septembrie 1998

Angel era neliniştită. Începând de ieri, era tratată ca un „paria” de către toţi supraveghetorii de ordine. Aproape nimeni nu o mai lua în seamă. Clădirile o respingeau. Viaţa ei căpătase o întorsătură care avea să dispară doar o dată cu moartea fizică. Atunci când, avea să renască în Oraşul de sus.    
„Învaţă să fii prietenos cu toată infrastructura urbană. Numai aşa te vei putea adapta în societate”, spunea, sau, mai degrabă poruncea regula de aur a Oraşului. Ea nu îşi amintea să o fi încălcat vreodată, dar acum, suporta consecinţele unei abateri fictive. Nici o clădire nu îi mai permitea să treacă de uşa de la intrare. Nici măcar propria ei locuinţă. Afară era o caniculă insuportabilă şi ea devenise, peste noapte, un „homeless legal”. Asta, deşi avea un apartament situat într-o zonă aproape centrală, care beneficia de aer condiţionat şi de tot tacâmul aferent. Dimineaţa, aflase că nu mai avea servici. Clădirea unde lucra, patronul pentru care muncea de peste zece ani, îi zăvorâse porţile. Doar atât. În rest, nimeni nu o anunţase nimic. Ceilalţi colegi treceau pragul instituţiei, privind-o uşor compătimitor. Ei credeau că încălcase Legea. Dar, nu era adevărat. Nu făcuse nimic. Nimic rău… Nimic bun…
Acum, toate uşile îi erau blocate, de parcă ar fi fost o conspiraţie a clădirilor din oraş. Nu avea cum să pătrundă prin alt loc. Se zice că, în vremuri de mult apuse, existau deschizături la fiecare nivel, care permiteau omului să întrevadă lumina soarelui. Se numeau „ferestre”.
O posibilă soluţie salvatoare era aceea de a părăsi cartierul. Însă, celelalte districte reprezentau pentru Angel tărâmuri exotice, în care, altă dată, nu ar fi avut curajul de a se aventura pentru nimic în lume. Acum, trebuia să fie atentă şi la gurile de canal, care, deabia aşteptau să capete o nouă victimă. Toată infrastructura cartierului îi era ostilă. Parcă şi caldarâmul se încingea mai mult sub paşii ei. Simţea cum sandalele i se contopesc cu asfaltul. Încerca, zadarnic, să atingă din ce în ce mai puţin solul. Dar, nu era pasăre. Şi nici nu şi-ar fi dorit aşa ceva.
Orice s-ar fi întâmplat, tot mai bine era în oraş. Viaţa în afara lui, sau chiar deasupra miilor de stăpâni-zgârie nori, ar fi fost, de bună seamă, o moarte lentă. Căci, în afara oraşului se află Infernul, nu? O ştie orice copil de grădiniţă. Încă un pas, încă un canal evitat… Avea să mai dureze mult timp aşa?
– Şi „paria”, şi pe ciclu? Nasol, nu? Vezi să nu înroşeşti asfaltul scump al oraşului protector…
O voce de bărbat, persiflantă. Asta-i mai trebuia acum… Singură şi pe cale de a fi violată.
– Du-te dracului!… răspunse ea, şi-şi continuă drumul, încercând să pară a nu-l lua în seamă pe cel care o abordase. Dar, nu juca bine teatru. Bărbatul intuia că, aproape îşi dăduse drumul în pantaloni.
– M-am dus de mult la dracu’. Pun pariu că, fără mine, până mâine nici oasele nu o să-ţi mai rămână pe asfaltul preamăritului… oraş.
Tipul insista. Ea începu să alerge, dar, după o ezitare, se opri.
– Fată deşteaptă. Cu mine, mai ai şanse de supravieţuire, cel puţin câteva luni. Îţi dau în scris, dacă vrei.
Niciodată nu îi plăcuseră nebunii. Acum, însă, avea nevoie de cineva care să o însoţească. Ura singurătatea. Acel necunoscut o speria mai puţin decât o posibilă moarte. Orice femeie ar fi preferat un bărbat necunoscutului. Cât de porc ar fi fost acel mascul.
Deabia acum întoarse capul. Brunet, înalt, cu o faţă care inspira stăpânire de sine.
Nicidecum o bestie. Nu arăta deloc rău. În altă conjunctură, poate că ar fi reprezentat bărbatul ideal. Dar, nu acum, când amândoi erau „paria”.
– Ce propui, că tot ai reuşit să-mi capeţi încrederea?, întrebă Angel, sperând să audă o soluţie salvatoare. Ce îşi dorea mai mult pe lumea asta era să-şi convingă locuinţa să o primească înapoi. Se născuse dependentă de clădirile-stăpân, ca orice om obişnuit.
– Eu?… Nu propun absolut nimic, scumpo. Decât să încercăm, împreună, să descoperim un loc mai bun.
– Un loc mai bun? Unde? În afara oraşului?
Slogane din astea mai auzise ea de la câţiva prozeliţi ai diavolului, care militau pentru o aşa zisă evadare. Dar, cei care urlau idei de un asemenea calibru, se zice că dispăreau imediat, înghiţiţi sau devoraţi de clădiri.
Angel realiza că interlocutorul ei nu s-ar fi gândit la o asemenea soluţie, nici măcar în glumă. Dincolo de zidurile localităţii se aflau doar întinderi nesfârşite de iarbă sau denivelări ale solului, care atingeau uneori, mulţi kilometri înălţime. Semănau cu stăpânii – înalţi, dominatori. Numai că, aveau forme neregulate. Legendele spuneau că ar fi zei ai răului, dar, cine putea să bage mâna în foc pentru asta… Nimeni nu mai ieşise de sub protecţia stăpânilor de beton, de sute, sau, poate, de mii de ani. Cu toate relele pe care le oferea, oraşul era singurul loc unde un om putea să trăiască.
– În afara oraşului?, repetă Angel.
– Par nebun, nu? După câte ştiu, şi dincolo de ziduri e aer respirabil.
Pe femeie o cuprinse un fior…
– Ştii că nu eşti în toate minţile… ăăă…
– David mă cheamă. Bărbatul îi întinse o mână zdravănă.
Chiar. Nici măcar nu făcuseră cunoştinţă. Bâigui la rândul ei numele, nefiind sigură că ajunse până la urechile lui David.
– Haide, Angel (hmm… avea ureche bună, gagiul). Nu trebuie să mai pierdem timpul! David o trase violent de mână. Traversau în neştire, stradă după stradă, ocolind gurile de canal, ţinându-se cât mai departe de înălţimile ameninţătoare ale stăpânilor. Erau „paria” şi clădirile îşi puteau permite orice. De la a fi indiferente faţă de ei, până la a-i ucide. Şi stăpânii au toane.
Mai, mai că era să-i lovească din plin un bătrân disperat, care alerga cu o viteză demnă de un atlet în floarea vârstei. Aproape că avea ochii ieşiţi din orbite, din cauza spaimei şi ororii.
– Un „paria” care i-a supărat rău, rău de tot pe stăpâni. Să fugim şi noi, şopti îngrozită Angel.
Din spate auziră un urlet deznădăjduit. Întoarseră privirile. Clădirile de pe strada pe care gonea bătrânul se apropiau din ce în ce mai mult de el. Artera se îngusta din clipă în clipă. Deja, între blocurile de pe o parte şi cealaltă a străzii era o distanţă mai mică de un metru. Victima mai avea de parcurs, însă, mult din stradă, pentru a scăpa din încleştare. Disperat, moşul nu ştia cum să iasă din strânsoare. Stăpânii îl prinseră între umeri, ca într-o menghină. Urletele bătânului se înteţiră. Apoi, se auzi ceva care semăna mai mult cu un scâncet de copil. Pereţii se umplură de sânge, carne, oase, bucăţi de creier. Angel întoarse capul, scârbită.
– Să nu faci asta, Angel! Nu te feri! Priveşte, ei sunt stăpânii. Se hrănesc cu sângele nostru. Nu-ţi vine să-i arunci în aer? Pe toţi?
– David, cum poţi să spui asta? Ei sunt creatorii… Nu au moarte.
Creatori… Petele de sânge se imprimaseră pe orbitele lui Angel.
– Distrugători, asta sunt, urlă David.
Pe bărbat îl cuprinse o criză de isterie. Se năpusti spre peretele unei clădiri, şi începu să-l lovească cu pumnii.
– Te urăsc, beton împuţit!
– David, te implor!
Femeia era disperată.
-I ertaţi-l, este nervos şi depresiv. Nu-l luaţi în seamă… Nu ştie ce face.
Angel implora clădirilor clemenţă pentru David, care, scoase un briceag şi începu să zgârie un perete de marmură. După câteva secunde, se prăbuşi, electrocutat. Stăpânul se răzbunase. Clădirile observau totul, dar reacţionau ciudat şi întotdeauna altfel…

**********

De câteva ore bune, Angel stătea la căpătâiul lui, rugându-se să se petreacă o minune. Nu trebuia să moară, era singura ei scăpare. Acum, avea o încredere nebunească în acel bărbat.
„Oraşul l-a făcut pe om, pentru a fi slujit şi respectat de cineva. Omul este cel care îi admiră şi îi preaslăveşte măreţia”, spuneau vechile precepte urbane. „Clădirile sunt stăpânii omului. Care, se arată adeseori drept o fiinţă meschină şi nerecunoscătoare. Căci, au fost vremuri când acesta a încercat să-şi distrugă stăpânii. De atunci, au intrat în vigoare Legile Urbane. Oraşul îl apără pe om. În schimb, omul trebuie să îi acorde supunere deplină. Orice lipsă de respect la adresa unei clădiri impune pedeapsa maximă. Vinovatul este declarat <<paria>> şi nu mai are dreptul de a fi adăpostit sub un Tavan Protector”.
Legile Oraşului îi răsunau în minte, în timp ce îi aplica o compresă rece lui David. Acum realiza cât de absurde erau. Pentru că, ea nu făcuse nimic, şi… Dar, altceva mai bun nu îşi putea închipui.
„Un om trebuie să se poarte cu fineţe, tact şi respect, cu orice element al unei clădiri”. Legea numărul unu.
Uşa trântită de curent… Respect, fineţe…
Asta era. Acum realiza de ce fusese declarată „paria”. Clădirea  fusese lipsită de suflet atunci când o pedepsise. De parcă ar fi fost un robot, pentru care conta numai efectul, fără să analizeze cauza. Clădirea fusese „deranjată” de o uşă trântită.
În timp ce-i mângâia fruntea lui David, Angel se ruga. Pentru viaţa bărbatului, la care ţinea din ce în ce mai mult. Se ruga… Dar, nu mai ştia cui… Stăpânii nu mai meritau asta, deşi ei erau creatorii. Trebuia să existe cineva care să o audă. Poate, cei asemănători stăpânilor, fantasmele de dincolo de ziduri. Poate, soarta.     Într-un târziu, acel „ceva” indefinit îi ascultă dorinţa. David deschise ochii.
– Trebuie să evadăm…
Nici nu îşi revenise bine. Dorinţa de a scăpa era, însă, din ce în ce mai mare.
David se ridică nesigur, în picioare.
– Nu am avut prea mulţi volţi în mine. Nu cred că a dorit să mă suprime. Mergem la sălaşul meu. Am ceva acolo.
Sălaş?
Angel era copleşită de tăria bărbatului. Nici tânguieli, nici gemete… Totuşi, David era foarte ciudat. Făcea lucruri de neexplicat. Nu departe de acolo, ajunseră într-un mic părculeţ, situat la o distanţă mare faţă de orice clădire.
– Uite… Acolo stau, de când sunt „paria”.
David îi arătă un copac. Arborele avea o scorbură mare cât toate zilele.
Angel privi, scârbită.
– Locuieşti într-un… pom? Te adăposteşti în ceva viu, natural? Nu-ţi dai seama că încalci Legea numărul 4?
– Mă piş pe ea!, urlă David, într-un acces de furie. Chiar trebuie să crezi toate balivernele alea? Uită-le. Las’ că ieşim noi, şi te vei convinge…
– De ce să mă conving?, întrebă femeia, nesigură.
– O să vezi. Toate la timpul lor. Acum, aşteaptă-mă puţin.
Nici David nu părea foarte pătruns de ce spune.
Bărbatul intră în scorbură, fără prea mari chinuri. Angel se strâmbă de scârbă.
– Fii pe fază. Ţine!.
Angel deabia reuşi să perceapă glasul înfundat al lui Dave. Care, în clipa următoare îi aruncă o pânză imensă în braţe. Apoi, din scorbură se auziră câteva zgomote metalice. Transpirat, bărbatul ieşi cu câteva bare de oţel în mână şi cu câteva frânghii.
– Uite! Asta e! Salvarea!
Femeia începea să creadă că David a înnebunit, în urma şocului electric.
– Repede! Către centru…
Bărbatul înghesui pânzele şi barele metalice într-un sac imens.
– Dave! Ce căutăm în centru… Nu-ţi dai seama?
– Taci, gură spartă de muiere! Dacă vrei să scapi, urmează-mă!
Bărbatul devenise extrem de nervos. Aşa că, femeia îl urmă. Deşi, pentru un „paria”, drumul către downtown era o experienţă foarte neplăcută. Ocoliră câteva guri de canal. Una era aproape să-i înghită piciorul lui David. Tot ce intra în blestematul orificiu din trotuar se dezintegra în câteva clipe. Pe fiecare stradă, de sus, de pe clădiri, se desprindeau bile mari de oţel. Ţintele, negreşit, erau ei. Asfaltul se încingea din ce în ce mai mult, deşi îşi înfăşuraseră încălţările cu multă pânză. Aproape de punctul terminus – kilometrul 0 al oraşului, care adăpostea Marele Stăpân, o bilă şterse puţin sacul pe care David îl căra în spate. Din fericire, se putea mult mai rău.
– Am ajuns.Uite!
David arăta către o clădire gigantică.
– Marele Stăpân… şopti Angel, înspăimântată. Ce căutăm aici?
– Îl vom urca…
Angel rămase trăznită. Nu vroia să creadă că este adevărat ceea ce se întâmplă. Ar fi dorit să se trezească din lungul coşmar care o punea, poate, la încercare. Marele Stăpân era o clădire monstruoasă, cu o înălţime de peste un kilometru.
– Crezi că ne va permite să intrăm înăuntru? Noi, care nu mai avem acces nici în cea mai amărâtă clădire?
– M-am exprimat greşit. Îl vom escalada!
David îşi legă sacul în spate, cu câteva frânghii.
– Eu merg înainte. Tu, te vei prinde de mine.
Angel, ca hipnotizată, se legă cu o sfoară groasă de corpul solid al bărbatului. David aruncă frânghia cu capăt magnetic, care se prinse de o bară metalică. Începură căţărarea. Nu mai puteau da înapoi.
– Cum ţi-a venit ideea asta trăznită?, întrebă Angel, în timp ce se aflau deja la vreo zece metri deasupra solului. Nu ne electrocutează?
– Stai liniştită. Totul e să nu ne apropiem de ziduri. Frânghia e izolată. Iar stăpânii, ştii, au reacţii ciudate. S-ar putea să nu păţim nimic. Practic căţărarea pe stăpâni de ani de zile, de când sunt „paria”. Eram poreclit, cândva, „cuceritorul”. Sunt singurul „paria” care a sfidat oraşul, singurul „paria” care a putut să privească de la înălţime, de pe cei mai importanţi stăpâni. Din păcate, acum, nu mai are cine să-mi strige porecla aşa. Toţi ceilalţi au fost ucişi de clădiri. Cu puţin noroc, asta va fi încercarea finală.
Urcară fără întrerupere vreo două sute de metri. Se odihniră puţin pe un pervaz, după ce se convinseră că, dincolo de zidul blindat, nu se afla nimeni.
Rând pe rând, depăşeau înălţimile clădirilor din jur. Cu cât lăsau în urmă acoperişul sau vârful unui bloc, cu atât se simţeau mai eliberaţi. La cinci sute de metri, puteau vedea panorama întregului oraş. Departe, în zare, Angel desluşi siluete înalte şi neregulate, care se pierdeau în nori.
– Ce e acolo, Dave?
– Stăpânii de afară… Ei sunt mult mai buni. O să ajungem acolo, îţi promit.
O deschizătură apăru brusc din zidul care părea compact, izbind-o pe Angel în moalele capului. Femeia se dezechilibră, iar mâinile îi alunecară. Noroc cu frânghia care o lega de David.
Ceea ce se întâmpla era de neconceput. Clădirile nu mai aveau ferestre de foarte mulţi ani. Omului nu îi era permis să privească de la înălţime.
Din deschizătură îşi făcu apariţia o bătrânică scheletică şi aproape străvezie.
– Dau alarma, nenorociţilor… Oameni răi şi needucaţi…
Dave nu o luă în seamă pe cotoroanţă. Ceea ce se întâmpla era, oricum, un semn rău, o apariţie de coşmar. O trase pe Angel, care reuşi să-şi restabilească echilibrul.
– Acum dau alarma!…
Baba urla isteric la ei. Dave o lovi cu pumnii în moalele capului, iar femeia dispăru după fereastră. Cine ştie, poate chiar dădea alarma.
Dacă erau prinşi, nu mai aveau scăpare. Nu îi încânta ideea de a ajunge în Oraşul de sus, dincolo de nori. Nimeni nu se întorsese de acolo. Ajunseră pe terasă. Priveliştea era fascinantă. Se aflau deasupra tuturor, ei şi Marele Stăpân. Nimeni nu mai ajunsese până aici. Era acoperişul lumii. David desfăcu sacul, sub privirile mirate ale lui Angel, care nu ştia ce va urma. Asamblă barele, care formau un triunghi cu baza foarte mare.
– Hai, ajută-mă să pun pânza! Repede, până nu ne pregăteşte stăpânul vreo surpriză.
Cei doi prinseră pânza de fiarele ruginite, dar încă rezistente.
– Ha, ha! Vom fi păsări… Vom scuipa pe stăpâni, şi nimeni nu ne va face nimic. David era în extaz. Se prinseră de barele deltaplanului.
– Vezi, Angel? Avem exact două locuri. De parcă te-aş fi aşteptat.
În următoarele clipe, pluteau deasupra oraşului. Erau primii oameni care îşi priveau stăpânii de la înălţime. Nimic nu le putea opune rezistenţă.
Angel fu cuprinsă de greaţă, datorită înălţimii. Ura ceea ce făcea. Risca mult şi, pe deasupra, zbura. Dar, evadarea cerea sacrificii. Poate că noii stăpâni aveau să fie mai buni. Poate.

**********

Aterizară în apropierea stăpânilor de afară. Se aflau în mijlocul unui imens pâlc de copaci, cum nu mai vãzuserã în oraş. Aerul era supãrãtor de rece şi le înţepa plãmânii. Nu se simţeau prea bine. Erau ameţiţi, iar creierul parcã le fusese învãluit în fum. Dinspre stăpânii de afară, auziră câţiva paşi. Probabil cã îi mirosiseră diavolii. Se aflau în necunoscut şi totul era posibil.
Nu mică le fu mirarea când fură întâmpinaţi de umanoizi, în carne şi oase, care vorbeau aceeaşi limbă.
– La naiba, să nu spuneţi că veniţi din oraş…
Erau foarte înalţi şi aveau un ten închis, ca şi cum ar fi fost expuşi la soare mult timp. Vocea lor era rară şi supărător de puternică.
Aveau un dialect arhaic, dar puteau fi înţeleşi.
– De acolo sosim, confirmă Dave. Mai precis, de acolo am evadat… Dar voi… Voi sunteţi oameni?     Interlocutorii lor izbucniră în râs.
– Asta ne întrebam şi noi. Sunteţi cam pirpirii, dar… Noi ştiam că între zidurile oraşului nu mai trăiesc oameni…  De când clădirile au căpătat inteligenţă, am fugit. Dar asta s-a întâmplat de mult, mult timp…Veniţi cu noi…
„Clădirile au căpătat inteligenţă. De parcă nu ar fi avut-o întotdeauna”. Cei doi evadaţi nu mai înţelegeau nimic.
Ajunseră într-un sat mic, la poalele noilor stăpâni.
David arătă către înălţimi.
– Ei… Ei o să ne conducă acum. Ei sunt stăpânii voştri, nu?
Unul din bărbaţii din afara oraşului izbucni în râs.
– Ei, drace. Ce v-au făcut? Cum să ne conducă nişte munţi?
Nu se puteau înţelege cu băştinaşii. Ceea ce spuneau ei era de neconceput. Deja, percepeau lentoarea care caracteriza aceste locuri. Nu era iadul, dar, nici bine nu se simţeau.
Dinspre o câmpie mică, înconjurată de copaci, auziră câteva zgomote metalice.
– Dacă vreţi, veţi locui acolo. Azi o termină. Cred că aveţi multe de povestit.
Dave se strâmbă, către Angel.
„Ce să termine?”
Fură conduşi către acel spaţiu, numit de localnici, poiană. Acolo, câţiva bărbaţi solizi construiau ceva, din lemn. David şi Angel se întrebau ce însemnau cele câteva lemne masive, puse unul peste altul.
Într-un târziu, realizară. Era o casă. Acei bărbaţi O CONSTRUIAU.
David şi Angel rămaseră şocaţi. Era o casă care nu se compara cu imensele blocuri din oraş. Dar… era creată de oameni. Toate reperele le erau date peste cap. Clar, nu puteau să înţeleagă noua lume. Creatorii erau, de fapt, creaţi de oameni. O luară la fugă, către marginea pădurii.
Oraşul era, totuşi, lumea lor.