Datorită armatei avem Internetul. Cea mai “rigidă” structură a impus de multe ori democraţia
Voi analiza, pe rând, influenţa Armatei asupra societăţii şi asupra individului. Prima formă de organizare a oamenilor a fost cea militară. Sociologul Max Weber a dedus că organizarea militară a fost, de fapt, prototipul organizaţiilor moderne. Tot acesta a amintit că “Disciplina din Armată a dat naştere tuturor disciplinelor”. Încă din preistorie, triburile – atunci când plecau la vânătoare (căci aşa a apărut arma), apoi la luptă -, se organizau în mici grupuri care aveau un lider. Primii şefi de trib erau, în acelaşi timp, şi conducători militari. Apariţia armei este şocant redată de primele secvenţe ale filmului Science Fiction “Odiseea Spaţială 2001” (regizat de Stanley Kubrik, după un scenariu al faimosului scriitor Arthur C. Clarke). Un strămoş al omului cercetează cu atenţie un os, observând că poate să facă o mulţime de lucruri cu ajutorul lui (inclusiv procurarea hranei). Un semen îl “deranjează”, iar australopitecul nu stă pe gânduri şi începe să îl lovească cu violenţă, până când îl ucide. Scena descoperirii armei şi a triumfului este animalică şi, în acelaşi timp, paradoxal, emoţionantă. Următoarele cadre ale peliculei ne aduc într-un viitor apropiat al omenirii (filmul a fost realizat la sfârşitul anilor ’60) şi au ca subiect pregătirea unei expediţii umane în spaţiul cosmic.
Toate formele statale din antichitate şi-au păstrat identitatea ori s-au extins şi impus datorită Armatei – Egiptul Antic, Asiria, Babilon, China, democraţiile elene, Imperiul Roman etc. În acea perioadă au izbucnit primele războaie de anvergură. Care au continuat din Evul Mediu până în zilele noastre. Pornindu-se de la conflicte care au durat peste 100 de ani sau războaie între forţe inegale (vezi lupta dintre conquistadorii spanioli şi aztecii şi incaşii) până la cele “fulger” de astăzi. O parte din conflictele prezentului au ca scop, printre altele – şi nu e un secret – testarea noilor arme şi a unor noi strategii de luptă.
Până la urmă, chiar apariţia statelor naţionale a avut la origini Armata. Ideea soldatului-cetăţean a permers celei de stat naţional modern. În secolele XIX şi XX, serviciul militar a devenit un simbol al cetăţeniei, iar cetăţenia, un simbol al democraţiei şi al naţiunii.
Multe invenţii s-au cristalizat în cadrul Armatei, de la praful de puşcă (China), până la folosirea energiei nucleare. Deşi utilizarea lor iniţială a fost violentă sau a avut ca scop intimidarea, în timp, aceste descoperiri au căpătat un rol important în dezvoltarea tehnologică a omenirii. Un exemplu relevant îl constituie centralele atomo-electrice sau rachetele şi navele care explorează spaţiul cosmic. Aviaţia – deşi a prins rădăcini în mediul civil – a fost dezvoltată de forţele armate, astfel luând naştere şi o nouă armă specifică – forţele aeriene. Să nu uităm că aviaţia comercială a luat amploare la sfârşitul anilor ’40 – începutul anilor ’50, după ce în special americanii, britanicii şi germanii creaseră modele de aeronave militare supertehnologizate la acea oră. Sateliţii – care îl au ca părinte tot pe scriitorul american Arthur Clarke – au căptat o dezvoltare accentuată atunci când au început să fie implementaţi de către Armata Statelor Unite.
Este recunoscut că Armata este un factor care, alături de domeniile economic şi ştiinţific, a contribuit la trecerea către epoca informaţională. De exemplu, A.R.P.A.N.E.T. (Advanced Research Projects Agency Network) a fost creată în 1969, sub conducerea Agenţiei de Cercetare pentru Proiecte Avansate din Domeniul Apărării (D.A.R.P.A.). Acesta este, practic, strămoşul… Internetului. Motivul dezvoltării sale l-a constituit necesitatea realizării unui sistem sigur de transfer de date, care să reziste şi în cazul unei lovituri nucleare. Internetul este cel mai cunoscut caz de transfer tehnologic din domeniul militar în cel civil. În prezent, Armata americană îşi dezvoltă viitorul sistem de transmitere a informaţiilor pe câmpul de luptă B.I.T.S. (Battlefield Information Transmission System) pe baza Internetului. Acum 10-15 ani a apărut un alt proiect D.A.R.P.A., care a început să sprijine cercetarea în direcţia vehiculelor cu auto-decizie. Intitulat SHARC, acesta a abordat ceea ce s-ar putea face de către un întreg grup de vehicule robotice inter-comunicante. Ne putem imagina chiar şi un soi de “conştiinţă” colectivă, sau cvasi-telepatică, indusă în rândurile lor.
Tendinţa prezentului este chiar de dispariţie a majorităţii companiilor de tehnologie militară cu scop special sau de fuzionare a lor cu organizaţii comerciale non-militare. Vechiul complex militaro-industrial se va topi în noul complex civilo-militar. În acest sens, C. Michael Armstrong, preşedintele Hughes Aircraft, unul din cei mai mari fabricanţi ai apărării din S.U.A., afirmă că “putem preface apărarea antiaeriană militară în contul civil al traficului aerian. Senzorii care ne preveneau asupra războiului chimic pot fi folosiţi pentru detectarea agenţilor poluanţi; procesarea semnalelor poate tratata sistemele telefonice digitale, radarurile de control-croazieră şi vizoarele nocturne cu infraroşii pot duce la sisteme de siguranţă automate.
La rândul ei, cercetătoarea Carol D. Campbell, căutând pieţe comerciale pentru Hughes, a conchis că tehnologia sa de recunoaştere a configuraţiilor, pe bază de inteligenţă artificială, concepută iniţial pentru ochirea rachetelor, se poate folosi şi la recunoaşterea scrisului de mână – procedeu folositor pentru Serviciul Poştal al S.U.A. “Dacă sistemul nostru poate deosebi un B-1 de un F-16 la distanţă de câteva mile, atunci poate deosebi şi un A de un B sau un 6 de un 9” – explica revistei “Business Week” cercetătoarea amintită.
O altă ştiinţă prefigurată de Armată este mecatronica (o combinaţie între mecanică şi electronică, dezvoltată mai ales în anii ’90). Acest domeniu a fost iniţiat în anii ’60 – ’70, o dată cu apariţia lansatoarelor de rachete.
Acum, ţineţi-vă bine! Până şi… managementul a fost aplicat prima dată în Armată. Ideea este subliniată chiar de economistul american de origine austriacă Peter Drucker, cel care a inventat acest concept. Managementul a fost implementat în reorganizarea armatei Statelor Unite de către Elihu Root, secretarul de război din timpul administraţiei lui Theodore Roosevelt. Acest concept a fost dezvoltat, ulterior, în Armată, de către McNamara – secretar la Departamentul Apărării al S.U.A., care a promovat modelul “autorităţii manageriale, în selecţia, pregătirea şi utilizarea personalului militar”. El a încercat să înlocuiască vechii comandanţi de trupă cu liderii (managerii) militari. “Idee managerială civilă la baza acestei operaţiuni organizatorice din armată, autoritatea este bazată mai puţin pe rangul oficial şi pe autoritatea legală (conferită de funcţie) şi mai mult pe leadershipul personal şi solidaritatea grupului primar şi pe obţinerea efectivităţii unităţilor mai mici” – considera acesta.
Paradoxal, deşi organizarea şi descoperirile tehnologice ale Armatei au implicaţii asupra vieţii civile, războiul în sine tinde să devină “o confruntare între profesionişti, îndepărtându-se ideea implicării societăţii civile în astfel de acţiuni” (General de brigadă dr. Vasile Paul – “Conflictele secolului XXI – Proiecţii în spaţiul strategic, Editura Militară, 1999). Potrivit aceluiaşi autor, conflictele erei informatice vor fi duse în toate mediile – terestru, aerian, maritim, spaţial, cosmic şi informaţional. Succesul în spaţiul strategic definit de Era informatică va fi condiţionat de modul în care se rezolvă cea mai complexă ecuaţie a luptei moderne: C4I2 (Comandă – Control – Comunicaţii – Computer – Informaţie – Inteligenţă). Generalul de brigadă dr. Eugen Popescu lansa, în cartea sa “Rolul, misiunile, întrebuinţarea şi conducerea artileriei din perspectiva integrării euro-atlantice a Armatei României”, o altă ipoteză îndrăzneaţă, şi anume aceea că “dacă războiul din Golful persic a demonstrat forţa războiului electronic, războiul secolului al XXI-lea va fi un război energetic”. Deoarece viitorul Armatei nu va fi conceput fără introducerea dispozitivelor de vedere pe timp de noapte sau a noilor surse energetice.
În fine, până la urmă, războiul/conflictul militar este, ca termen socioistoric, manifestarea cea mai ascuţită a relaţiilor politice conflictuale existente la un moment dat între grupări de oameni (clase, popoare, naţiuni, state, coaliţii de state), organizate din punct de vedere militar. Paradoxal, în urma conflictelor apare, până la urmă, dezvoltarea şi evoluţia societăţii şi, implicit, a tehnologiei. Drept dovadă, marile puteri militare ale secolului XX, atât învingătoare (S.U.A., Franţa, Marea Britanie), cât şi perdante (Germania, Japonia), au o economie şi o tehnologie avansată şi, în acelaşi timp, o societate civilă bine conturată, cu putere de decizie.
Profesorul Florin Munteanu subliniază, în volumul său “Seminţe pentru altă lume” (Editura Nemira, 1999), că “războiul (interacţiune dintre două entităţi diferite ce nu ştiu să copopereze ci doar să se lupte pentru a stabili raportul stăpân/sclav – termeni utilizaţi acum cu o generalizare maximă) este inerent şi normal până la o anumită fază de dezvoltare umană. Astfel, el conţine în mod implicit şi germenele autodistrugerii, filtrând la nivelul ierarhiilor universale doar anumite tipuri de inteligenţe ce se pot automotiva şi evolua fără a fi împinse de gradient’”. De fapt, sistemul social şi educaţional al umanităţii este bazat pe contradicţie, iar descoperirea unui nou sistem are, în prezent, o natură utopică. “Efortul creator a fost orientat în primul rând pentru diminuarea constrângerilor impuse de mediu” – relevă prof. Florin Munteanu. “Zidul cetăţii a asigurat paza iar acoperişul a stabilizat microclimatul”. Focul este cel care l-a desprins pe omul primitiv de ritmurile de bază ce coordonează viaţa animalelor, iar sub această protecţie, semenii noştri din preistorie au început să se dezvolte, cumulând valori materiale şi spirituale. În acelaşi 
timp, focul a devenit şi o armă redutabilă. Acelaşi autor susţine că acea “comoară” acumulată sub protecţia cetăţii a devenit la un moment dat atractor pentru o altă colectivitate, care aprecia că are mai puţin. Munteanu face o interesantă paralelă între cetate şi un… ou. Pentru a se ajunge la conţinutul bun, trebuie spartă mai întâi coaja. Astfel, a apărut necesitatea inventării unor mijloace materiale capabile să străpungă o “carapace” din ce în ce mai stabilă şi sofisticată. De la topor, par sau propria mână s-a ajuns la lopată sau escavator. De la arcul cu săgeţi şi arbaletă, s-a ajuns la pistol, grenadă, proiectile sau la armele de distrugere în masă – nucleare, biologice şi chimice. “Efortul a fost orientat mii de ani spre amplificarea forţei fizice a omului pentru a-l ajuta să se stabilizeze într-o lume ostilă, bântuită de pericole şi guvernată de legea celui mai tare” (“Florin Munteanu – Seminţe pentru altă lume”).
Bătăliile sau avut ca scop, de-a lungul miilor de ani, dobândirea de bunuri materiale. În prezent, ele tind să capete o altă miză importantă: informaţia. De altfel, Armata se foloseşte din ce în ce mai mult de sistemele computerizate. Calculatorul este prima unealtă care operează în sfera abstractului, a numericului, a informaţiei şi nu a materialului. Prima unealtă care amplifică puterea minţii, şi nu a muşchiului. În acest sens, Alvin Toffler 
lansează, în “Război şi Antirăzboi”, o afirmaţie care poate suna şi ca avertisment: “Ceea ce face ca economia celui de-al Treilea Val să fie revoluţionară este faptul că, în vreme ce pământul, munca, materiile prime şi poate chiar şi capitalul pot fi considerate resurse finite, cunoaşterea este, din toate punctele de vedere, inepuizabilă”. Tot el adaugă, în aceeaşi carte, că “natura modificată a războaielor pune tot mai mult preţ pe educaţie şi pricepere şi mai puţin pe virilitate şi forţa brută!”.
Aş asemăna utilizarea forţei de către armată cu… utilizarea secretelor artelor marţiale. Scopul este apărarea şi prevenirea, nu atacul. Toată istoria menţionată mai sus mă face să cred că nu vom mai putea asista la un război mondial distrugător. Nu pledez pentru masificarea Armatei, ea este bine să rămână în mâinile profesioniştilor. Însă e mare nevoie de ea. Tocmai pentru a preveni războaie distrugătoare. Aşa cum arma atomică, deţinută de mai multe puteri, a garantat neînceperea unei conflagraţii mondiale. Fiecare conştientiza că asta ar însemna… sfârşitul. Armata a menţinut democraţii, precum în Turcia, sau stabilitate, precum în Egipt. Blocul NATO a dat mereu ţărilor participante şi o garanţie economico-politică.
Pe de altă parte, trebuie să recunosc că omul este o fiinţă războinică şi conflictuală. Asistăm la un alt tip de „război” mondial, care nu mai e militar. Nimeni nu ne poate feri de războiul economic şi informaţional. Vezi crizele, căderea burselor etc. Dar asta e o altă poveste şi un alt subiect asupra căruia voi insista în curând.
© Traian Bădulescu, sublocotenent în rezervă, arma artilerie terestră