“Cine îşi impune propriul program, trebuie să-l respecte. Fiecare este obligat să-şi impună un program.” Aşa sună unica lege comună a cetăţii.

Povestire scrisă în 1996

Tiberius, nu înţelegi cum se face că lumea este pentru unii atât de limitată iar pentru alţii, practic nu are graniţe. “Cei din afară”, care de la o vreme nu îi mai vizitează pe “cei închişi”, pot să intre în CETATE. Dar ei, “arestaţii”, sunt nevoiţi să se oprească la graniţele oraşului. Din cauza unui scut energetic blestemat, care are un sens unic. Pe aici se intră, dar nu se mai iese decât cu permisiunea “celor din afară”.
Cetatea este subpopulată. Cinci mii de suflete trăiesc acum între zidurile ei fictive dar de netrecut, ziduri care adăposteau cândva milioane de oameni. Cei care au plecat sunt acum părinţii “celor de afară”. Cei din interior, “închişii”, din rândurile cărora ai onoarea să faci parte şi tu, Tiberius, sunt urmaşii unor deţinuţi uitaţi sau poate, lăsaţi în cetate în timpul Marii Evacuări. Dar de fapt, ce mai contează ce se întâmplă afară? Aici, în interior, nu există foarte multe legi şi totul este atât de bine. Fiecare face exact ceea ce îşi propune. Orice individ are propriile sale legi. Dar vai, vai de cel care nu le respectă. Marele Ordinator este de-a dreptul neiertător în aceste situaţii extreme. “Cine îşi impune propriul program, trebuie să-l respecte. Fiecare este obligat să-şi impună un program.” Aşa sună unica lege comună a cetăţii. Omul autoprogramat. Agonie şi extaz. Dramă şi comedie în acelaşi timp.
Aleargă, Tiberius. Aleargă. Nu uita că ţi-ai programat o întâlnire cu prietena la orele 19.00. Mai ai trei minute şi, dacă vei întârzia, Ordinatorul va fi nemilos. “Nihil Sine Ordinator” este deviza ta şi a celorlalţi “închişi”. Trebuie să o respecţi, Tiberius. Asemeni prietenei tale. Curând, va trebui să va întâlniţi şi să mergeţi într-un restaurant select. În jurul orelor 21.00 va trebui să faceţi dragoste. Chiar dacă nu veţi avea cel mai mic chef. Asta e, Ordinatorul nu ştie de glumă. Voi, doar voi aţi ales aceste ore, de comun acord. Cu o zi înainte. Nu ar fi păcat să daţi totul peste cap şi să stricaţi programul comunicat Ordinatorului cu puţin timp în urmă? Orice nerespectare a programului autoimpus echivalează cu o rotiţă ruptă din Marele Mecanism al Cetăţii.
Dincolo de ziduri trăiesc oameni, dar voi, voi sunteţi zei. Zei închişi din cauza invidiei “celor de afară”. Zei care vor evada la timpul potrivit şi vor elibera întreaga lume. Dar, o divinitate trebuie educată din cea mai fragedă copilarie. Marele Ordinator are grijă de toate. O divinitate trebuie să respecte tot ce îşi propune înainte. Ordinatorul este neiertător în cazul nerespectării unicei Legi care domină Cetatea. Cei care nu se ţin de cuvânt vor fi izolaţi în Cartierul Vechi al Cetăţii, nelocuit de sute de ani. Cine nu îşi domină impulsurile de moment şi nu îşi respectă programul, nu poate fi socotit demn de a trăi printre ceilalţi zei.
Tiberius, eşti zeu şi o iubeşti prea mult pe Larisa, astfel că nu doreşti să-i faci probleme. Dar spune, cât de mult nu ţi-ai dori să o suni pe nepregătite, la miezul nopţii… Să faci dragoste cu ea atunci când vrei, chiar în momentul acela, de tensiune, când nu ştii ce se va întâmpla în următoarele clipe. De fapt, totul se petrece potrivit voinţei tale. Dar, potrivit voinţei tale pe care o aveai cu o zi în urmă, nu potrivit voinţei de moment. Ideea programului stabilit cu o zi înainte a fost introdusă cu mult timp înainte de Marele Ordinator, la ideea unui nenorocit de filosof. Care susţinea că tot ce îţi vine pe moment este iraţional, iar cum un zeu este raţional…  Blestemat să fii, Lucas! Credeai că şi sentimentele pot fi programate cu o zi înainte…
Tiberius, eşti transpirat, constaţi ca ţi-ai pătat şi jeanşii pe care de-abia i-ai spălat, dar nu mai contează decât un singur lucru. Să ajungi acolo. Şi, mai ales, la timp. Marele Ordinator nu ştie ce înseamnă sfertul academic, termen rămas doar în istorie, aparţinând în prezent doar celor din exteriorul Cetăţii. Te uiţi la ceas şi te îngrozeşti, Tiberius. Este deja ora 19.00 si tu ai da orice pentru a opri timpul în loc… sau poate că, totuşi, nu ţi-ai potrivit bine ceasul… Copilării, simple copilării… Ordinatorul coordonează toate ceasurile, de la cel mai mic ceas – jucărie pâna la orologiul din Piaţa Marelui Palat. Este 19.01 si totul s-a dus pe copcă… te gândeşti la sinucidere, dar ar fi un delict major, căci nu ţi-ai programat şi justificat autosuprimarea. Pentru a recurge la acest ultim gest disperat este nevoie de un proces care poate dura luni de zile, lăsând la o parte anumite cazuri excepţionale. Şi dacă verdictul îti este nefavorabil, nu poţi face recurs şi rămâi condamnat la…viaţă.
Mai ai doar o sută de metri până la locul de întâlnire, sub ceasul din Piaţa Academiei. Alergi, loveşti trecătorii din jurul tău fără să-i simţi, deşi pentru ei, mai mult ca sigur, fiecare impact reprezintă un joc greu de uitat. De peste zece minute, te cuprinde acel fior binecunoscut care nu îţi dă pace până când nu te afli în faţa faptului împlinit, fie şi într-un mod cu totul malefic pentru tine. Cu cât te apropii mai mult, cu atât starea de anxietate ţi se amplifică până când simţi că bătăile inimii sunt mai rapide decât paşii tăi. Organul vital îţi izbeşte pereţii cavităţii toracice, încercând să evadeze din tine. Dar nu o poate face, nu poate evada, aşa cum nu poţi nici tu să scapi din Cetate. Şi ea, asemeni ţie, are un program pe care trebuie să îl respecte. Tac-tac, aşa trebuie să bată până în ultima clipă. Dar şi ea poate greşi. Aşa cum ai făcut tu acum, întârziind… Au trecut cinci minute! Te năpusteşti asupra locului de întâlnire, cu ochii închişi. Încerci să-ţi imaginezi ochii Larisei, inundaţi de lacrimi. Îţi imaginezi ceasul pe care ea îl vede în ceaţă. Devii convins că frica de care eşti dominat este un nimic, mai mult ca sigur, faţă de îngrijorarea ce a invadat sufletul Larisei.
Deschizi ochii… Nu realizezi imediat ceea ce vezi. În faţa ta zace ea, într-o baltă de sânge. Ce ai făcut, Tiberius? Pentru cinci minute… Ochii inerţi ai Larisei par a te privi iertător. Ai ucis un suflet nevinovat. Nu mai eşti capabil de a rosti vreun cuvânt. Nici măcar un geamăt de durere sufletească. Te repezi spre corpul ei nemişcat. Şi… răsufli uşurat. Era o hologramă. Altă glumă proastă a Marelui Ordinator. Acum, poţi să fii pedepsit în orice fel, important este că ea trăieşte, de acest lucru nu te mai poţi îndoi. Nici nu te gândeşti bine ce pedeapsă ai putea primi, şi spre tine aleargă o femeie – de fapt, impropriu zis femeie, mai degrabă un mastodont de peste 200 de kilograme. Ca din senin, uiţi de Larisa şi te gândeşti la tine, la ceea ce va urma în noaptea care va veni. Se pare că Marele Ordinator te-a scutit de izolarea permanentă, dar te va aştepta o noapte de coşmar. Acea femeie ultraobeză îţi este destinată ţie, Tiberius. Deşi este doar un simplu replicant, va trebui să o satisfaci o noapte întreagă. Nici măcar nu e „zeiţă”. Şi când te gândeşti că dacă nu întârziai cele cinci minute, puteai să fii în pat cu Larisa… Dai să fugi, dar apar imediat cinci replicanţi-gărzi, coordonaţi direct de ordinator. Va trebui, într-adevăr, să te retragi cu… mmm… “femeia” asta. Femeia… oare ce o face acum Larisa? În orice caz, o duce mult mai bine decât tine, să fii sigur de asta.

II

Te trezesti mahmur, cu dureri de cap şi de spate. Te uiţi în stânga ta. Patul este gol, slavă Ordinatorului! Pe locul rămas liber se zăreşte încă o adâncitură peste care nu se poate trece cu vederea. “Viaţa merge înainte, scapă de povara trecutului”, te gândeşti, încercând să te repui pe picioare. Dar, eşti total deprimat, ca şi cum te-ai afla după o înfrângere care ţi-a tocit firul vieţii, total compromis de acum înainte. Nici nu realizezi când pui mâna pe receptor şi formezi numărul  Larisei. Dar, după ce apeşi pe ultima cifră şi începe să sune, te cuprinde un fior. Sufletul tău devine un ocean de emoţii şi remuşcări. Anulezi apelul. Nu, Tiberius, nu mai ai curaj. Totuşi, o iubeşti. Nu vrei ca totul să se termine între voi într-un mod atât de stupid.
Tiberius, nu mai fi trist. Bucură-te, astăzi ai o zi fără program, inerentă unei prime sancţiuni. Poate că va fi unica ta zi în care vei face orice vei dori fără să-ţi stabileşti cu 24 de ore înainte programul. Îţi iei cartela de identificare, pe care este precizată situaţia ta specială, anume că ai primit o sancţiune şi deţii o zi fără program. Pe stradă, râzi în sinea ta atunci când vezi oamenii cum aleargă, asemeni unor furnici, sau nu, mai bine zis asemeni unor roboţi, care nu văd ce au în faţă decât pe un unghi de zece grade. Nu uita, Tiberius, cu o zi în urmă erai şi tu asemeni lor. Şi vei reintra în normal a doua zi. Poate că tu eşti unicul zeu căruia i-a trecut prin minte să evadeze dintre zidurile acestei citadele blestemate. Dar, cu ce folos? De mic copil te-ai frământat, încercând să găseşti o cale de scăpare, pe când ceilalţi zei îşi duceau viaţa ca şi acum, asemeni unor animale domestice, care trăiesc în ograda Marelui Ordinator.
Te gândeşti, cuprins de groază, că va veni seara şi vei fi nevoit să-ţi declari programul pentru a doua zi. Deci, vei fi obligat să te reîncătuşezi, cu propriile tale mâini. La şapte, micul dejun, la şapte şi jumătate, plecarea la serviciu, la opt fără douăzeci ajungi la serviciu, la trei termini, la trei şi cinci citeşti obligatoriu presa recomandată de Marele Ordinator, la trei şi un sfert te duci la un biliard, la patru vrei să agăţi o puicuţă… La dracu, trebuie să declari şi asta, dacă vrei să ţi se permită. Bineînţeles, o puicuţă replicantă, care îţi va ieşi în întâmpinare aşa, din întâmplare. A naibii întâmplare, Ordinatorul ştie tot, Ordinatorul este Marele Zeu şi peste el nu poţi trece decât terminat ca divinitate. Dar, cum ar fi, Tiberius, să te transformi în om, adică într-unul “de afară”? Nu, este ceva imposibil, lasă copilăriile. Tu te-ai născut zeu şi vei muri zeu. Precum un copac nu se poate transforma într-o floare, nici tu nu poţi deveni din zeu om. Te-au învăţat asta pe băncile şcolii, unde ai luat pentru prima data contact cu beneficiile autoprogramării. Beneficii… În sfârşit, aşa ţi-au impus învăţătorii, şi aproape că au reuşit să te convingă. Iar pe ceilalţi… pe ceilalţi, din păcate i-au convins total…
Te opreşte un gardian, cerându-ţi cartea de identitate.
“Mi-am programat ieri să-ţi dau un pumn în scăfârlie. Spune-mi, ce să fac?”, îi zici tu pe un ton cât se poate de serios.
“Vom cerceta şi dacă Ordinatorul va confirma, nu voi face altceva decât să mă supun”.
Replicant prost… Fără suflet şi fără minte, încercând să oprească zeii. El vorbeşte cât se poate de serios, dacă Marele Ordinator confirmă autoprogramarea şi dacă este de acord, ai tot dreptul să-i dai un pumn. Faţa lui rigidă şi albă, cu un aspect, ce-i drept, destul de dur, este tocmai bună pentru un pumn cum nu ai mai dat în viaţa ta.
“Hai, zeule, dă-mi cartela de identitate”, îţi porunceşte ironic, cel puţin aşa ţi se pare, gardianul.
Tu nu ai de ales şi i-o întinzi, privindu-l drept în ochi, sfidător. De fapt, de azi dimineaţă nu îţi mai pasă de nimic, de absolut nimic. “Zeule, zeule, eşti de fapt un nimic. Mai bine te năşteai ultimul dintre oameni”, îţi zici în sinea ta. Da, mai bine ultimul dintre oameni decât primul dintre zei… Primul între zei care a deschis ochii, dar din păcate, fără nici un rost.
“Zeule, eşti în neregulă. Ai zi fără program şi ţie îţi arde de glume. Hai la Ordinator, îţi vei stabili program chiar acum. Să fii fericit că sunt bine dispus, altfel îţi garantez că nu scăpai aşa de uşor.”
Replicant imbecil, foloseşte mereu aceeaşi placă. I-auzi, “ai noroc că sunt bine dispus”. Îţi aminteşti acum de Larisa. Dacă îţi vei stabili un program fără să vorbeşti cu ea, o vei pierde pentru totdeauna. Drumurile voastre se vor despărţi aşa cum se rupe în mai multe componente o sfoară putredă.
“Vă rog… Pot să dau un telefon?”, te adresezi tu replicantului, sau mai bine zis îl implori.
“Nimic! Mergi cu mine şi îţi stabileşti programul!”, îţi răspunde el, mult mai puţin bine dispus.
Ai pierdut-o pe Larisa, ai pierdut tot. Ţinta ta este acum Marele Palat, unde îţi vei arde firul speranţelor. Mergi ca spre locul de execuţie, secondat de replicantul care, de fapt, îşi face datoria.

III

Larisa nici nu auzi ceasul când sună. Doar că se întoarse pe cealaltă parte a patului ei, încercând să alunge vreun vis urât. Se trezi tocmai la ora 10.00… La opt ar fi trebuit să ajungă la slujbă şi acum, în mod normal s-ar fi aflat în biroul său, în faţa unui mic ordinator.
Ciudat, deşi nu respectase programul, până acum nu venise la ea niciun gardian care ar fi fost obligat să o ridice. Ieri nu se prezentase la întâlnirea cu Tiberius. De fapt, de la o vreme tipul îi devenise antipatic şi ea vroia să strice relaţia de mult timp. Chiar îi oferise câteva indicii, poate cam subtile pentru un îndrăgostit irecuperabil aşa cum era Tiberius. Poate că şi Larisa fusese nehotărâtă… Încă mai ţinea la el, dar era altceva, diferit de ceea ce fusese înainte. Nu îl mai iubea, era doar ataşată de el sau mai mult, doar îl compătimea. Ceea ce îi mai lega era un lanţ de amintiri… Un lanţ pe cale de a rugini.
Dar, de o săptămână, de când apăruse Celălalt, Larisa devenise conştientă că relaţia ei cu Tiberius va trebui să ia sfârşit cât se poate de repede. Se îndrăgostise fulgerător de Celălalt. Totul se întâmplase la serviciu, prin intermediul micului ordinator. Nici măcar nu îl cunoştea personal pe Celălalt. Dar, vorbeau de dimineaţa până seara prin intermediul computerului. El, noul ei prieten, începuse să o iubească. Ea se îndrăgostise de el încă din prima zi.
De atunci, nu mai era deloc punctuală. Deşi nu mai respecta programul, gărzile-replicanţi o ocoleau inexplicabil. Putea să facă într-adevăr tot ceea ce îşi dorea. Cu Tiberius făcuse dragoste pentru ultima oară cu trei zile înainte. El, plin de pasiune ca întotdeauna, încercase să o satisfacă. Dar ea se purtase destul de distant cu el. Întinsă în pat, rigidă, cu privirea în gol, nereceptivă aproape la fiecare mângâiere a lui Tiberius, fără a scoate cel mai mic geamăt, Larisa se simţea asemeni unui corp străin care nu îşi avea locul în braţele acelui bărbat, devenit între timp un străin.
Ziua următoare i-a propus lui Tiberius o mică pauză, iar el a fost de acord. Larisa motivase, ca o ticăloasă ce devenise între timp, că nu se simte bine şi că nu doreşte să-şi mai părăsească locuinţa o zi întreagă.  Tiberius o crezuse orbeşte, fără să o întrebe cum poate să încalce programul, nepedepsită. Peste încă o zi îşi stabiliseră o întâlnire la care ea nu se prezentase. Tot timpul, Larisa nu făcuse altceva decât să ajungă la serviciu mai devreme, să stea în faţa biroului de dimineaţa până seara şi să discute cu Celălalt, prin intermediul micului ordinator.
Acum, stătea lungită, cu privirile fixate undeva, pe suprafaţa tavanului. Ochii ei albaştri căutau să întrevadă chipul lui, aşteptând parcă o revelaţie oferită de albul monoton al tavanului. În acelaşi timp, pielea ei bronzată i se înfierbântase iar respiraţia îi devenise foarte sacadată. Inima îi bătea neregulat… Larisa se gândea la el, trecându-şi mâinile tremurând de excitaţia aşteptării prin buclele blonde. Da, nu arăta deloc rău… Îşi privea sânii bine conturaţi, gata să explodeze, mijlocul subţire, picioarele lungi… Toate le păstra pentru El. El… cine o fi, oare?
La un moment dat, visul cu ochii deschişi îi fu întrerupt de sunetul telefonului. Sări din pat, plină de nerăbdare, şi ridică receptorul, cuprinsă de emoţie. Dar, se auzi un pocnet şi apoi zgomotul sacadat care anunţa întreruperea convorbirii. Oare, oare o fi fost el?… El, Marele Ordinator, pe care îl iubea nebuneşte?

IV

Tiberius, nu te mai gândi la ea. Larisa aparţine trecutului. Degeaba, nu poţi să o ştergi din memorie, o iubeşti prea mult, poate că mai mult decât trebuie. În faţa ta se înalţă, macabre, zidurile înnegrite ale Marelui Palat. Urci o mulţime de trepte, care îţi dau impresia că nu se mai termină. Dar, nu simţi nicidecum o înălţare. Acolo, sus, este sfârşitul. Iar jos, în urma ta, sunt amintirile, Larisa, toţi prietenii tăi… Este imposibil să te mai întorci. Cum te apropii de ele, uşile masive, de marmură, se deschid maiestuos, invitându-te să pătrunzi în incinta întunecată, prea întunecată a Palatului.
“Care este camera ta?”, te întreabă gardianul.
“2016”, răspunzi tu cu jumătate de gură.
“2016, zici? Hai…”
Acel “hai” grăbit rostit de replicant îţi bagă spaima în oase. Realizezi că mai ai doar un minut şi vei reintra în normal. Dar ce normal…
Urci foarte repede cu un lift care nu te lasă să-ţi închegi nici cel mai mic gând. Ajungi la etajul 37, unde se află camera ta, camera în care îţi stabileşti din copilărie programul pentru a doua zi. Uşile se închid în urma ta, separându-te de gardianul care ţi-a nenorocit viaţa ta de zeu.
“Salut, Tiberius Bonavis. Nu ai fost deloc cuminte”, ţi se adresează Marele Ordinator, cu o voce înşelător afectată.
“Credeai că mă vei păcăli, încercând să evadezi din Cetate? Of, copilule, nu ştii că absolut, dar absolut nimeni nu poate să părăsească Cetatea? Nici măcar eu, care măcar nu aş avea de ce să o fac. Noi suntem zei, cei de afară sunt oameni şi nu vom mai lua niciodată legătura cu ei. Suntem separaţi de sute de ani. Înţelegi, Tiberius? Revino cu picioarele în Cetate, până când nu va fi prea târziu. Hai, să-ţi aud programul, începând cu seara asta. Orele 20.00…
Tiberius, nu eşti în stare să îngaimi nici un cuvânt. Priveşti zidurile albe care te înconjoară din toate părţile. Chiar, de unde vine Vocea? La asta nu te-ai gândit niciodată.
“Hai, Tiberius. Programul”
Nu, nu îi vei răspunde. Îl vei sfida. Poate să îţi facă orice.
“PROGRAMUL, Tiberius. Ai înţeles? PRO-GRA-MUL!”
Marele Ordinator simulează al naibii de bine nervii. Parcă ar fi zeu, sau mai mult, om… Căci oamenii sunt atât de impulsivi, aşa o spun legendele.  De fapt, de ce să nu îi spui? Şi aşa, nimic nu mai are rost. Resemnat, deschizi gura.
“La orele 20.00…”
“Te ascult, Tiberius”, rosti Marele Ordinator cu o voce mult mai blajină.
“La…”
Tiberius, eşti lac de sudoare, inima ţi-a luat-o razna, dar fă-ţi curaj. La urma urmei…
“La orele 20.00 vreau să mor.”

V

Guvernul Terrei era alarmat. Proiectul Cetăţii eşuase. Scutul energetic se “dezintegrase” fără nici o explicaţie. Cei cinci mii de locuitori, cărora le fusese impus să creadă că erau zei, se împrăştiaseră în toate colţurile lumii. Acum, forţele de ordine nu aveau altceva de făcut decât să îi vâneze. Astfel de oameni, sau în sfârşit, zei, nu puteau fi lăsaţi în libertate. În ultimul veac, în Cetate avuseseră loc multe mutaţii, fiind impus un nou regim social. Mai multe nu ştia nici secretarul general O.N.U.. Într-adevăr, Cetatea rămăsese foarte mult timp izolată de restul lumii. Pentru că acolo trăiau cinci mii de cobai pe pielea cărora se încerca viabilitatea unui nou tip de regim sociopolitic. Cei cinci mii, urmaşii unor deţinuţi de drept comun, erau speranţa umanităţii. Dar, ceva fusese în neregulă.

*   *   *

Flavius avea douăzeci de ani  şi de când se ştia, nu făcea altceva decât să comande un computer. Maşinăria era prietenul său din cea mai fragedă copilărie. De fapt, pentru Flavius biocomputerul cu structură moleculară reprezenta o fiinţă vie, asemeni unui prieten bun sau asemeni unei iubite.
De o săptămână, părinţii lui Flavius observaseră totuşi o schimbare. Băiatul lor nu mai părăsea incinta locuinţei şi stătea în faţa computerului de dimineaţa până seara, ca sub efectul unei vrăji sau al unui drog. Avea aerul unui îndrăgostit. Cu o zi înainte, părinţii nu mai înţelegeau ce se întâmplă cu odrasla lor. Nu mai vorbea cu nimeni şi rostea într-una: “A dorit să moară. Nu vroiam chiar asta… Imposibil, a dorit să moară…”
Părinţii ar fi trebuit să apeleze la un psihiatru, şi aşa, de mic copil Flavius se purta foarte ciudat, luându-şi în serios jocul său cu ordinatorul. Poate, mult prea în serios… Parcă ar fi avut o responsabilitate imensă. De multe ori, renunţa la a-şi mai lua micul dejun sau masa de prânz în favoarea computerului. Şi, avea ore fixe când nu putea fi răpit din faţa ordinatorului pentru nimic în lume.
Doar în acea dimineaţă făcu o excepţie. Computerul, nu se ştie de ce, se defectase destul de serios. Un virus, un sistem defect, nu reuşea să-şi dea seama. Era pentru prima dată că se întâmpla aşa ceva. Nimeni nu ar fi reuşit să-l oprească din muncă, nici măcar secretarul general al O.N.U. Trebuia, TREBUIA să-i dea de cap ordinatorului. Era viaţa lui, altfel ar fi murit, de bună seamă.
Nici nu auzi când tatăl său intră în cameră, vizibil amuzat.
“Flavius…”
“Lasă-mă, tată. La naiba, vezi că am de lucru!”
“Flavius, te caută o tânără, Larisa. N-a avut altceva mai bun să-mi zică decât că te iubeşte…”
Flavius tresări şi aruncă acele circuite pe care le ţinea în mână. Viaţa lui nu mai era ordinatorul pe care îl manevrase până atunci.

VI
Doar 4999 de foşti zei, acum oameni în devenire, sunt conştienţi că îşi datorează libertatea LUI, cel care s-a jertfit pentru ca ei să se poată reintegra în lumea “de afară”. Din acea zi, începând cu orele 20.00, toţi au aflat adevărul. În afară de cel pentru care totul s-a năruit, cel pentru care totul a încetat atunci: TIBERIUS.
Un nou Mesia? O, nu… Tiberius a fost primul dintre zei care a redevenit OM…