Un viitor best seller: romanul ATAVIC de Liviu Surugiu

Pe Liviu Surugiu îl cunosc din anii ’90, din fandomul de Science Fiction, unde eram şi eu mai activ, scriam şi publicam proză de profil. Ne-am reîntâlnit, recent, datorită acestei minuni numite facebook. Deşi este plecat din ţară de câţiva ani, Liviu şi-a regăsit liniştea sufletească şi a scris mai mult şi mai bine ca oricând. Are în pregătire un roman fascinant, ATAVIC, din care am parcurs câteva fragmente. Romanul are ca acţiune spaţiul românesc, cu ale sale mistere istorice, cât şi spaţiul hispanic. Nu vă spun mai mult, ci vă îndemn la lectură. Volumul va fi lansat în acest an şi pariez că va deveni best seller. Şi sper că nu doar în România!

Acum, să vă spun câte ceva despre Liviu Surugiu. Născut în 10 octombrie 1969 la Roşiori de Vede, Liviu Surugiu îşi începe visul încă din 1983 când scrie prima variantă (pe atunci doar o povestire) a romanului ATAVIC, pe care avea să o modifice de multe ori până în prezent. A debutat în 1995 în Jurnalul SF  nr. 86 cu povestirea Visându-l pe Mart Senson, povestire ce-i  adusese premiul JSF-Atlantykron, urmată de Începutul (JSF 92), Daniel (JSF 115), Adevărul despre Woopy (CPSFA 568), Mâinile lui Solomon, Burta (JSF 124-125), Castelul Câinilor (JSF143), Alcoolama (în colaborare cu Ionuţ Bănuţă, JSF 151), Îngeri și Câini (SuperNova), Visus (JSF 158), toate premiate la concursuri de gen. Recent, în numărul din decembrie 2012 al Gazetei SF, i-a apărut nuvela Evangelion, iar în numărul din februarie al revistei Nautilus primul episod din foiletonul horror 144

Acum vă urez lectură plăcută la fragmentul din ATAVIC!

…dacă vă place, daţi un like pe pagina http://www.facebook.com/atavic2013

29

Este o Cină de Taină la care nu se ştie cine va purta chipul unui neinvitat mort de secole. Nu e reîncarnarea sufletului în alt corp, dimpotrivă, un anume trup reapare, identic, după mii de ani, în zilele noastre. Nu e un Avatar… e altceva.

Caractere considerate pierdute, supravieţuind în secret din generaţie în generaţie… Nu e un mit – e o realitate genetică.

E un Atavic.

Cuatro Torres Business Area (CTBA)

M a d r i d, Turnul de Cristal,  250 m           

Se trezi răstignit deasupra lumii, cu braţele întinse din SUA până în Rusia şi picioarele din Argentina până în Noua Zeelandă, în vreme ce mintea i se răcorea la Polul Nord. Oceanul Îngheţat îi mângâia ochii albaştri, iar din gură îi curgea un fir de sânge peste nisipul insulelor Franz Iosif. Dacă aș putea aduna latitudinea şi longitudinea locurilor unde am fost prins pe hartă… aş afla locul evadării.

Ultima amintire: lovitura în cap. Prima senzaţie: durere în pumni.

Prin peretele de sticlă, Soarele părea un compact-disc intrând în laptop-ul panoramic al Madridului. Apusul da arhitecturii variate o culoare comună, roşu-aurie, ca o fiinţă bidimensională întinsă pe toate suprafeţele de fier, sticlă sau beton. După înălţimea celorlalţi trei zgârie-nori, se afla la ultimul etaj. Privirea i se focaliză pe decorul apropiat, căutând indicii: covoare răsucite, mobila răsturnată, vaze sparte, urme de sânge… calculă, refăcu şi revăzu – totul convergea în direcţia lui. Un bărbat zăcea într-un colţ al salonului. Alţi doi, mototoliţi bine, îl aţinteau cu revolverele.

– S-a trezit! urlă unul, cu frică.

Îi privi atent. Deşi nu semănau, aveau ceva în comun.

În acelaşi timp, mintea continua să-i deruleze imagini dintr-o limuzină, apoi Torre de Cristal, unul din cei patru zgârie-nori ai Madridului. Îl revăzu de la intrare, ridicându-se enorm, ca un obelisc egiptean…

– Cine sunteţi?

– Catavi. Catavii tăi.

Probabil un termen uzual, doar eu nu mi-l amintesc acum. În clipa următoare, mai înainte de a descoperi ce însemna acel cuvânt, un catavi îl pocni dându-l cu tâmpla de perete.

Când se trezi a doua oară, nu mai era prins pe hartă. Discul solar îşi termina evoluţia, transformând bronzul roşu-auriu al clădirilor, într-un mucegai verde-întunecat. Trei grade traiectorie solară, şase minute inconştient. Victimele se înmulţiseră, iar el ajunsese, liber, în mijlocul salonului, unde rata mortalităţii părea mai mare decât în Sierra Leone.

Statuete  ciobite,  mese  răsturnate, gloanţe  încrustate în  pereţi, sânge peste tot. Probabil trimiseseră o echipă să-l salveze şi, după un prim atac, scutierii se retrăseseră un etaj mai jos.

– Să nu adoarmă! striga cineva cu frică.

– Nu-l lăsaţi! Să nu adoarmă! urla altul pe hol.

Nu înţelegea ce vroiau să spună şi nici nu-l interesa asta acum. Se află faţă în faţă… nu vor trage dacă fug printre ei. Părăsi în goană salonul, luându-i pe urme. Alţi trei, care nu avuseseră curaj să intre, îl întâmpinară cu un tir susţinut. Alese o uşă, ieşi în fugă şi încremeni.

Intrase într-un cimitir. Direct din hol într-un cimitir decupat şi lipit ca poza unui mort într-un album de nuntă. La 250 metri de asfalt, un câmp cu pământ presărat de cruci, garduri şi cavouri luminate de Luna ale cărei raze se înverzeau prin acoperişul de sticlă. Mormintele erau transparente şi, dacă în unele viermii încă îşi făceau, încet, treaba, – sau, poate, părea încet fiindcă se mişca el foarte repede – în altele doar schelete şi haine zdrenţuite se mai aflau. Tocmai oasele, care nici nu se văd în timpul vieţii, rezistă cel mai mult după sfârşitul ei!…

Nu-şi explica de ce fuge, urmăritorii nu-i inspirau teamă, deşi era clar că vroiau să-l omoare. Se gândi, dintr-o dată că, de fapt, el îi înfricoşa. El venise acolo căutând ceva sau pe cineva. Dar ce, pe cine anume?!

Câteva gloanţe îi trecură pe la ureche, ciupind din pietrele funerare, însoţite de lătraturile urmăritorilor. Sări peste cruci precum un animal hăituit şi trecu de ultima poartă, într-o sală cu ferestre ce dădeau spre exterior. Dintr-o dată, avu senzaţia clară că a căzut în capcană. Nimeni nu mă urmează, începu să transpire, abia atunci. După o clipă, înţelese de ce.

Lumina orbitoare invadă camera odată cu huruitul elicopterului. Aproape imediat o rafală de gloanţe pulveriză geamurile pe deasupra sa. Ce norocos sunt, blestemă cu faţa la podea.

Cineva urlă de partea cealaltă a uşii ciuruite:

– Mu Thang, îmi omori oamenii!

– Ce-ar fi, răsună în staţie, să-i dai la o parte?!

Prizonierul din zgârie-nori se târî spre o coloană de beton. Elicopterul, un birotor negru fără însemne, se roti puţin, căutându-şi poziţia – apoi ploaia de gloanţe începu. Totul dispăru în nori de aşchii şi praf, poarta şi peretele, până în cimitirul unde crucile cădeau pe rând. Distrug orice pentru mine.

Ascuns în spatele coloanei de beton, se întrebă cât aveau să întârzie autorităţile în a-şi da seama că nu artificii strălucesc pe cerul Madridului. Chipurile celor doi printre care ieşise din salon îi reveniră în minte. Apoi ceilalţi trei… Deşi erau foarte diferiţi, înalţi, scunzi, blonzi, bruneţi, continua să i se pară că acei catavi au ceva în comun.

– Verificaţi dacă a mai rămas ceva din el! se auzi în staţie glasul lui Mu Thang, când tirul încetă.

Nu avea mult timp la dispoziţie. De o parte auzea paşii echipei întorcându-se. De cealaltă, elicopterul coborâse un etaj, spre a lăsa câmp liber celor dinăuntru.

Privi vârtejul elicei lucind sub el, în noapte. Împietri aşa, pe marginea abisului urban, înconjurat de cioburile  rămase în  ramă, ca nişte indicatoare spre inima sa. Păreau să ştie că bate foarte repede. Într-adevăr, din vârf până la bază pare mai mult decât de la bază până în vârf.

– E viu! urlă cineva împiedicându-se de o cruce spartă.

Îşi permise luxul încă unei secunde de gândire. Nu citise nicăieri, nu auzise pe nimeni, nici măcar în filme nu văzuse şi, totuşi, de ce credea că va funcţiona? De ce am blestemata impresie că n-o fac prima oară?!

– Nu doarme! strigă catavul, oprindu-se între două morminte. Nu doarme!!

În mod normal elicea ar trebui să mă absoarbă, gata tocat, în efectul portanţei. Se aplecă. Magnetul unui subwoofer scăpat de furia gloanţelor îi sări pe paftaua centurii, ca un şoim pe mănuşa stăpânului. Nu reuşi să-l mai desprindă şi îşi dădu seama că nu-i convine să rămână fără pantaloni.

Alţi patru, după numărul paşilor, se aliniară în spatele lui, schimbând încărcătoarele. Cel mai apropiat, în stânga, era obosit, respira greu, vocea îi tremura. Prioritar. Ridic mâinile şi, în timp ce trenchul cade, cad şi eu; piruetă de pe un genunchi pe altul; mă înfăşor în jurul lui; îi iau arma; îi execut pe toți.

Contraargument: ar putea trage fără scrupule, direct prin el.

Pilotul avertizat menţinea aparatul un etaj mai jos. Trase aer în piept, se dădu înapoi, apoi se avântă şi sări în gol. Sări pur şi simplu, cu mâinile şi picioarele desfăcute ca o veveriţă zburătoare, de la250 metriînălţime, de parcă ar fi vrut să planeze către ceilalţi trei zgârie-nori.

Cei cinci catavi împietriseră cu armele spre întuneric.

– Aţi terminat? vorbi cineva în staţie.

– Mu Thang… A sărit.

Elicopterul urcă în cadrul ferestrei, orbindu-i cu reflectoarele laterale.

– Ce mai staţi? urlă difuzorul. În stradă, căutaţi-i cadavrul!

…Perfect nemişcat, precum un Om al lui Vitruvius cu faţa în jos, prizonierul din zgârie-nori plana deasupra elicei, în dreptul axului rotor, ca într-un tub de cădere liberă pentru antrenarea paraşutiştilor. Direct prin elice putea urmări, în carlingă, mâinile pilotului. Orice mişcare a manşelor, transmisă elicopterului, trebuia contrabalansată printr-o  mişcare a sa pentru ca tunelul de vânt să funcţioneze. Şi avea impresia că ştie dinainte ce manevră vor face mâinile pilotului. Până şi acestea i se păreau… comune.

În acel moment telefonul vibră în buzunar. La a treia vibraţie, se autoactivă.

– Rus? Rus Vil! Eşti conectat?!

– Sunt “on air”! urlă şi buzele îi dezgoliră gingiile.

– Comisar Escudero la telefon! Eşti pe o pistă greşită, căpitane…

– Excelent! Bine că mi-ai spus la timp!

Faptul că celălalt îl auzea, în ciuda zgomotului elicei, îi confirmă că leucoplastul de pe gât ascunde un microfon. Renunţă să ţipe, de fapt, descoperi că poate vorbi cu gura închisă.

– Mă bucur că nu te-ai băgat în alt bucluc! Nimeni din Torre de Cristal nu e implicat…

– Totuşi, sunt destul de popular pe aici…

– Te aştept la sediu, într-o oră! Poţi să ajungi?

– Să ajung? privi luminile oraşului ca pe un navigator. Dacă vreau, ajung în opt secunde…

Mu Thang încheie cercetarea străzii cu obiectivul nocturn – era şi motivul pentru care elicopterul rămăsese nemişcat. Pe ecranul verde se vedeau trecători obişnuiţi. Nu părea a fi căzut nimic din cer peste ei. Curentul îl aruncase ceva mai departe, în parc, pe… musafir.

Casca pilotului se roti, apoi mişcarea manşelor şi elicopterul se înclină într-o parte… Ateriză rostogolindu-se înapoi în cimitir. Scoase de la centură magnetul: împreună cu rotorul generaseră câmpul de levitaţie care-i salvase viaţa.

Ieşi repede din cimitir şi începu să coboare scările. Nu mai era nimeni viu nicăieri, doar cadavre cu braţe rupte şi gâturi torsionate. Nu fusese o luptă, fusese un măcel. Nu trupele lui Escudero au vizitat clădirea. ci altcineva, mult mai periculos…

Într-o oglindă spartă îşi privi chipul multiplicat. Brusc, înţelese ce i se păruse ciudat la acei catavi: nu semănau între ei, în schimb fiecare avea o trăsătură comună cu el. Părul tuns scurt, ochii albaştri, tenul alb, nasul uşor strâmb, zâmbetul… Aproape că îşi făcu portretul-robot cu trăsăturile morţilor din jur. Acum avea prima informaţie: venise în Torre de Cristal după o femeie, deşi încă nu-şi amintea chipul ei.

Încremeni. Cineva părea să-l urmărească. Zgomotul încetă brusc, la fel ca oprirea lui. Privi înapoi. Registre rupte, rafturi sparte, draperii… Avu impresia că spaţiul se dilată şi se contractă, după cum îl privea. Atunci înţelese: graţie rotorului şi al magnetului pe care-l purtase, era mai plin de energie electrostatică decât un Nikola Tesla înviat din morţi. Ridică braţul cu palma desfăcută înainte: maculatura din faţa sa fugi, căţărându-se pe mobilă. Se roti astfel, pe loc: toate obiectele din jur se aliniară de-a lungul pereţilor.

Jedi! se autoironiză uitând tot ce făcuse în seara aceea, de parcă ar fi vrut să recapete, în schimb, memoria cealaltă.

Într-adevăr… cine era femeia pentru care răscolise un zgârie-nor?

…dacă v-a plăcut, atunci daţi un like pe pagina http://www.facebook.com/atavic2013

veţi găsi mult mai multe despre romanul

A T A V I C

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.