(publicata in volumul „Miracolele zilei”, editura PAVCON, 2006)
„Unii oameni văd lucrurile aşa cum sunt ele în realitate şi spun: “De ce?”. Eu visez lucruri care nu s-au întâmplat niciodată şi spun: “De ce nu?” (Robert Kennedy)
„Some look at things that are, and ask why. I dream of things that never were and ask why not?” (George Bernard Shaw)
Un visător este un realist cu orizonturi mai largi (Traian Bădulescu)
A fost odată… căci orice poveste frumoasă începe cu aceste cuvinte. Deci, a fost odată un grup de copii de 10-14 ani, vecini de bloc. Una din pasiunile lor era filatelia. Pe lângă desele întâlniri care aveau ca scop schimbul de timbre, ei organizau ad-hoc diverse concursuri – partide de fotbal, de bedminton, de ping pong… La un moment dat, ce şi-au zis acei copii: ce-ar fi să ne grupăm sub forma unui club? Asta se întâmpla prin 1988, într-o Românie aflată încă sub regimul comunist.
Ideea a fost primită cu entuziasm de către toţi. După îndelungate „dezbateri”, tinerii, mai bine zis copiii, au hotărât să-i spună clubului „Solaris”. Pe-atunci nu ştiau că existase şi un cenaclu de SF cu acel nume şi nici nu cunoşteau prea bine romanul onomim al marelui scriitor polonez Stanislaw Lem, transpus magistral pe peliculă de către regizorul rus Andrei Tarkowski.
Ei bine, s-a format clubul, a fost ales primul preşedinte, primul vicepreşedinte… Cu toţii şi-au pus următoarea întrebare: ce facem mai departe? Unul dintre copii avea o idee la care ţinea morţiş: înfiinţarea unei biblioteci. Zis şi făcut. Fiecare avea cărţi în plus pe acasă, apoi, membrii clubului mai plăteau şi o cotizaţie… Aşa că, personajele poveştii noastre au început să străbată librăriile şi anticariatele şi să cumpere tot ce găsesc mai bun. 
Nucleul clubului era format din vreo 5-6 copii. Ei erau liderii, cei care luau hotărârile importante. Aceştia au avut o întâlnire cu administratorul şi cu preşedintele blocului şi au solicitat un spaţiu pentru bibliotecă. Loc care le-a fost acordat cu entuziasm în camera administraţiei. Preşedintele blocului, care era bunicul unuia dintre „Solarieni”, om foarte practic, a făcut, într-un timp record, ajutat de câţiva adolescenţi mai pricepuţi, mai multe rafturi. Astfel că biblioteca era la scurt timp inaugurată.
Responsabilul bibliotecii – „bibliotecarul”, cum mai era numit – a făcut rost de fişe de evidenţă de la biblioteca din cartier. Au început înscrierile. La scurt timp, biblioteca avea mai bine de 50 de clienţi. Numărul cărţilor creştea pe zi ce trece. La un moment dat, gaşca de la Scara B a aceluiaşi bloc – majoritatea, copii categorisiţi drept „problemă” de către vecini, dar mai degrabă copii neînţeleşi sau care avuseseră parte de o situaţie familială grea – ce şi-a zis? Da’ noi de ce să nu facem o bibliotecă? Aşa că vecinii de la Scara B îşi făceau în curând cruce când vedeau cum copiii problemă au deschis o bibliotecă în spaţiul administraţiei. Conducerea scării i-a sprijinit: la o adică, de ce copiii noştri să nu se ia după modelul de la Scara A?
În acelaşi timp, copiii din Clubul „Solaris” au investit într-o masă de ping pong şi într-o colecţie filatelică. Se gândeau ca la un moment dat să vândă o parte din timbre pentru a reinvesti banii în bibliotecă şi în alte lucruri utile. Cărţile noi erau întotdeauna expuse la vedere. Copiii începuseră să cumpere şi discuri cu muzică şi cu poveşti iar următoarea investiţie urma să fie un pick-up.
La un moment dat, liderii grupului, care organizau des „şedinţe”, au hotărât să îşi spună visele. Unul dintre ei, care era elev la liceul de muzică, dorea să fie muzician. Toţi ceilalţi au primit cu entuziasm ideea. De ce să existe şi o formaţie a clubului, care urma să fie condusă de acel copil talentat, ce studia pianul? Altuia îi plăcea să scrie… Era bibliotecarul. Dorea să scoată şi o revistă. Altul dorea să fie şofer şi promitea celorlalţi că nu vor mai avea probleme cu deplasările după ce va lua carnetul. Altul era pasionat de computere, butona de zor un HC – aşa cum era atunci – şi propusese mai multe idei, cum ar fi crearea de jocuri şi achiziţionarea unui calculator HC pentru club. Altul dorea să vadă lumea… Fiecare avea visul lui.
Între timp, a venit Revoluţia din decembrie. Eveniment care a adus în România cel puţin două lucruri: libertatea cuvântului şi oportunitatea economiei de piaţă. Prima acţiune a clubului a fost o donaţie. Copiii au strâns bani şi au dorit să-i doneze pentru răniţii din Revoluţie. Din păcate, acţiunea n-a fost finalizată pentru că nu au ştiut cui să se adreseze. Tuturor le-a părut foarte rău. La câteva luni după aceea au reuşit să doneze o sumă oarecare – cât puteau strânge 5-6 puşti de 10-14 ani de la o scară de bloc – unei case de copii.
Clubul a continuat să existe. „Scriitorul” şi „muzicianul” au scos, cum ştiau ei mai bine, o revistă într-un singur exemplar, pe care au denumit-o, bineînţeles, „Solaris”. „Specialistul în computere” a realizat un joc, simplu, dar creaţia lui.
Acel Club a încetat să mai existe la vreun an-doi după evenimentele din decembrie. Gaşca s-a risipit. Majoritatea au intrat la liceu, au început problemele specifice vârstei. Societatea traversa o schimbare de proporţii. Apăreau televiziunile, computerele, alte şi alte oportunităţi.
Ce s-a întâmplat cu acei copii, care acum se apropie sau unii chiar au trecut de 30 de ani? Deşi nu se mai văd des, se reîntâlnesc mereu cu plăcere. Aproape toţi sunt căsătoriţi şi au parte de o căsnicie fericită. Doi dintre ei au la rândul lor copii.
Şi toţi au încă un lucru în comun. Li s-au îndeplinit visele sau lucrează de zor la împlinirea lor. Muzicianul este membru fondator al unei formaţii de rock ce se bucură de mare succes de mai mulţi ani. Este Robert Anghelescu de la „Bere Gratis”. „Scriitorul” este jurnalist, a publicat mai multe povestiri şi coordonează propria firmă şi propria revistă. Cred că aţi bănuit cine e… Pasionatul de computere este în conducerea unei firme de soft şi doreşte ca în curând să-şi înfiinţeze o firmă. Cel care vroia să vadă lumea a văzut aproape toate continentele. Este ospătar plin pe un vas de croazieră. Visul lui este să aibă propriul restaurant şi cu siguranţă că îl va avea! „Şoferul” a devenit… şofer la o firmă de distribuţie şi la un moment dat visează, de asemenea, la propria firmă. Toţi membrii fostei găşti au fost plimbaţi de el cu propriul automobil.
Dacă v-a plăcut povestea, trebuie să vă spun că este una cât se poate de reală. Subsemnatul este unul dintre personaje – ghici cine? Acei tineri au început să viseze într-un regim care nu încuraja visele… Ce poate fi mai şocant decât că un cunoscut compozitor de muzică rock şi progresivă a dorit să-şi înfiinţeze, în ani ’80, o formaţie cu numele „Vis”, iar cenzura s-a speriat de acel cuvânt, spunându-i să aleagă altă denumire… Copiii au învăţat unul de la altul şi au făcut lucruri bune, pentru că au reuşit să-şi creeze un mediu adecvat pentru asta. „Nu este important unde mergi, ci unde te afli”, spunea Robert T. Kiyosaki, în bestseller-ul său, „Tânăr şi bogat.
Cu toţii au reuşit în carieră. Dar nimeni nu se mulţumeşte cu nivelul actual, ci îl consideră o etapă care trebuie depăşită cât mai repede. Cu toţii au fost altruişti. Au vrut din tot sufletul să facă o donaţie. La un moment dat, chiar au reuşit.
Dacă nu v-a plăcut povestea, mă opresc aici. Oricum aveam de gând să o fac. Ce aş putea să vă mai zic? Încă nu mă consider un model, dar am tras câteva concluzii. Visează! Treci la acţiune! Fii altruist! Dobândeşte cât mai multe cunoştinţe! Şi iar visează! Şi încearcă să pui în practică tot ce visezi! Nu te limita! Aşa vei avea cariera dorită. Nu toţi doresc să fie oameni de afaceri. Dar dacă îţi doreşti cu adevărat să fii un şofer bun, vei fi! Dacă îţi doreşti cu adevărat să fii un ospătar bun, vei fi! Dacă îţi doreşti cu adevărat să ai propria ta firmă, o vei avea! Dacă îţi doreşti cu adevărat să fii un Bill Gates al României… De ce să nu fii…