Fugit ireparabile tempus”
( Timpul este de nerecuperat )

Urau lumea, realitatea ce-i înconjura. Erau exasperaţi de oraşul în care trăiau din fragedă copilărie, de civilizaţie, de zgomot, de veşnica luptă pentru existenţă. De aceea veniseră aici, într-un câmp pustiu, departe de orice vestigiu omenesc, încălcând regulile impuse şi respectate din cele mai vechi timpuri. Reguli ce interziceau părăsirea locului natal, părăsirea oraşului.
Ei, doi tineri îndrăgostiţi nebuneşte. Doi tineri frumoşi, dorind să-şi trăiască viaţa. Doi tineri iubitori de nou, setoşi de evadare, stresaţi de aglomeraţie.
Încă nu se iviseră zorii şi cei doi stăteau lungiţi în iarba moale şi umedă, sărutându-se sub perdeaua tainică a cerului. Pentru prima dată în viaţa lor se simţeau singuri, pentru prima oară obţineau intimitatea mult visată. Liniştea absolută lăsată peste împrejurimi îi fascina. Liniştea … Cât încercaseră până acum să şi-o imagineze …
Deşi vântul nu bătea, iarba şi funzele fremătau fără întrerupere, alăturându-se şoaptelor lor pline de patimă.
Era prima dată când făceau dragoste sub cerul liber, aici, în mijlocul naturii, în mijlocul necunoscutului . Aici, sub perdeaua infinitului, nu într-o odaie strâmtă, într-un aer cald, încărcat de miasmele oraşului.
Se iubeau cu patimă. Se rostogoleau şi se pierdeau în desişurile ierbii. Gemeau, râdeau, se bucurau, detaşaţi de tot ce-i înconjura. Nimic nu mai exista în afară de ei. Nu-i tulburau nici pământul reavăn – un aşternut împărţit de ei pentru prima oară – , nici adierile reci de vânt ce începeau să răzbată prin firele de iarbă, prin frunzele copacilor.
Nu observau că, treptat, îşi făcea apariţia un nou martor al dragostei lor, ce începea să-i spioneza fără întrerupere – soarele. Erau prea absorbiţi. Formau un tot, un unicat. Se contopeau – parcă ar fi fost una şi aceeaşi persoană, un univers aparte.

* * *

Puţin mai târziu, epuizaţi, stăteau cufundaţi, în oceanul de iarbă, umăr lângă umăr. Priveau fascinaţi cerul pur şi albastru al dimineţii. Realizau câte pierduseră până atunci, iar acum câştigaseră totul. Erau beţi de fericire, hipnotizaţi de foşnetul ierbii, de bătaia vântului, de lumina puternică a astrului zilei. Se îmbrăţişară şi adormiră cu zâmbetul pe buze.
Când se treziră, soarele trona în vârful boltei cereşti. Nu ştiau cât au putut dormi – o zi, câteva ore sau cine ştie cât … Nici nu le păsa. Simţeau atingerea unui ideal, împlinirea uniu vis ce fremăta de mult timp în inima lor. Nu voiau să plece. Ar fi dorit să rămână pe veci acolo dacă ar fi putut.
Şi starea de extaz şi uimire, de contemplare a naturii, ar fi fost necontenită.Dacă ea, cuprinsă brusc de o durere cruntă, având capul învăluit în ameţeală, n-ar fi început să geamă, să se zbată, să sufere. Totul venea din zona bazinului, care se umfla văzând cu ochii, chinuind-o îngrozitor.
Acum doar oraşul ar mai fi fost o salvare pentru ea. Dar plecarea era ceva imposibil, durerile o ţineau locului. Şi gemetele ei, ce se transformau în urlete, urlete chinuitoare şi sfâşietoare, îl distrugeau, îl apăsau. Amândoi erau lac de transpiraţie – ea de durere, el de groază. Picăturile ei de sudoare – perle de suferinţă, cădeau pe firele de iarbă, pe care alunecau altădată purele picături de rouă, asemeni unor perle ale nevinovăţiei.
Aşteptau intervenţia unui miracol. Oare se treziseră dintr-un vis feeric sau de abia acum intrau într-un coşmar ce avea să pună capăt fericirii?
Începu să o maseze, să-i şoptească cuvinte de încurajare, în care nici el nu mai credea. Mai mult n-avea ce face. Îi simţea bazinul fierbinte, fremătând, mişcat parcă de o mână invizibilă. Ea scoase un strigăt de deznădejde, din adâncul sufletului, apoi îşi pierdu cunoştinţa. El îşi strânse pumnii şi-şi acoperi cu ei ochii . De ce, de ce, Doamne, păţea aşa ceva? Rămase în neştire, paralizat. Nu mai percepu timpul.

* * *

Auzi ţipătul ei. Cu greu îşi descleştă pumnii tremurând şi-şi eliberă vederea. Privi îngrozit. La urechi îi ajunsese un plânset subţire, un scâncet. Nu-şi crezu ochilor. Groaza se transformă în surprindere. Un copil. La picioarele ei se afla un nou născut ce-şi agita mânuţele, parcă încercând să înoate către suprafaţă, luptând pentru existenţă. Îl luă în braţe. Apoi, neştiind ce să facă, îl puse înapoi în iarbă, alături de ea. Îi privi mama încă leşinată.
După care nu mai ştiu nimic. Totul se învârti în jurul lui, ca o roată a destinului, până cînd căzu la pământ şi rămase fără cunoştinţă.
Avu un vis ciudat, ce se transformă într-un coşmar – multe ceasuri, din ce în ce mai multe, învârtindu-se într-o sarabandă ameţitoare împreună cu el. Acele lor se roteau din ce în ce mai repede, ticăitul devenea un zgomot infernal …
Când se trezi, o găsi pe fată tot fără cunoştinţă. Căută cu înfrigurare copilul. Nu mai era la locul lui  Se ridică şi merse câţiva paşi. Apoi rămase ca trăznit. În iarbă zăcea mort un bătrân. Cadavrul intrase deja în descompunere. Pletele lui lungi şi albe se amestecau cu iarba veştejită de lângă el. Copilul dispăruse. Mirosul fetid, insuportabil, îl făcu să se îndepărteze îngrozit, scârbit.
De abia atunci observă. Adevărul îl izbi dureros. Firele de iarbă din jur creşteau, creşteau cu repeziciune. Se veştejeau imediat şi deveneau praf, împrăştiindu-se imediat în aer. Le urmau alte fire proaspete, de un verde crud, ce se maturizau, la rândul lor, îndreptându-se rapid spre moarte.
Privi spre un pâlc de copaci. Unii erau uscaţi, fără frunze, alţii prea tineri, încă vlăstare. Aveau frunzele verzi, dar se veştejeau văzând cu ochii şi cădeau. Ramurile erau golaşe, dar nu pentru mult timp. Apăreau imediat muguri, din care creşteau apoi alte frunze.
Văzu la picioarele lui un trandafir, răsărit ca din senin. Se aplecă şi-l culese. Dar în mâinile lui nu mai rămăsese decât o plantă uscată, ce se transformă imediat în praf.
Îşi îndreptă privirile spre cer. Norii pumburii se mişcau normal, lent şi maiestos, iar soarele se pregătea să iasă din scenă. În clipa aceea înţelesese. Îşi luă prietena în braţe şi fugi, fugi din toate puterile spre oraş. Acasă.
Îşi dădu seama că rostul lor nu era aici. Erau intruşi, asemeni norilor. Nu aparţineau acestui loc, acestui câmp, acestui pământ ce-şi avea propriile legi, propriul timp. Pentru încălcarea lui îi dăduseră ofrandă. Resemnat, realiză că ei aparţineau oraşului, turn de fildeş de care depindeau şi din care nu aveau să mai evadeze vreodată.
Soarele, mărit şi deformat, se apropia de linia orizontului. Siluetele lor se concentrară într-un punct negru, apoi se pierdură pe fundalul roşiatic al apusului.
În urma lor, cadavrul bătrânului se transformă în praf şi se contopi cu pământul.

© Traian Bădulescu, 1992