“ Autorul visului (…) ştie ce semnifică visul său, dar (…),
nedându-şi seama că o ştie, se crede în siguranţă.”
Sigmund Freud

Serge plescăi din limbă, încercând să înlăture starea de anxietate care îi cuprindea fiecare celulă a corpului, de parcă ar fi avut un cancer generalizat… Anzietate în stadiul metastazei… “ De ce nu? “, gândi el. “ Acum, totul este posibil. Acum, poate să nu mai fie acum… Totul poate să fie nimic şi invers… “
Afară ninsese, dar, în câteva minute, zăpada se topise. Acum era caniculă. Nu mai înţelegea nimic. Oricum, nu avea ce… Începea să se resemneze cu noua realitate. Nu mică îi fusese mirarea atunci când deschisese frigiderul şi, dincolo de uşa albă cu mânere de plastic, văzuse oceanul. Se oprise copleşit de imaginea ce se desfăşura sub ochii lui. Dar, încă copleşit de somnolenţa care nu îi trecuse de-a binelea, încă nu vroia să creadă.
“ Serge, te-ai dilit de tot, “ îşi zisese aşa, doar pentru el, şi îşi dăduse o palmă puternică peste faţă. Cu aceeaşi mâmă justiţiară, încercă să se convingă. O întinse în interiorul frigiderului, dorindu-şi să simtă măcar crenvuştii pregătiţi pentru un mic dejun pe cinste. Vântul al naibii de rece îl determinase să-şi retragă imediat mâna. În frigider zărise chiar un ocean Artic sau Antartic, naiba să-l ia, dar era rece. Rece de tot…
“ Drace, o să mor de inaniţie! Cu ditamai frigiderul în casă… ”
Singura soluţie ar fi fost să se hrănească cu peşti oceanici. Poate că ar fi sărit în ocean. Dar cum s-ar mai fi întors de acolo… Ar fi regăsit uşa frigiderului?
Serge era din ce în ce mai convins că în acea cutie albă, care ar fi trebuit să-i conserve haleala, se afla un ocean.
“ Să sar? Să nu sar? “
Dilema era mare.
“ Nu… Mai bine cumpăr ceva.”
Serge îşi aruncă pe el, în grabă, un palton, şi dădu să iasă din casă. Se întoarse brusc. Totuşi, era un om destul de pedant. Uitase să-şi ude puţin faţa şi să folosească apa de colonie. Măcar atât, ce dacă avea să iasă doar pentru un sfert de oră? Intră în baie şi deschise robinetul.
“ Te speli? “
O voce? Dar locuia singur. Privi în spate, înspăimântat. Nimic.
“ Nu mi-ai răspuns. Te speli? “
Privi în oglindă.
“ Era şi timpul să mă priveşti în ochi. ”
“ Dincolo “, dacă putea să spună aşa, se afla tot el. Dar un “ el “ mult mai vorbăreţ.
“ Hei, Serge… La ce naiba te mai speli? Sări în ocean! Peşti, sirene… “
Nu, imposibil. Serge din oglindă îi vorbea lui, Serge din faţa oglinzii. Trebuia să-şi clătească faţa. Strânse palmele căuş. Dar, deşi pornise apa, nu curgea nimic.
“ Te speli? “, se auzi aceeaşi voce.
“ La naiba, normal că mă spăl. Ce, eşti chior? “, replică Serge.
“ Bine… Acum sunt tolerant… Dar, tot mai bine e în ocean. O să vezi…”
Apa începu să curgă şi în oglindă apăru Serge cel adevărat. Ceea ce văzuse până acum era imposibil. Ori se întâmpla ceva paranormal, ori, în mod sigur că o luase razna rău de tot… Apa rece îl învioră şi astfel, spera că îşi va reveni la realitate. Îşi umezi gâtul cu “ Saxo “, apa de colonie preferată. Câteva fracţiuni de secundă, parcă desluşi câteva acorduri de Jazz. Nu, i se părea. Ca să fie sigur, îşi mai dădu o dată cu apă pe faţă.
“ Mai gândeşte-te “, se auzi iarăşi vocea.
Dar până când îşi limpezi privirile, în oglindă se afla tot el, Serge cel normal. Începea să creadă că locuinţa lui era bântuită.dar, atunci când o cumpărase, de abia fusese construită. Nu avea duşmani, nu agreea parapsihologia, nu era şi nu avea prieteni satanişti sau sectanţi.
“ Clar, trebuie să ies de aici “, îşi zise el.
Trânti uşa în urma lui atât de puternic, încât căzu o parte din tencuială. Aerul răcoros, de primăvară, îl trezi total. De acum înainte, totul avea să revină la normal, ca şi până nu cu mult timp în urmă. Cel puţin, asta spera…
Dădu să traverseze strada din faţa locuinţei sale.
“ Hei, tu! Stai pe loc! “
O voce se apropia de el din ce în ce mai mult. La un moment dat, în faţa lui răsări un poliţist, apărut de nu se ştie unde.
“ Ce naiba faci? “
“ Eu… Merg…”, răspunse Serge, vizibil timorat.

“ Ce face?!… “, se răsti omul legii…
“ Vroiam să spun… Traversez… ”
“ Acum? “
“ Care e problema… Nu e loc interzis! “
“ Acum vrei să traversezi? Când trebuie să treacă un strol? “
“ Un strol? Ce naiba-i aia, vă bateţi joc de mine? “, strigă Serge. Nu, poliţistului nu-i bătea regulat.
“ Las’ că vezi. Dar, deocamdată, stai pe loc. Aşteaptă să treacă. “
“ Şi dacă nu vreau? “, replică, tăios, Serge.
“ Îţi va merge prost toată ziua “, îi răspunse copoiul.
Instinctul îi spunea că, totuşi e mai bine să aştepte. Trecu un sfert de oră. O jumătate de oră. Afară se făcea din ce în ce mai cald. Trecu mai bine de o oră… Pe Serge îl apucau toate transpiraţiile. Erau peste cincizeci de grade la umbră.
“ Hei, mai trece strolul ăla o dată?, îndrăzni să-l întrebe pe poliţist.
“ Ai răbdare, omule. “
“ Şi răbdarea are limite “, murmură Serge. “ Când trece? “
“ Nu se ştie. Dar trece doar o dată pe zi şi e bine să fie aşteptat. “
De abia la amiază se auzi, din depărtare, un huruit.
“ Gata. Ţine-te bine. E timpul ”, fu prevenit Serge de către poliţist.
În atmosferă se răspândea un miros de hazna, care, din când în când alterna cu un miros dulce, ca de trandafiri. Se auzea un huruit sumbru, care aducea cu o fanfară militară grotească şi disorantă. În zare apăru o siluetă gigantică, de după două blocuri cu multe nivele.
“ El e… Strolul “, îl atenţionă poliţistul pe Serge. Ultimul simţi un fior care îi pornea din zona inimii şi i se răspândea prin tot corpul.
“ Păi, nu ne striveşte pe toţi dacă trece pe aici? “
“ Nu… aşteaptă! “, îi răspunse evaziv omul legii.
Fanfara se auzea din ce în ce mai clar. Suna asemeni muzicii de pe banda unei casete trasă foarte greu şi, în plus, zgâriată. Deja, creatura se afla la o sută de metri de ei. Şi paradoxal, alternanţa celor două mirosuri devenea din ce în ce mai puţin sesizabilă. Monstrul, la rândul lui, se micşora din ce în ce mai mult.
“Uite… Strolul! “ Gardianul arăta ca şi cum ar fi fost cuprins de un ocean de admiraţie.
Când trecu prin faţa lor, creatura nu era mai mare decât un porc. Semăna cu un cartof ambulant şi plin de negi. Mirosul dispăruse total. Doar pseudo-fanfara era asurzitoare. Îndepărtându-se, strolul începu iar să se mărească.
“ Ţi-a plăcut? Păcat că a ţinut aşa de puţin “, murmură poliţistul, întristat.
“ Ce puţin a ţinut!… Deja, se lăsa seara. ”
Serge îşi făcu o cruce cu limba în cerul gurii… “ Avea dreptate mama când spunea că se apropie sfârşitul lumii…”
Strolul se pierdea după alte câteva blocuri, la fel de imens ca în momentul apariţiei.
“ Hai, poţi să traversezi şi să-ţi vezi de treburile tale. Eşti liber… “
O luă la fugă, până când ajunse pe cealaltă parte a arterei.
“ Să vezi când va începe să treacă prin locuinţele voastre… “, îi strigă din urmă cel care îl supraveghease câteva ore, şi apoi, chiui.
“ Doamne, asta mi-ar mai trebiu. Un strol prin casă… “
“ Strolii vor însemna totul. Ei vor înlocui timpul, vor înlocui tot! “… Poliţistul îi urla din spate lui Serge, asemeni unui isteric cuprins, pe deasupra şi de turbare.
Serge o luă la fugă, aproape îngrozit. Între, timp, îşi aminti că îi era foame. Tocmai de aceea ieşise din casă, cu nici nu mai ştia câte ore în urmă. La doi paşi se afla cel mai apropiat supermarket.
“ Hei, tu! “ auzi la câţiva metri în faţă.
Serge privi drept înainte, dar sub uitătura lui nu se afla nimeni. Doar la vreo 30 de metri erau câţiva trecători, dar nu aveau de-a face cu asta.
“ Ocean! ha, ha! Ocean…”
Vocea se auzea din ce în ce mai tare. Serge se uită în toate direcţiile, dezorientat. Doar înspre trotuar nu avusese inspiraţia să-şi arunce privirile. Decât în ultima clipă. Se opri brusc, înspăimântat. În dreptul picioarelor lui apăruse un canal mişcător. De fapt, nu era canal, ci o gură imensă, cu dinţi ascuţiţi, de parcă ar fi fost gura uniu tiranozaur.
“ Oceanul pentru inadaptaţi!… Ha, ha! “
Cuvintele scoase, sau mai bine zis vomitate de acea cavitate bucală erau de-a dreptul o ameninţare. Serge o ocoli prudent. Apoi, o luă la fugă.
“ Crezi că scapi? “, urlă vocea, din spatele lui.
Deja se înserase. Mai era puţin până la magazin. Avea să se întoarcă pe scurtătură, printre blocuri. Nu avea să mai urmeze niciodată acest drum, dacă totul ar fi continuat la fel.
“ Uite că nu scapi! “

Imposibil, vocea îi venea din faţă. La doi metri, desluşi cu greu o altă gaură în trotuar. Era gura!… Putea să se mute. Traversă strada, speriat de moarte.
“ Nu scapi! “
“ Oceanul! “
“ Moarte inadaptatului! “
Îl înconjurau din ce în ce mai multe voci. Realiză că acum era asediat de o mulţime de guri de trotuar, care formaseră un cerc în jurul lui. Cercul se strângea din ce în ce mai mult. Urlă după ajutor. Dar, în preajma lui nu se mai afla nici ţipenie de om. Oare, ăsta îi era sfârşitul? Atât de absurd? Mâncat de trotuar?
Noroc că în faţa lui apăru uşa salvatoare a supermarketului. Care, se deschise automat. Numai că, Serge era înconjurat de un cerc de dinţi ucigaşi, care, de abia aşteptau să se delecteze cu carnea lui fragedă. Să fi digerat de un trotuar? St……….!
Numai în situaţii disperate, omul găseşte o soluţie de ultim moment, care, altă dată, ar părea sinucigaşă. La trei metri în dreptul lui se afla uşa magazinului, dar, pănă la ea, gurile dinţate constituiau o barieră de netrecut. Cercul lor se îngusta din ce în ce mai mult. Noroc că observă firma magazinului, un panou prins de peretele clădirii, care se întindea la doi metri deasupra lui. Cântări distanţa în câteva fracţiuni de secundă. Niciodată nu făcuse un salt atât de înalt. Prins de panou, se proiectă prin vitrină, direct în magazin. Vitrina nu se sparse, de parcă ar fi fost o gelatină care se recompune imediat, după ce este perturbată de un obiect intrus.
“ Bună ziua. Ce doriţi? “
Vocea blândă a vânzătorului îl scotea din minţi. De parcă, şi-ar fi făcut o intrare obişnuită, asemeni oricărui client.
“ Îmi cer scuze pentru… “, încercă să se dezvinovăţească Serge.
“ Aaa… Staţi linştit. N-aveţi pentru ce. Doriţi ceva fălci de rechin? “
“ Nuuu… “
Refuzul lui Serge era mai de grabă un răgnet disperat.
“ Glumeam, domnule. Ştiu şi eu că aţi fost urmărit de “ constrângători “ şi vi s-a aplecat de atâţia dinţi. “
“ << constrângători >>? Ce-i aia? “
“ Da’ tu pe ce nelume trăieşti? “
Clar şi vânzătorul era dus cu sorcova. Sesiză cuvântul “ nelume “, dar nu îndrăzni să mai zică nimic. Parcă s-ar fi aflat pe ace, asta era starea lui, începând cu cele văzute dimineaţa.
“ Doresc să cumpăr un pui fript şi trei-patru crenvuşti… “
“ Bine, domnule client. Nu mă opun. Veniţi după mine…”
Dar, între Serge şi vânzător se afla o tejghia înaltă; nici o uşă, nici un spaţiu liber care să-i permită trecerea “ dincolo “.
“ Care-i problema ta! Sări! “
Vânzătorul devenise deja nervos.
“ Bine, nu puteţi să-mi aduceţi dumneavoastră ceea ce v-am comandat? “
“ Bineînţeles că nu! Trebuie să îndeplinim ritualul. “
Deşi Serge ar fi vrut să o întindă cât mai repede de aici, îşi aminti de gurile de trotuar, care, poate că îl aşteptau, hămesite, în faţa magazinului.
Puse un genunchi pe tejghia, dar alunecă. Se prinse cu ambele mâini de suprafaţa lemnoasă, încercând din răsputeri să sară dincolo. Efortul lui dură câteva minute. Se simţea teribil de moleşit. Parcă era lipsit de orice putere.
“ Eşti penibil. Hai, că te ajut eu. “
Vânzătorul, un om destul de bine făcut, îi întinse o mână groasă cât un butuc, şi, fără să mai aştepte vreo invitaţie, îl trase pe Serge peste tejgia.
“ Hai, după mine. “
“ Bine, dar văd că aveţi aici frigiderele cu mâncare… Unde mă duceţi? “
“ Nu, mâncarea asta-i doar pentru “ adaptaţi “. Pe tine te-am mirisit de la bun început. Urmează-mă! “
Vânzătorul deschise o uşă, aflată în penumbră. Intrară într-o cameră absolut goală, cu pereţii negri. În faţă, se afla o altă uşă. Trecură în camera următoare. Aici, pereţii erau albi. Următoarea cameră avea pereţii albaştri. Trecură pe rând, prin toată gama de culori.
“ Mai e mult? “, întrebă Serge.
“ Nu…”
“ Mi-e foame. Credeţi-mă, n-am mai mâncat de dimineaţă!… ”
“ Mi se rupe “, îi răspunse vânzătorul. “ Trebuie să îndeplineşti ritualul…”
Trecu aproape o veşnicie. Serge începea să creadă că viaţa lui, de acum înainte avea să fie un marş triumfător prin camere, fără un final precis.
“ Uite, suntem în ultima cameră. Eşti pregătit? “, îi întrerupse gândurile negre vânzătorul.
“ Mai întrebi? Mi-e foame. “

Serge era terminat. Văzuse prea multe în acea zi. În faţa lor era o uşă capitonată, neagră.
“ Suntem în anticameră. Dincolo, ştii ce e? Mâncarea…”
“ Hai, nu mă-nebuni…”
Serge saliva. Îşi închipuia cum, dincolo de uşă, erau munţi de cârnaţi, hamburgeri, caşcaval şi crenvuşti.
“ Stai să deschid. “
Vânzătorul nu părea a se grăbi. Căuta prin buzunare.
“ Ptiu, drace. Am uitat cheia…”
Îl privi indiferent pe Serge. “ Trebuie să mă întorc. Aşteaptă-mă aici. “
“ Ce face? Vin cu tine! “
“ Nu ai dreptul. Aşteaptă-mă aici. “
Trecu aproape o oră. Serge aţipise, când fu trezit de o bătaie pe umăr. Vânzătorul ţinea în mână, triumfător, cheia. Deschise uşa, tot în acelaşi ritm extrem de domol şi în acelaşi timp, extrem de enervant pentru interlocutorul său. De dincolo izbugni o lumină puternică.
Serge rămase trăznit.
În faţa lui se întindea o câmpie nesfârşită şi neobişnuită. În loc de iarbă solul nu avea nimic. Era absolut plat. Serge păşi afară. Pământul era destul de moale. Părea alcătuit din gumă. La orizont, pierduţi în ceaţă se desluşeau căţiva munţi.
“ Unde-i mâncarea?…Vă implor, mi-e foame…”
“ Acolo…”
Vânzătorul îi indică munţii.
“ Acum, trebuie să te las. “
Închise uşa, fără a mai aştepta vreo replică din partea lui Serge, rămas perplex, cu privirea fixată pe înălţimile din zare. Întoarse capul, şi, deşi avusese o mică temere, răsuflă uşurat. Uşa se găsea la locul ei, deşi fusese zăvorâtă. Nu dispăruse. Rămăsese ca punct de reper. Numai că… era singură, o uşă neînconjurată de pereţi, neînconjurată de nimic. Serge îşi făcu o cruce şi o ocoli. Pe cealaltă parte, uşa era identică. Încercă să o forţeze, dar, nimic… Realiză că, într-adevăr, unica salvare era să
ia în piept pelerinajul munţilor.
“ Vezi? Tot oceanul te vrea. Oceanul. Oceanul. Ha, ha, ha… Inadaptatule. ”
Vocea nu îl lăsa în pace nici acum, când era deja în culmea disperării.
Serge privi fix către munţi şi făcu un prim pas. Era singura soluţie.

II
Al doilea pas veni ca de la sine. Pe al treilea şi pe al patrulea, nici nu îi mai simţi, de parcă o creatură invizibilă avea grijă de el şi îi coordona fiecare mişcare. Era mânuit asemeni unei marionete. Frecvenţa paşilor săi devenea din ce în ce mai mare şi totuşi nu resimţea nici urmă de oboseală. Solul moale, de gumă, se încingea, în schimb, din ce în ce mai mult. Soarele de deasupra devenise extrem de orbitor. Serge începea să simtă un huruit asurzitor, care venea de undeva, din creierul său, transformat într-un terci copt de astrul zilei. Acum, alerga cu viteza unei pantere. Munţii din zare îl artăgeau asemeni unui magnet. Acolo era mâncarea. Poate că soarta îi ţinea pumnii.
Din depărtare, desluşi câteva tânguieli jalnice. Urlete omeneşti disperate, care sunau de parcă ar fi fost o haită de lupi înfometaţi. Cu cât se apropia mai mult de acel loc, cu atât frecvenţa paşilor se încetinea din ce în ce mai mult. La o sută de metri în faţa lui, se aflau câteva zeci de siluete umane. Acum, putea auzi zgomotul unor bice aflate în contact cu pielea. După câteva clipe, văzu ce se întâmpla cu adevărat acolo. Un grup compact de oameni, complet dezbrăcaţi, stăteau în genunchi. Deasupra lor, câţiva călăi îi biciuiau în neştire. Mersul lui Serge era din ce în ce mai moleşit. Ar fi vrut să fugă din acel loc, dar picioarele parcă îi erau legate de liane invizibile. În faţa celor flagelaţi se aflau câteva icoane, pline de sânge. Trupurile condamnaţilor erau amestec de carne, lichid roşu şi sudoare.
“ Când icoanele se vor înroşi complet, atunci vor fi ispăşit păcatele inadaptaţii ”, urlă unul dintre călăi.
Câţiva flagelaţi erau de nerecunoscut. Din ei nu se mai înţelegea nimic. Reprezentau o masă de carne însângerată. Unul dintre ei, nici nu se mai ştia dacă trăia, dar, rămăsese în genunchi. Când ajunse la câţiva metri de grupul damnaţilor, Serge simţi cum un fior îi cuprinde şira spinării. Un miros de putrefacţie începea să-I vină pe la nas. În grupul compact al celor câteva zeci de pedepsiţi, zăceau multe cadavre înnegrite. Unele dintre ele erau deja în plină descompunere. Serge observă cum acel grup se afla pe un platou asemănător unei farfurii gigantice. De la baza vasului pornea o ţeavă, din care curgea un lichid roşu peste icoane. Tablourile sfinte erau în relief. Formele personajelor reprezentate de ele erau accentuate de chiaguri de sânge.
“ Vezi ? “, o se adresă lui Serge unul dintre călăi, cu un ton calm. “ Toate astea le facem pentru tine. Inadaptatule.”
Serge rămase ţintuit locului. Picioarele nu îl mai ajutau. Urletele condamnaţilor deveneau din ce în ce mai obsedante. Încercă să-şi îndepărteze privirile de pe mormanul de carne însîngerată şi aproape tocată de biciurile călăilor. Nu reuşi, trupul îi era complet imobilizat semeni privirilor. Observă cum şi morţii, care aveau gura deschisă şi înţepenită, continuau să strige. Sunetul lor era lugubru, asemeni urletului scos de o hienă.