Sfârșit de iulie 1993… Eram secretarul cenaclului Planetar Science Fiction (ce vremuri, ne adunam uneori și de două ori pe săptămână la Observatorul Astronomic ”Amiral Vasile Urseanu” din București, scriam povestiri, le comentam, le criticam) și primeam provocarea de a participa la Tabăra Internațională de creație SF Atlantykron. Ar fi trebuit să ajung pe insula magică în 1992, dar, din unor motive obiective, nu am mai făcut-o. Colegii mei care deja participaseră îmi inoculaseră deja frânturi din atmosfera de pe acea insulă sălbatică din mijlocul Dunării, populată doar 10 zile pe an. Îmi amintesc perfect drumul

către Cernavoda cu trenul, grupurile (la acea vreme cenacluri SF din toată țara) care se strângeau în fața Primăriei Cernavoda, autocarele care ne duceau către Capidava… Rememorez până și muzica pe care cernavodenii o puneau la un casetofon, pe parcursul drumului. Atunci când am debarcat pe insulă, după instalarea cortului, mă întrebam ce caut aici și dacă voi rezista în asemenea condiții 10 zile. Ei bine, nu numai că am rezistat, dar, deja, începând cu a doua zi mă simțeam ca făcând parte din norocosul club al atlantykronienilor.

Ce îmi amintesc de atunci? Concursurile de proză ”Una pe zi”, la care ne simțeam datori să participăm zi de zi. Discuțiile interesante și încurajatoare cu maeștrii Romulus Bărbulescu și George Anania. Primele computere de pe insulă (cred că erau 386), aduse de profesorul Florin Munteanu. Lipsa internetului și a telefoniei mobile – încă subiecte science fiction la acea vreme… Majoritatea activităților ”oficiale„ se desfășurau pe bacuri, poienile insulare fiind loc pentru dezbaterile ad-hoc. Focurile de tabără, unde citeam propriile povestiri. Mulți prieteni noi. Filmările realizate de echipa emisiunii ”Știință și imaginație”, difuzată pe TVR și coordonată de Alexandru Mironov. Cronicile umoristice scrise și citite seara de către bârfotecarul oficial al taberei , Sandu Vasile, pe care le așteptam cu sufletul la gură. Acum, se spune că nu exiști dacă nu ești pe facebook. Atunci, cel puțin pe insulă, nu ”existai” dacă nu erai măcar remarcat o dată în acea cronică. Să nu uit nici de plaja din timpul zilei sau de discoteca de noapte, care uneori se prelungea până când se crăpa de ziuă. Atunci, timpul trecea parcă mai lent. Și îl aveam la dispoziție mult mai mult decât în prezent.

Aș putea scrie un roman despre experiențele mele atlantykroniene. Un roman despre care îndrăznesc să spun că nu ar plictisi deloc (pentru cei care mai au timp să citească romane). La prima mea debarcare pe insulă aveam 16 ani, iar mulți dintre actualii participanți (inclusiv organizatori) nici nu se născuseră sau de-abia se nășteau. Nu mi-aș fi imaginat, atunci, că voi fi pe aceeași insulă și voi retrăi aceeași atmosferă și peste 20 de ani.

În 1993, atmosfera era mult mai boemă, dar așa era și societatea românească de la acea vreme. Am curajul să spun că Atlantykron a reprezentat întotdeauna o oglindă a societăți civile românești, dar într-un mod pozitiv.  Au trecut anii, am venit de fiecare dată. Mă întorceam în București cu regretul că trebuie să mai aștept un an, dar și cu sentimentul îmbogățirii spirituale. Atlantykron a contribuit la definirea traseului meu spiritual și profesional. Aici am luat și decizia de a deveni jurnalist. De fapt, aici am luat multe decizii…

Ce-mi mai amintesc din anii 90… Conferințele profesorului Florin Munteanu, care ne prezenta rezultatele unei expediții în Reunion precum și miraculosul Windows 95, cu câteva luni înainte de a fi  lansat. Aparatura adusă de cercetătorul Pierre de Hillerin, preocupat de performanța sportivă. Ploile interminabile din 1997 – un an destul de reușit. Anul critic 1998, atunci când Sorin Repanovici – cel căruia i se datorează continuitatea și buna organizare a Atlantykronului – nu mai era hotărât să continue proiectul. Am dus o muncă de convingere, împreună cu Monica Nicolau, Iulia Anania și Carmen Neagu – Nicu din Cernavoda și… Oare am reușit? Iată că acum, când scriu acest articol, mă aflu pe insula Atlantykron și e 2012, iar de 14 ani sunt și eu implicat, mai mult sau mai puțin, în organizare. Momentan, 2012 e un an ca toți anii. Doar că timpul trece mult mai repede… Poate e doar o părere?

În 1999, au debarcat pe insulă și americanii, prin prezența lui David Anderson, la acea vreme președintele Time Travel Research Center. Un om care a contribuit la dezvoltarea conceptului Atlantykron.De asemenea, atunci a venit și legendarul scriitor de SF Robert Sheckley, adus de scriitorul italian Roberto Quaglia. În 2000, se prefigura trecerea la un nou nivel: de la tabără de creație SF la Academie de vară. Un concept care mi-a plăcut din prima, căci era nevoie de o transformare a vechii tabere. În 2001, Atlantykron a găzduit Eurocon-ul, Congresul European de Science Fiction. Am fost director de programe… Și nu mi-a fost chiar ușor. A fost destul de dificil să asiguri punctualitatea unor programe pe o insulă unde nu ai semnal la telefon mobil, în condiții total nonconformiste. În acel an, pe insulă au fost prezente legende ale SF-ului mondial, precum Joe Haldeman și Norman Spinrad.

În 2002, Atlantykron a devenit Academie de vară în toată regula. M-am implicat, alături de profesorul și scriitorul Aurel Cărășel, în susținerea unor cursuri de jurnalism, precum și în editarea revistei Atlantykron. Iată cum, de la SF, am ajuns, fiecare, să ne împărtășim din experiența profesională. E o mare satisfacție să faci asta. Și, repet, e interesant că Atlantykronul m-a orientat, într-o mare măsură, asupra profesiei și a drumului în viață.

În următorii ani am cunoscut pe insulă alți oameni interesanți, precum profesorul Teodor Vasile, specialist în medicină alternativă, OZN-ologul Dan Farcaș, Heather Caton de la Fundația World Genesys… Mă opresc aici, lista ar fi foarte lungă. Și m-am bucurat să îmi dau seama că și eu sunt un om interesant, deoarece, în fiecare an, mă cunoșteam și mă redescopeream…

Nimeni nu realizează pe deplin că Atlantykron este, de fapt, o stare de spirit, iar cele 10 zile petrecute pe insulă îți furnizează energie pentru restul anului, pe care îl petrecem în lumea de dincolo, ”lumea civilizată”. De fiecare dată când trec cu barca Dunărea către insulă, simt că trec într-o altă dimensiune, mai umană și mai… umanistă. Atlantykron are timpul său, care curge altfel. Am participat la multe conferințe și seminarii organizate convențional, în hoteluri sau săli de conferințe. Credeți-mă, nu se compară cu dezbaterile organizate pe insulă, în iarbă, în poiană ori pe bacuri. Sub aparența unei superficialități (unii se pot întreba: ce pot eu să învăț, în 10 zile, pe o insulă sălbatică, unde stau la cort?), se află de fapt mai multă profunzime decât ne-am putea imagina.

De asemenea, Atlantykron este un ”team building” susținut de firma… ”viață”. Aici reacționăm altfel decât în mediul citadin, din care provenim marea majoritate. Uneori ne mirăm și noi de propriile reacții. Poate că aici, pe insulă, suntem noi, cei autentici, cu bune și cu rele. Atlantykron reprezintă o lecție de viață. Mi-am petrecut deja 20 de ani pe această insulă, sau 200 de zile. Mai bine de o jumătate de an. Sunt pregătit și pentru următorii 20 de ani, care sunt sigur că VOR FI AICI, pe INSULĂ.

Fiind jurnalist de turism, am primit, de-a lungul timpului, multe invitații pentru luna august, în locuri tentante. Am refuzat întotdeauna, pentru că la început de august, în calendarul meu biologic scrie Atlantykron. Nimeni nu are dreptul să îmi fure încărcarea bateriilor. Acum ar fi trebuit să fiu la Berlin și Hamburg, dar am preferat să trimit un colaborator. Pentru că Atlantykronul fizic este 10 zile pe an. Și altfel voi vizita Berlinul cu o altă ocazie, după ce îmi iau doza anuală de Atlantykron.

Deja m-am întins cam mult, iar editorii revistei Atlantykron îmi vor reproșa numărul mare de semne. Dar asta e, Atlantykron mă inspiră. E clar că trebuie să scriu o carte pe această temă. Și o voi face. Încurajați-mă!