Există pasiuni care ne însoțesc o vreme și există pasiuni care ne definesc întreaga existență. Pentru mine, science-fictionul face parte din a doua categorie. Dacă jurnalismul mi-a oferit profesia, iar turismul mi-a deschis porțile lumii reale, literatura de anticipație mi-a oferit, încă din adolescență, accesul către lumi care nu existau încă, dar care păreau întotdeauna posibile.

Privesc astăzi în urmă și îmi dau seama că am avut un privilegiu extraordinar: acela de a trăi o parte importantă din istoria science-fictionului românesc și european din interiorul ei. Nu doar ca cititor sau admirator, ci ca participant, organizator, moderator și jurnalist. De la întâlnirile Cenaclului Planetar SF de la Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”, unde am pășit pentru prima data în fandomul românesc de SF, în iunie 1992, până la zecile de ediții Atlantykron, convenții europene și mondiale, lansări de carte și interviuri, am avut șansa de a sta de vorbă cu oameni care au schimbat felul în care generații întregi au privit viitorul.

Mulți dintre ei nu mai sunt astăzi printre noi. Dar îmi amintesc și acum expresiile lor, gesturile, ideile și pasiunea cu care vorbeau despre literatură, știință și destinul omenirii.

Poate că acesta este și farmecul science-fictionului: faptul că, deși vorbește despre viitor, devine în timp o parte a memoriei.

Ion Hobana – aristocratul anticipației românești

Dacă ar trebui să aleg o primă personalitate care să simbolizeze science-fictionul românesc, probabil că numele lui Ion Hobana ar fi primul care mi-ar veni în minte.

L-am admirat mai întâi din cărți și articole. Apoi am avut privilegiul de a-l cunoaște și de a realiza mai multe interviuri cu el. Pentru generații întregi de autori și cititori, Hobana a fost mai mult decât un critic literar sau un istoric al anticipației. A fost un constructor de instituții culturale și unul dintre oamenii care au făcut ca literatura SF să fie luată în serios într-o perioadă în care mulți o considerau doar o formă de divertisment.

Avea o eleganță intelectuală care amintea de marile figuri ale culturii europene interbelice. Vorbea calm, argumentat, fără emfază și fără dorința de a impresiona. Nu avea nevoie.

În ultimul interviu pe care mi l-a acordat, în vara anului 2010, am discutat ore întregi despre Jules Verne, despre începuturile fandomului românesc, despre Eurocon și despre relația dintre literatură și progresul tehnologic. Mi-a vorbit cu aceeași pasiune despre explorarea Lunii și despre primele traduceri din literatura de anticipație pe care le citise în adolescență.

Îl ascultam și aveam sentimentul că asist la o lecție de istorie vie.

Nu întâmplător l-am numit, într-un articol care i-a fost dedicat, „aristocratul anticipației românești”. Pentru că exact asta era. Un aristocrat al spiritului.

Alexandru Mironov – omul care a făcut viitorul să pară posibil

Pentru mine, Alexandru Mironov nu este doar unul dintre cei mai importanți scriitori și promotori ai science-fiction-ului românesc. Este unul dintre oamenii care au influențat decisiv felul în care generații întregi au privit știința, cosmosul și viitorul.

Când eram adolescent și urmăream fascinat emisiunea „Știință și imaginație”, nu mi-aș fi imaginat că peste ani voi ajunge să realizez emisiuni și dialoguri alături de Alexandru Mironov. Tocmai de aceea, întâlnirile și discuțiile noastre au avut pentru mine și o dimensiune personală aparte.

Alexandru Mironov este, probabil, cel mai important popularizator al științei din România ultimelor decenii. Matematician de formație, jurnalist, scriitor, realizator de emisiuni și vizionar, el a reușit să transforme teme aparent dificile – explorarea spațiului, noile tehnologii, marile mistere ale istoriei sau viitorul omenirii – în subiecte accesibile și fascinante pentru publicul larg.

Mai mult decât atât, Mironov a fost unul dintre principalii arhitecți ai culturii SF moderne din România. Prin emisiuni, cărți, conferințe și proiecte educaționale, a inspirat mii de tineri să citească, să gândească și să viseze. Acad. Nicolae-Victor Zamfir îl numea „simbolul popularizării științei în România”, iar cosmonautul Dumitru-Dorin Prunariu îl considera o adevărată emblemă a jurnalismului științific românesc.

Pentru comunitatea science-fiction, contribuția sa este greu de egalat. A susținut autori, reviste, convenții și proiecte culturale într-o perioadă în care literatura SF era privită adesea ca un gen marginal. De la celebrul „Almanah Anticipația” până la numeroase volume și emisiuni, Mironov a construit punți între imaginație și cunoaștere.

Există însă un proiect care îl definește poate cel mai bine: Atlantykron. Alături de Sorin Repanovici și alți pasionați ai viitorului, Alexandru Mironov a contribuit la crearea celui mai longeviv fenomen cultural și educațional de acest tip din România. Pentru generații întregi, Atlantykron a fost locul unde știința, literatura, aventura și prietenia s-au întâlnit sub cerul liber, pe insula de la Capidava. Chiar Mironov spunea că Atlantykron este „o astronavă acoperită temporar de nisip, ape și pădure, care va decola prin mințile celor care participă aici”.

În dialogurile pe care le-am purtat împreună, am regăsit mereu aceeași calitate rară: capacitatea de a privi lumea pe termen lung. Într-o discuție despre marile civilizații și despre viitorul tehnologic, Alexandru Mironov vorbea cu aceeași pasiune despre China, despre stațiile spațiale, despre computere cuantice și despre transformările geopolitice care ne așteaptă în următoarele decenii. Pentru el, viitorul nu este o abstracțiune, ci o realitate care începe chiar astăzi.

Poate că cea mai mare realizare a lui Alexandru Mironov nu constă într-o carte sau într-o emisiune anume, ci în faptul că a cultivat curiozitatea. A convins mii de oameni că știința nu este rece și inaccesibilă, ci o aventură extraordinară a spiritului uman.

Dacă Ion Hobana a fost marele teoretician și istoric al fantasticului românesc, atunci Alexandru Mironov a fost marele său ambasador public. Un om care nu doar a vorbit despre viitor, ci a format generații capabile să îl construiască.

Iar pentru mine, întâlnirea și colaborarea cu Alexandru Mironov reprezintă una dintre marile bucurii ale parcursului meu jurnalistic și cultural. A fost unul dintre eroii intelectuali ai adolescenței mele și a devenit, peste ani, un interlocutor, un mentor și un prieten al proiectelor care promovează cunoașterea, inclusiv Atlantykron.

Gerard Klein – aristocratul science-fictionului francez

Dacă Ion Hobana reprezenta noblețea intelectuală a science-fictionului românesc, Gerard Klein era, fără îndoială, una dintre marile figuri aristocratice ale anticipației europene.

Când l-am întâlnit, era deja o legendă.

Autorul unor romane precum Seniorii războiului și coordonatorul prestigioasei colecții franceze Ailleurs et Demain, Klein devenise unul dintre oamenii care influențaseră decisiv literatura SF europeană din a doua jumătate a secolului XX.

Avea un aer discret și elegant, specific intelectualilor francezi de școală veche. Nimic ostentativ. Nimic teatral. În schimb, o cultură impresionantă și o claritate a ideilor care te cucereau imediat.

Una dintre cele mai fascinante idei pe care mi le-a împărtășit a fost propria sa definiție a science-fictionului. Pentru Gerard Klein, SF-ul nu derivă direct din știință. El derivă din imaginile pe care știința le produce în mintea oamenilor.

Galaxiile, găurile negre, structura ADN-ului, universurile paralele sau posibilitatea vieții extraterestre nu sunt simple concepte științifice. Ele sunt imagini.

Iar din aceste imagini se nasc poveștile. Mi s-a părut una dintre cele mai frumoase definiții ale genului pe care le-am auzit vreodată.

Am discutat și despre piața mondială de carte, despre șansele scriitorilor europeni și despre condiția creatorului într-o lume dominată de succesul comercial al culturii anglo-saxone.

Răspunsurile sale au fost surprinzător de optimiste.

„Dacă ești cu adevărat bun, poți câștiga din scris, indiferent de țara în care trăiești”, mi-a spus.

O afirmație care poate părea idealistă, dar care venea din partea unui om care coordonase una dintre cele mai importante colecții SF ale Europei și care descoperise numeroși autori.

Norman Spinrad – revoluționarul permanent

Dintre toți autorii americani pe care i-am întâlnit, Norman Spinrad a fost probabil cel mai apropiat de imaginea scriitorului-rebel.

A venit la Eurocon 2001, organizat la Atlantykron, în calitate de invitat de onoare și președinte al Asociației Scriitorilor Americani de Science Fiction și Fantasy.

Nu era doar un mare scriitor. Era un intelectual implicat. Un om care avea opinii ferme despre politică, societate, tehnologie și cultură.

În interviul nostru am discutat despre rolul artei într-o lume dominată de interese economice și despre capacitatea literaturii de a anticipa schimbările sociale.

Pentru Spinrad, science-fictionul nu era doar literatură. Era un instrument de explorare a viitorului. Dar și un avertisment.

M-a impresionat energia lui. Avea aceeași curiozitate și aceeași forță intelectuală pe care o găsim în cărțile sale.

Și mai țin minte ceva. Era fascinat de spiritul Atlantykron.

Într-o lume a hotelurilor de lux și a convențiilor standardizate, ideea unei comunități care trăiește câteva zile pe o insulă și discută despre viitor îi părea extraordinară.

Joe Haldeman – omul care a înțeles timpul

Joe Haldeman era opusul lui Spinrad.

Mai liniștit.

Mai interiorizat.

Mai meditativ.

Autorul celebrului The Forever War vorbea rar și atent, dar fiecare răspuns avea greutate.

Experiența războiului din Vietnam îl transformase într-un observator lucid al naturii umane.

Discuțiile noastre despre timp, tehnologie și societate depășeau adesea literatura.

În fond, Haldeman nu scria despre războaie interstelare.

Scria despre singurătate, schimbare și dificultatea oamenilor de a ține pasul cu propriul viitor.

Iar în această privință, cărțile sale sunt poate mai actuale astăzi decât atunci când au fost scrise.

Ian Watson – filosoful viitorului

Interviul cu Ian Watson a fost una dintre cele mai provocatoare experiențe intelectuale pe care le-am avut.

Discutam despre inteligența artificială cu aproape două decenii înainte ca ChatGPT și sistemele generative să devină realitate. Vorbeam despre Matrix. Despre conștiință. Despre relația dintre om și mașină. Despre diferențele culturale dintre Europa și America.

Watson nu era interesat de efectele spectaculoase ale tehnologiei. Îl interesa impactul ei asupra omului.

Astăzi, când inteligența artificială a devenit parte a vieții cotidiene, multe dintre ideile sale par profetice.

Robert Sheckley și Roberto Quaglia – imaginația fără frontiere

Robert Sheckley a fost, probabil, unui dintre cei mai fermecători scriitori de SF. Avea umor, autoironie și o inteligență sclipitoare.

Nu se comporta niciodată ca o vedetă. Și tocmai de aceea era atât de apreciat.

Lângă el, Roberto Quaglia, cel care l-a adus cu el de mai multe ori în România, reprezenta spiritul european al science-fictionului. Prieten al României și al Atlantykronului, Quaglia a devenit în timp unul dintre ambasadorii neoficiali ai acestui fenomen cultural unic.

Romulus Bărbulescu și George Anania – doi autori, o singură legendă

Interviul pe care l-am realizat cu cei doi rămâne unul dintre cele mai frumoase din cariera mea.

Am vorbit despre utopii și distopii. Despre România. Despre literatură. Despre viitor. Despre generațiile care vin.

Aveam în față două enciclopedii vii ale science-fictionului românesc. Și, în același timp, doi oameni cu un extraordinar simț al umorului.

La finalul discuției mi-am dat seama că adevărata lor moștenire nu este reprezentată doar de cărți. Ci de faptul că au demonstrat că și în România se poate construi literatură de anticipație de nivel internațional.

O comunitate care a adus viitorul pe malul Dunării

Aproape toate aceste întâlniri au avut un numitor comun: Atlantykron.

Privind retrospectiv, este aproape incredibil că pe o insulă de pe Dunăre au ajuns, majoritatea fizic, o parte măcar prin teleconferințe, nume precum Norman Spinrad, Joe Haldeman, Robert Sheckley, Gerard Klein, Roberto Quaglia, Ian Watson și multe alte personalități ale culturii și științei mondiale.

Dar acesta este, poate, miracolul Atlantykronului.

Nu infrastructura.

Nu logistica.

Nu confortul.

Ci oamenii.

O comunitate care, timp de peste trei decenii, a demonstrat că imaginația poate construi punți mai solide decât multe instituții.

Iar pentru mine, toate aceste întâlniri au avut o lecție comună.

Viitorul nu aparține celor care îl prezic.

Viitorul aparține celor care îndrăznesc să și-l imagineze.

Iar oamenii despre care am scris aici au făcut exact asta. Au imaginat lumi noi și, fără să își propună neapărat, au schimbat-o puțin și pe a noastră.