Premiul I la concursul de proză „Una pe zi”, Atlantykron 2000

– Dragii mei, dacă veţi trece de partea mea şi vă veţi căi, veţi primi pace în suflet. Grădina Raiului e o metaforă, cred că vă daţi seama. Dar asta nu înseamnă că nu există. Acolo veţi fi împăcaţi cu voi înşivă. Veţi primi veşnicia!
– Dar femei, hm? Femei vor fi…
– …nu mai mult decât cele alături de care aţi trăit, cu care aţi împărţit viaţa, şi la bine şi la rău…
– …ei drace (un alt pacient, blond, destul de chipeş şi îngrijit pentru locul în care se afla, tresări auzind ultimul cuvânt). Adică, va fi atât de plictisitor?
– Oricum, femeile vor fi un aspect neimportant. Contează că toţi sunteţi oameni şi mă veţi sluji. Eu vă spun că atunci nu vă veţi mai gândi la aşa ceva…
– Da’ băutură? sări alt pacient.
– Nu vei mai simţi nevoia. Lucruri lumeşti…
Blondul sări din pat, extrem de revoltat.
– Eu vă voi da şi băutură şi femei!
Toţi pacienţii priviră miraţi. Colegul lor stătuse în banca lui până atunci. Oferta era, oricum, tentantă.
– Adică, va fi dezmăţ? Voi putea să-i crăp lui taica ţeasta cu toporu’?
– Cui vrei, încuviinţă blondul.
– Voi putea să împart pumni în stânga şi în dreapta? Şi să schimb Guvernul când vreau, săpând în curte? Fără să mă aducă nimeni aici?
– Fireşte. Dar vreau ceva în schimb… Sufletele voastre.
Aproape toţi pacienţii încuviinţară. La urma urmei, era un schimb cinstit.
Cel cu prima ofertă sări din pat, urlând isteric:
– Nu se poate! Nu vă permit aşa  ceva! Nu se poate! Nu se…
Colegii de cameră nu-l luară în seamă. Câţiva asistenţi intrară în cameră şi-l imobilizară pe turbulent.

*  *  *

Peste o săptămână se petrecu un miracol. Toţi pacienţii dădură semne de însănătoşire. După analizele de rigoare fură externaţi. Numai unul rămăsese priponit în camera specială pentru periculoşi. Şi tot striga că lumea ar fi în impas, pentru că fostul vecin de cameră, blondul… Dar cine ar fi crezut un biet nebun?

© Traian Bădulescu