Premiul Jurnalului SF – Zilele “Pozitronic”, 1993

– Mary, Molly… Mai e puţin, se răsti John, capul familiei, aşezat autoritar în fruntea mesei.

– Tată, mai avem desertul! protestă o fetiţă de vreo zece ani, ce încerca din răsputeri să înfulece o savarină sintetică, nereuşind să-i facă faţă.

– Timpul ne presează, înţelege. Dacă ar fi după mine, te-aş lăsa. Grăbiţi-vă.

Cinci persoane se chinuiau să înghită ultimii dumicaţi ai unei frugale mese de prânz: John, un bărbat de 40 de ani, Mary – soţia lui, Grass şi Sunny – cei doi „juni primi” de 16 şi respectiv 13 ani, secondaţi de guraliva Molly, ce avea doar 7 ani.

Cu mari eforturi, Molly reuşi să înghită o parte din savarină; în acelaşi timp, dintr-un difuzor se auzi un semnal strident şi apoi o voce feminină cu un ton aspru: „Vă rugăm să părăsiţi încăperea. Peste un minut va trece acceleratul 40019. Vă mulţumim pentru înţelegere”.

– Da’ lăsaţi naibii masa! îşi ieşi din sărite John, neştiind cum să-i mai determine pe ceilalţi să renunţe la plăcerile culinare. Oricum, masa se dezintegră sub privirile disperate ale micuţei Molly, ce nu apucă să-şi recupereze restul prăjiturii. În locul ei rămaseră doar şinele căii ferate, gata de a-şi îndeplini misiunea.

Din acelaşi difuzor se auzi aceeaşi voce: „Sper că v-a plăcut masa. Să vă fie de bine şi nu uitaţi, la orele 20.30 urmează masa de seară. Nu întârziaţi, căci la orele 20.46 va trece rapidul 51113.

Cei cinci părăsiră locul mesei, spre nemulţumirea mezinei.

– Tati, da’ n-am terminat prăjitura! Vreau prăjitura!

Scâncetele ei fură acoperite de un huruit infernal, ce se amplifica din clipă în clipă. Trenul trecu prin sufrageria lor, ca o săgeată. Grass şi Sunny aşteptară momentul cu nerăbdare. Aşezaseră din timp pe linia ferată ce tăia în două apartamentul lor câteva monede de un cent. Acum îşi recuperau cu satisfacţie comorile, mult aplatizate de roţile trenului.

– Tati, mi-ai promis că mergem la film…

„Iar Molly!”, se încruntă John, ştiind că nu putea scăpa cu una, cu două de ea, mai ales în week-end.

– Aşteaptă puţin, scumpa mea. Întâi să ne facem siesta, apoi vom mai vedea…

Ultimele cuvinte îi fură acoperite de un semnal strident. Apoi, aceeaşi voce feminină răsună din difuzor: „Vă semnalăm un cutremur cu magnitudinea de 7,9 grade pe scara Richter. Unda de şoc va ajunge la dumneavoastră peste 5 minute – durata, 58 secunde. Luaţi măsurile necesare”.

– Of, Doamne… Tocmai când să ne distrăm şi noi, bombăni John… Sper să nu se lase cu fisuri de podea, gândi în timp ce apăsă pe un buton roşu, situat pe unul dintre pereţii sufrageriei.

– Dispozitivul antigravitaţional! Acum, tot ce se află în apartamentul nostru e în afară de orice pericol, şi… îşi muşcă limba, înghiţindu-şi ultimele cuvinte. Plutea asemeni obiectelor aflate în apartament. Televizorul senzorial în relief se dezechilibră, desprinzându-se apoi de pe suportul pe care se afla, în timp ce cărţile ce-şi luaseră avânt din bibliotecă începuseră un vals în jurul lui. Membrii familiei pluteau de asemenea, care mai de care în poziţii mai dubioase.

Totul deveni o harababură. Un jet de apă se strecură în sufragerie, dezintegrându-se în mii de componente.

– Fir-aş al dracu’, n-am închis uşa de la WC! Remarcă indignat John. Urmară câteva zguduituri de proporţii mai mici şi cutremurul încetă. Se auzi un semnal strident. Apoi aceeaşi voce gravă: „Cutremurul a încetat. Vă mulţumim pentru atenţie şi nu uitaţi să deconectaţi dispozitivul antigravitaţional. Vă reamintim că folosirea lui este gratuită doar în timpul calamităţilor naturale. Altfel, taxa este de un cent pe secundă”.

John aruncă o înjurătură printre dinţi, destinată nu se ştie cui. Ridică un pumn în semn de protest, dar asta nu-l ajută cu nimic. Avântul îl propulsă în tavan, cu capul înainte. Apoi se îndreptă spre podea, nimerind tot în cap. Grass şi Sunny, restabiliţi cât de cât, încercară să îi dea o mână de ajutor.

– Sper să nu ne invadeze tot apartamentul, apa asta scârboasă. Atunci va fi prea târziu…

Nimeri în sfârşit butonul roşu. Toate obiectele ce zburau prin încăperi se reaşezară la locurile lor într-o ordine perfectă. În schimb, se auzi un zgomot de apă trântită de la doi metri.

– Drace, curentul a închis uşa de la WC!

Apa nu mai avusese timp să revină la locul ei şi-şi alesese ca loc de reşedinţă restul apartamentului.

– Tati, când mergem la film? miorlăi Molly, bălăcindu-se în apa ce se ridica destul de mult de la suprafaţa podelei.

– Lasă-mă în pace! zbieră el. Nu mai plecăm nicăieri, avem inundaţie, sau nu vezi? Ce, eşti chioară?

Apartamentul devenise un adevărat lac de agrement, spre deliciul copiilor. John scoase capacul unui canal din sufragerie şi apa se scurse încetul cu încetul.

– Fir-ar să fie, s-a udat calea ferată… mormăi el, plictisit de moarte (sau mai bine zis, de viaţă).

Un semnal strident şi din difuzor izbucni VOCEA, de astă dată acuzatoare: „Din neglijenţă aţi udat calea ferată. Pericol public de electrocutare. Amendă 150 de dolari, plus pedeapsa numărul 1, articolul c – veţi fi sechestraţi în apartament până la ora 0.00”.

– Doamne, acum ne-a scăzut şi bugetul… bolborosi Mary, având o figură spăşită… Adio film, adio zi de week-end. Acum la muncă, vedeţi ce mai poate fi recuperat.

– Mi-e ruşine să mai dau ochii cu restul lumii, spuse John. Chiar, acum ce-o să zică lumea despre mine?

– Lasă asta… Ce-ţi pasă de gura lumii? Lumea ce face pentru noi. Important e că ne scade bugetul, replică Mary.

– Tati, deci nu mai mergem la film? interveni foarte inspirată Molly.

John îşi dădu o palmă peste frunte…

***

Seara, cei cinci se năpustiră avizi de informaţii în faţa senzotelevizorului în relief, încercând să uite de necazurile cotidiene.

„Ştirile zilei. Astăzi este o zi călduroasă şi însorită. Termometrele înregistrează 33⁰C la umbră”.

Pentru puţin timp, din ecranul televizorului izbucni o lumină orbitoare, însoţită de o căldură insuportabilă.

„Pentru alte amănunte privind evoluţie superbei zile de azi, urmaţi link-ul din dreapta ecranului, care vă va conecta la Internet”.

– La ce foloseşte Soarele, mami? se interesă Molly, dar ceilalţi priveau fascinaţi ecranul, aşa că nu primi nici un răspuns.

„Accident feroviar în apartamentul Z.11312, situat pe Ecuator, la nivelul 113, în dreptul paralelei de 0 grade şi meridianului de 33⁰43’. Opt victime, toate decedate. În urma accidentului s-a produs o explozie puternică, ce a devastat 23 de apartamente de la acelaşi nivel şi a provocat un seism de 5 grade Richter la faţa locului şi de 8,3 grade Richter la nivelul 0. Cutremurul a cuprins toată emisfera vestică. Unda de şoc a pornit la orele 16.13 şi a ajuns la suprafaţă la orele 16,27”.

Îngroziţi, cei cinci îşi acoperiră ochii. Imaginile erau cât se poate de realiste.

„Incendiu în apartamentele Q 312-409 de la nivelul 503, situate în dreptul paralelei 45⁰ latitudine sudică şi meridianului de 63⁰. Pentru a vă da seama ce înseamnă aşa ceva, vă oferim câteva senzaţii de la faţa locului”.

Încăperea fu invadată de fum, un miros înecăcios produse o stare generală de tuse. Câteva flăcări se desprinseră ameninţător din senzotelevizor, determinând plânsetele micuţei Molly.

„Vă mulţumim”, rosti pasiv crainicul TV. „Acum, orice senzaţie a dispărut, calmaţi-vă. În continuare, vă oferim o reţetă ce cuprinde măsuri de prevenire a incendiilor: unu – trebuie să…”

Semnalul strident, apoi VOCEA: „Vă rugăm să părăsiţi sufrageria. La orele 21.15 va trece rapidul numărul 11031. La orele 22.00 urmează un control sanitar. Vă mulţumim”.

***

Cei cinci întâmpinau încă epuizaţi următoarea zi.

– Bună dimineaţa, şi să ne ajute PĂMÂNTUL, îşi salută John restul familiei.

– Aşa să fie… îi veniră câteva răspunsuri şterse, morocănoase.

– Tati, da’ de fapt ce e Pământul?

– Of, Molly, mai pui multe întrebări? Fie, o să-ţi răspund. PĂMÂNTUL e ceva sacru, cel mai preţios lucru posibil. Ceva în care trebuie să crezi. Şi atât. Mulţumită?

– Da, tati… răspunsul ei se topi într-o mare de incertitudine. Mai auzise astfel de explicaţii. Noroc cu Sunny, care încercă să-i ia apărarea.

– Tată, Molly are tot dreptul să afle ce e PĂMÂNTUL. Şi eu am auzit unele zvonuri de la unii – de la alţii, că înainte erau terenuri irosite, expuse razelor solare şi nefolosite pentru locuinţe.

– Asta e o blasfemie…

– Şi exista un proiect prin care puteau fi colonizate şi alte planete, rezolvându-se astfel problema aglomerării…

– Gura! răcni John, înfuriat de-a binelea. Ce erezii poţi să îndrugi! Să negi Pământul, îndepărtându-te de el. Să combaţi credinţa în Pământ! Pământul e ceva sacru, de-aia există, să trăieşti şi să mori pe El. Ştiţi că au existat întotdeauna apartamente lipite unul de altul, prin care accidental mai trec şi căi ferate, şosele şi alte mijloace de comunicaţie, datorită lipsei de spaţiu. Asta e viaţa, asta e tradiţia, şi consider subiectul încheiat.

Cuvântarea prin care John avea de gând să-şi monopolizeze familia fu întreruptă de un semnal strident.

– Acceleratul de la orele 18.00. Părăsiţi sufrageria, comandă John, înainte de a mai auzi vocea aspră a crainicei. Iar tu, Sunny, eşti pedepsit, treci la tine în cameră şi nu mai ieşi nicăieri pe ziua de azi. Adresează Pământului o rugăciune, pentru a-ţi ierta ofensa.

Ultimul ascultă resemnat.

– Tati, putem să mergem la vecini să ne distrăm? Glasurile lui Grass şi Molly erau prea înduioşătoare, pentru a nu fi luate în seamă.

– Bine, dar fiţi atenţi. Ştiţi că pe la ei trece o autostradă. Ascultaţi semnalele de avertisment…

– Da, tati, mulţumim… Şi nu uita, azi începe Olimpiada şi la ei în apartament e o mare parte din terenul de tenis…

Ultimele cuvinte se topiră împreună cu cei doi copii.

John şi Mary primiră, pentru prima oară după câteva zile, o linişte bine meritată. Cuplul rămase în aşteptare.

– Hai în dormitor, Mary. Oricum, am rămas doar noi doi.

Totuşi, viaţa e frumoasă şi merge înainte.

Urmă o ploaie de sărutări înfocate şi gemete prelungi. Cei doi încercau să refacă atmosfera primului an de convieţuire.

– Te iubesc aşa de mult Mary…

Răspunsul lui Mary nu mai sosi. În schimb răsună binecunoscutul semnal strident.

„Vă rugăm să evacuaţi camera numărul doi, holul şi sufrageria. Se desfăşoară maratonul din cadrul Olimpiadei de vară. Peste circa 3 minute va sosi primul concurent. Evacuaţi şi dormitorul numărul 4, în cadrul lui se va desfăşura concursul de escaladă. Vă mulţumim”.

Cei doi se îmbrăcară rapid, buimăciţi. Tocmai acum… Nu mult timp după aceea, pereţii ce despărţeau apartamentul vecin de camera nr. 2, camera nr. 2 hol şi holul de sufragerie, dispărură. Orizontul se îndepărtase determinând o imagine izbitoare şi grandioasă, ce le provocă celor doi fiori. Puteau fi panoramate mii, zeci de mii de apartamente ce-şi pierdeau acum lucrul ce le dădea identitate – zidurile.

Primul maratonist îşi făcu apariţia, asudat. Apoi, se perindară, încet – încet cam 200 de alergători, concentraţi asupra efortului lor.

– În sfârşit, cred că ăsta-i ultimul… răsuflă uşurat John. Ne-au făcut praf covoarele, ne-au făcut praf intimitatea. Şi ce-o fi cu pereţii ăştia de nu mai reapar? Ce mai vor?

Din difuzor răsună VOCEA: „Vă cerem scuze, dar trebuie să aşteptaţi codaşul maratonului. Aveţi răbdare”.

Pe lângă ultima ştire, John observă cu stupoare dispariţia lui Sunny.

– A evadat, ticălosul… S-a alăturat grupului de maratonişti, mai mult ca sigur. Las’ că trebuie să se reîntoarcă şi o să vadă el…

Acum dispăruseră podeaua şi tavanul dormitorului 4, în aşteptarea concurenţilor de la escaladă. O senzaţie de ameţeală cuprinse nefericitul cuplu. Pe locul dormitorului se formase un tunel abisal, aparent fără sfârşit. Mii, zeci de mii de apartamente suprapuse îşi pierdeau lucrul ce le dădea identitate – tavanul şi podeaua.

Mintea lui John fu străbătută de o întrebare nevinovată:

„Tati, da’ de fapt ce e Pământul?”