este o obişnuinţă. Însă a început să fie acceptat, mai ales la restaurantele care primesc mulţi turişti.

În Marea Britanie, bacşişul nu este obligatoriu în baruri şi pub-uri, însă în anumite situaţii (când barmanul a preparat un cocktail), cel care a prestat serviciul pune restul pe o farfurie şi se aşteaptă să i se lase ceva. Tips-ul de 10% se practică în restaurante, dar nu este obligatoriu. Mai ales în Londra şi alte oraşe mari, bacşişul este legal, cu rubrică pe nota de plată. Clientul are dreptul să refuze să îl plătească, dar arareori se întâmplă asta.

 

De ce nu cred în legalizarea bacşişului în România

Amintesc că, în 2005, secretarul de stat pe turism de la acea vreme, Marius Crivţonencu, a propus şi el legalizarea bacşişului în hoteluri şi restaurante, dar fără succes. Oricum, şi în acest caz, era a douăzecea propunere pe o listă mare (care avea şi propuneri interesante, realiste), lansată la o conferinţă de presă la care am participat. Mass-media, fireşte, a luat în vizor propunerea cu bacşişul şi a scos-o în faţă, fostul secretar de stat rămânând în istorie drept primul care a propus o asemenea măsură.

Ei bine, se ştie că românul este obişnuit să lase bacşiş la restaurante, baruri etc. Însă, cu siguranţă că nu i-ar plăcea să fie forţat să o facă.

Dacă bacşişul ar fi legalizat şi ar exista o rubrică specială pe nota de plată, românul va lăsa un „extra bacşiş”, deci bacşiş la bacşiş, ştiind că tot ce e „legal” nu va ajunge în mare parte în buzunarul chelnerului sau la cel care a prestat serviciul. Că o fi sau nu aşa, e altă poveste, dar astfel gândeşte clientul român.

Orice impozitare în plus ar speria şi împovăra proprietarii din domeniul HoReCa. Despre acest aspect discutam ieri, în cadrul emisiunii „Fabrica” de pe Realitatea TV, unde am fost invitat alături de Mohammad Murad, preşedintele Federaţiei Patronatelor din Turismul Românesc (FPTR) precum şi proprietarul grupului hotelier Phoenicia şi al lanţului de restaurante Spring Time (un McDonald’s autohton, dar mai puţin fast food, cu preţuri rezonabile şi mâncare de calitate).

Murad a spus şi îi dau dreptate: „De ce să facă mediul privat propuneri de fiscalizare? Asta este treaba fiscului. Mediul privat ar trebui să se bucure că banii vin şi rămân în ţară, în diverse regiuni, la oamenii care lucrează în domeniu. Circulaţia banilor înseamnă putere de consum. Fiscul decide dacă trebuie sau nu să regleze aceste aspecte”.

Este drept, la agenţiile de turism – domeniu de care sunt ataşat de foarte mulţi ani – poate apărea o frustrare. Potenţialii clienţi nu înţeleg, în mare parte, rostul unei taxe pe serviciu şi astfel nu lasă tips-uri, fie ele şi legale. Agenţiile de turism sunt şi cele mai fiscalizate entităţi comerciale din turism – lucrând pe bază de factură pentru orice serviciu. Oarecum, clientul, când intră într-o agenţie, se simte ca şi la o bancă sau la un magazin: întreabă, eventual cumpără ceva, şi nu se simte dator să lase vreun cent, vreun ban în plus.

La restaurante, hoteluri sau taxi-uri, românul se simte să lase bacşiş. Salariile chelnerilor sunt de multe ori mici, proprietarii ştiind că aceştia pot câştiga din tipsuri. Pe de altă parte, mare parte a proprietarilor nu îşi permit să îi plătească pe aceştia foarte bine, deoarece şi puterea de consum în România a scăzut mult în ultimii ani. Ori românul, dacă are bani, a devenit mai econom şi nu mai merge la fel de des ca înainte în restaurante.

Dar şi preţurile noastre sunt mai mici. Mă gândesc şi la taxi-uri: mulţi rotunjesc până la 10 RON dacă tariful cursei este de 3 sau 5 RON. Dar în România taxi-urile sunt încă ieftine şi accesibile. Chiar sunt. În Roma, de exemplu, doar pornirea e 4 sau 5 euro, iar o cursă poate ajunge la 25, 30 sau chiar 40 de euro. Acolo, localnicii nu folosesc taxi-ul, ci propriile automobile sau transportul în comun. Taxi-urile sunt pentru… turişti.

Însă… o singură pretenţie aş avea. Las bacşiş, vreau serviciu bun. Ospătarii, barmanii, taximetriştii, trebuie să realizeze că acel bacşiş nu li se cuvine oricum. Ci pentru un zâmbet, un dialog politicos, un serviciu măcar decent.

Atât aş vrea să ştiu: că românii vor refuza să mai lase bacşiş pentru servicii de slabă calitate. Deşi, în restaurante, am colegi care le iau apărarea celor morocănoşi sau nervoşi: „ştii, şefu’ nu-şi permite să angajeze mulţi chelneri, fiecare are mult prea multe mese în grijă, salariile sunt mici etc.”… Aşa o fi, dar mie, ca şi client, nu îmi pasă. „Şefu’” va realiza că, dacă doreşte să lucreze în domeniul serviciilor, trebuie să presteze… servicii!

Cât despre legalizarea bacşişului la noi… cred că este a 1001-a problemă a turismului românesc.

Traian Bădulescu, 2012