Despre arta de a cere, cerşetori şi marketing

Ca să obţii ceva trebuie să oferi ceva. Începând cu un zâmbet. Urmat de alte servicii. Sunt jurnalist de turism şi ştiu prea bine ce înseamnă să zâmbeşti… Primesc zâmbete cu carul peste tot pe unde mă plimb. Şi zâmbetele astea mă fac să mă simt al naibii de bine. Din păcate, în România avem o mare problemă în acest sens. De-aia nu merge turismul. Nu pentru că nu avem şosele (e şi ăsta un motiv serios), nu pentru că nu avem hoteluri (slavă Domnului, am început să avem). Ci pentru că nu avem oameni care să zâmbească şi să facă totul din pasiune. Da, e un mare secret: dacă îţi faci treaba cu pasiune, s-ar putea să urmeze şi satisfacţiile financiare. Dar NICIODATĂ să nu începi direct cu gândul la cât de mult ţi se vor umple buzunarele.

Acum o să abordez o temă care, aparent, nu are de-a face cu turismul. Dar are! Cerşetoria. Sau, arta de a cere redusă la cea mai vulgară formă a ei. Că, până la urmă, cu toţii trebuie la un moment dar să cerem în viaţă ceva. Şi cei mai bogaţi oameni ai lumii au ajuns aşa pentru că au ştiut să ceară. Excepţii fiind cei care s-au născut deja bogaţi. Totuşi, aceştia sunt o minoritate în top Forbes…

De câte ori nu aţi fost prin mijloace de transport în comun şi nu a venit la voi ori o bătrânică aşa, mai brunetă, care ar fi oarbă, sau un puşti handicapat care urlă ceva ce numai el înţelege… Vă vine să le oferiţi ceva? În centrul Bucureştiului, în zone precum Piaţa Amzei sau Piaţa Unirii, sunt aşa numiţii “paznici” de parcări, care oferă protecţie cică. Oricum, parcările nu sunt cu plată, oricum, nimeni nu ar fura ziua în amiaza mare. În schimb, dacă nu îi dai puştiului câţiva leuţi (noi), s-ar putea să ai probleme cu maşina proprie şi personală. Poate că vă aşteptaţi ca în acest timp, ei să spele maşina şi chiar să o păzească. Ei, aş… Deci, practic, aceşti “protectori” te feresc, contra unei taxe, de o mică sesiune de distrugere a maşinii.

Îmi amintesc că în ultimii ani am dat bani la doi cerşetori. O dată, o fetiţă de vreo patru ani, curată, drăguţă, care m-a întrebat dacă îi dau ceva bani în cazul în care recită o poezie. A şi recitat-o! Apoi, într-un autobuz, un cerşetor boem, bărbos şi pletos dar destul de “neparfumat”, pe la vreo 50 de ani, declamă către pasageri: “Sunt boschetaru’ Gicu, şi vă jur că nu vă cer bani de pâine. O vodculiţă mică mică vreau şi eu… Vă jur că vodcă îmi iau, daţi-mi şi mie un ban”. I-am dat deoarece… am apreciat sinceritatea şi ne-a făcut pe toţi să izbucnim în râs. Entertainment asigurat. Şi oricum, cu sau fără banii mei, tot vodcă îşi lua omul.

Dar problema e că sunt prea rare astfel de cazuri! Asta la noi!

În Turcia, sunt mulţi cerşetori, mai ales copii (de exemplu, în Istanbul). Dar ei îţi oferă la schimb un zâmbet, urmat de o carte poştală sau de un pachet de biscuiţi. Unii îţi desenează ceva care în niciun caz nu poate fi numit portret, alţii îţi recită ceva… Dar, înţelegeţi, ca şi potenţial “client” donator primiţi ceva! Nu horcăituri terifiante, mormăieli pline de ură sau distrugerea maşinii. Cerşeala se face cu zâmbetul pe buze şi sufletul deschis, nu cu nervi, ură şi ameninţări de distrugere.

La fel, am observat o diferenţă între arta de a cere a tarafurilor de ţigani (nu manelişti, ci interpreţi de muzică lăutărească). La noi, dacă lăutarii observă că le dai atenţie, vin, fireşte, la masa ta să îţi cânte ceva mai mult, personalizat. Garantat se vor uita foarte urât dacă nu le vei dai ceva. Ba chiar unii îţi vor cere în mod direct.

Am văzut cum se procedează în Ungaria. În Budapesta, ţiganii lăutari sunt patrimoniu naţional. Sunt cei mai buni interpreţi de muzică tradiţională, atât maghiară, cât şi ţigănească. Majoritatea o duc foarte bine. Au şi un cartier al lor, “Districtul 8″. În decembrie anul trecut, în cadrul unui press-trip, am vizitat o familie de ţigani lăutari. Am purtat un dialog interesant cu ei. Concluzia a fost că în lume există două tipuri de muzică ţigănească lăutrească: “cea ungurească, fireşte, cea mai bună, şi restul…” Impresionantă lecţie de patriotism. La final, gazdele ne-au oferit la vânzare CD-uri cu muzica lor, la 10 euro bucata. La fel, în timpul aceleiaşi deplasări, am servit masa pe un vas de croazieră, pe Dunăre. Bineînţeles că fundalul sonor a fost asigurat de un taraf de ţigani lăutari. Au venit şi la masa unde stăteam eu. Nu s-au lăsat până când fiecare client nu a solicitat o melodie. Le-am solicitat ceva românesc, au cântat. Credeţi că au cerut bani în final? Nu… Au pus pe mese CD-urile cu muzica lor, tot la 10 euro. Cum puteai să nu cumperi un CD cu muzica lor? Normal, pe ei i-a costat 1 euro producţia, dar ce mai contează… Nu meritau 10 euro pentru spectacolul oferit?

Cam asta e diferenţa. Şi arta de a cere, şi cerşetoria, au nevoie de marketing. Trebuie să ştim să ne vindem, de la cea mai joasă categorie – practic, mai rău decât cerşetor, nu se poate – până la cea mai înaltă. Problema României se vede de la cel mai de jos nivel. Şi zău că e păcat, avem o ţară atât de frumoasă…

3 comentarii


  1. Bine spus, bine observat. Intradevar mi-am adus aminte si eu de filmul romanesc Filantropica.
    Intodeauna am apreciat si adorat felul tau personal de a scri pe foaie textul. intr-un mod cinematografic si artisitc cu putina mila 🙂

    Răspunde

Lasă un răspuns la Alex Popescu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *