Coautor: Maria Ciochina

A fost odată ziua de mâine. Omul ştia că va fi ziua în care îşi va împlini rostul. Rost pe care îl aflase încă de la început, pentru că aşa era bine. Apoi a urmat a doua zi. În care a pus în practică ce îi spuseseră cu mult timp înainte sorţile. Şi a venit şi a treia zi. În care s-a gândit aşa cum i se spusese. A patra zi… a săvârşit păcatele pe care oricum trebuia să le împlinească. În a cincea zi şi-a găsit sufletul făgăduit. Iar în a şasea a ajuns unde ştia că va ajunge. Şi a venit a şaptea zi… De care se ferise atât de mult timp… Pentru că în a şaptea zi nu ştia ce avea să se întâmple şi era atât de vulnerabil… Dar Conducătorii vegheau, nu avea de ce să îi fie teamă…

1.

Pe Bulevardul Tăcerii era un zgomot infernal. Agitaţia cuprinsese artera încă de dimineaţă. Nu trecuse cu mult de ora 7. Soarele matinal vărsa un roşu-gălbui peste feţele impasibile ale trecătorilor care păreau să se grăbească, dar fără vreun scop anume…  pentru că ştiau încotro se îndreptau, ştiau ce vor face. Doar din când în când cineva mai scotea câte un strigăt de surpriză. Ducea mâinile la ochi asemeni unui copil, atunci când la vreun colţ de stradă, ieşind din umbră, lua în piept un val de lumină sau atunci când, folosind ferestrele reflectoare ale zgârie-norilor presăraţi pe ici-colo, asemeni unor monştri adormiţi, soarele zvâcnea câte o spadă de roşu spre retina vulnerabilă a trecătorului…

Cu mine se întâmpla ceva ciudat în ultimul timp, mai ales în relaţia mea cu viitorul… şi eram considerat drept un handicapat, din punctul ăsta de vedere. Spre deosebire de ceilalţi acest viitor nu îmi era foarte clar. Dar ştiam, vag ce-i drept, ştiam ce făcusem cu o săptămână în urmă. Deja, trecuse un an de când mi se întâmplase miracolul pentru prima dată.

Mă gândisem că totuşi poate voi apela la un psiholog. Îi mărturisisem doar lui Alice şi ea, cu o privire descumpănită, mă rugase să reiau lectura Legilor Viitorului. Dar conştientizam că nu este de ajuns. Da, aveam nevoie de un psiholog… sau poate chiar de un psihiatru…

Cotesc pe strada Viitorul Luminos şi, fără voie, cu un suspin de durere, îmi apăr ochii obosiţi – sunt străfulgerat de-o rază reflectată lansată din fereastra enormă şi rotundă a unui lăcaş… Şi deodată îmi dau seama… sau mai bine zis îmi amintesc… că în ultimul timp au apărut o sumedenie de lăcaşuri ale unei stranii şi neidentificate religii, cu slujitori îmbrăcaţi în veşminte bizar de roşii, cu ritualuri halucinante, repetate insistent la intervale egale de timp, implicând din în ce tot mai multă lume în procesiunile lor de la un capăt la celălalt capăt al metropolei… Oare să aibă aceasta vreo legătură cu obsesia viitorului, cu cancerul memoriei?…

Mă uit la ceas… îmi dau seama cât de târziu este. Nu are rost să mă grăbesc, pentru că azi urma să fiu concediat, ştiam asta. Aveam posibilitatea să optez pentru VAP (Viitorul Alternativ Permis), dar parcă nu mai doream să lupt.

Ajung la o trecere de pietoni. Se face roşu… ezit pentru o clipă, dar fascinaţia acestui ochi roşu mă atrage ca o prăpastie… continuu să traversez. Brusc, se aude o mulţime de oameni strigând. Iar reclama aia nenorocită. “Dragi suporteri, vă aşteptăm miercuri să vedeţi super meciul Ligii Viitorului. 2-0 pentru Future Fighters împotriva diavolilor roz de la Sofia Rangers”.

Încerc să mă gândesc… Oare de ce trebuie să ştim chiar tot… Oare de ce…

Apoi urmează un scârţâit, un zgomot infernal, o lumină puternică…

Şi întuneric…

2.

Umbre… Voci… Paşi cu ecou reverberat…Totul neclar…

Un miros înţepător de ceva acru amestecat cu miros de sânge şi excremente de abator îmi provoacă senzaţia de greaţă…

Încet-încet, o lumină roşie prinde contur.

Una dintre siluete se transformă într-un halat de medic… O faţă gravă, o pereche de ochi severi în spatele unor ochelari aproape fumurii.

– Domnule Aaron, mai bine aţi fi murit… dacă aţi fi avut cum…

“Mai bine aţi fi murit…”

„Hm, dar am murit! Cum aşa… Trecerea de pietoni…Ochiul semaforului… Soarele de dimineaţă…”

Aaron îşi amintea frânturi, dar ştia sigur că trebuie să fie mort. Era conştient de lucrul ăsta.

– Unde mă aflu?  Nu am murit?

– Domnule Aaron, sună persiflant vocea medicului. Dacă era după dumneavoastră, eraţi mort deja, poate că deja urma să fiţi acoperit de 2 metri de pământ şi de o cruce frumoasă, de piatră, iar soţia, care vă iubeşte şi nu merita aşa ceva… ar fi plâns zile şi nopţi la mormântul dumneavoastră. Dar am avut noi grijă să nu fie aşa. În mod obişnuit, acum ar trebui să ispăşiţi pedeapsa de viaţă prelungită cu 100 de ani sub control total al viitorului… Aţi fi ştiut şi când mergeţi la toaletă, şi când adormiţi, aţi fi ştiut şi ce cărţi veţi citi. Aţi fi ştiut tot! Chiar şi marele Tabu! Aţi fi aflat când veţi muri!! Eheee… dar cât timp va mai fi fost până atunci. Însă noi suntem toleranţi şi buni. Vă iertăm. Aveţi o misiune, aţi uitat?

„O misiune… Ce misiune?”   Încerca să-şi amintească…

– Aţi uitat, domnule Aaron, că Marele Rebel va fi omorât cu mânuţa dumneavoastră?  Marele Prevestitor al Trecutului… Hmmm… Ce frumos o să-i zburaţi creierii. Scrie şi în manualul de istorie…Vocea Medicului cânta un fel de melodie scârţâită, în timp ce mâinile lui gâdilau dureros undeva în regiunea scrotului…

Brusc lui Aaron i se făcu ruşine… ca unui copil căruia medicul îi cere să dezgolească părţile intime…

Manualul de istorie? Da, nu-i plăcuse niciodată materia asta, denumită Istoria Viitorului. Unanim acceptată de toţi, în afară de el şi de acel… Mare Rebel de care îşi amintise. Pe care tocmai el avea să-l omoare. Era nedrept. Tocmai el??

– Peste două zile vă dăm drumul. Veţi fi complet refăcut, domnule Aaron. Şi altă dată, aveţi grijă… Altfel, ştiţi bine, o să avem noi grijă de dumneavoastră… He-he-he… încheie sarcastic Medicul, spălându-şi mâinile mulţumit de sine, cu un aer mitologic…

Aaron închise ochii pentru a-şi spăla senzaţia de usturime de pe globul lor…

Nu-i ieşise… Oare chiar nu avea dreptul să moară dacă nu era scris în registrele lor?

La naiba cu istoria asta a viitorului!.. Ştiai tot. Din păcate, nu-ţi spuneau şi când vei muri, deşi ei puteau controla şi Marea Trecere…

3.

– Aaron… Eşti atât de egoist…

Femeia îl privea fix, cu ochii ei înlăcrimaţi, de un albastru rece şi transparent…

– Cum de ai putut face aşa ceva? Nu avem tot ce ne trebuie? Toţi anii petrecuţi împreună? Toate clipele frumoase… Te-ai gândit să abandonezi? Tocmai acum, Aaron?

Bărbatul îşi îngropă faţa în palme…

– Şi tu accepţi viaţa asta, Alice… Credeam că eşti altfel. Când ne-am cunoscut, erai şi tu adepta îndoielii. Încă îţi aminteai! Încă îţi doreai să-ţi aminteşti!!

– Aaron! Eram contaminată… Era o prostie! Avem un viitor frumos. Ştii bine… De ce vrei să mă părăseşti. De ce vrei să-ţi iei viaţa?…

– La dracu, Alice, frumos… Frumos pentru că vor Ei să crezi că-i frumos! Nu poţi nici măcar să treci pe lumea cealaltă, dacă nu vor Ei…

Aaron trânti uşa şi se închise în biroul său.

– Aaron!.. Nu fi capricios ca un copil!..

Vocea ei, devenită brusc scârţâitoare, îi aminti de Medic…

– Mai doream să te mai anunţ ceva. E luna Noiembrie!!!

“Noiembrie? Şi ce dacă?? Ce dacă era Noiembrie? Femeia asta e de-a dreptul ilogică…“

– E luna Noiembrie, Aaron, şi tu vrei să te omori! Alice bătu nedefinit, neinsistent, monoton, ca un metronom, în ochiul de sticlă al uşii… Repetă bătaia de parcă îi plăcuse vibraţia sticlei nefixate în ramă…

Îşi aminti. Întotdeauna ignorase Istoria Viitorului… Acum Alice avea dreptate. Era un laş. Mecanismul ei feminin, în virtutea evoluţiei fiziologice, se programase deja: în august viitor urma să i se nască primul băiat. Nu degeaba primise special concediu de la Consiliul Viitorului. Li se dăduse şi un sejur gratuit în insulele Mauritius. Asta l-a  readus, l-a reapropiat de Alice. De fapt, ea îl iubea… El fusese, pur şi simplu, orbit de credinţa lui egoistă în valorile trecutului…

Dar totuşi,  fără iubire… Nu cumva exagera?

Începuse să-l cuprindă îndoiala…

„Oare nu Alice mi-a întins o mână plină de dragoste în momentul când mă aflam pe marginea prăpastiei? Eram la facultate… A apărut aşa, parcă din senin, atunci când a murit maică-mea  şi mă cuprinsese disperarea… şi căutam nişte rude… nişte unchi. Doream să-i anunţ, să-i chem la funeralii… dar erau undeva în trecut…în albumul de familie, copertat în velur vişiniu, mâncat de molii, ascuns de cineva într-un scrin, şi acela mâncat de carii… Peste tot, oriunde, cineva roade memoria, ca un cancer… Trebuia să-i caut… Şi a apărut Alice, asemeni unui înger. Eram la biroul de funeralii, şi mi-a şoptit blând: „Aveţi nevoie de ceva ?..”

4.

– Aaron… Aaron, la ce te gândeşti?

Nu răspunse. Privirea lui trecea prin ochii Profesorului, încerca să desluşească dacă nu cumva omul ăsta care îi învăţa ce va fi mâine ştia şi ce s-a întâmplat până acum…  Fără să mişte capul întoarse ochii spre adâncul aulei – o sumedenie de ochi încadraţi în gene multicolore şi adumbriţi de solzi argintii, ultima cochetărie feminină la modă, îl priveau întrebători de parcă ele puseseră întrebarea şi nu Profesorul… Bluzele lor roşii păreau gata să se destrame pe umerii firavi… Prostii… Mai bine s-ar fi concentrat la întrebarea Mentorului. Dacă Bătrânul ar fi ştiut ce blasfemii îi treceau lui prin minte…

– Aaron… Deci, cine va înăbuşi revolta coloniştilor, care se va desfăşura peste exact 156 de ani?

Chestiunea era simplă. Dar i se părea inutil să răspundă la o asemenea întrebare. De ce nu i-ar fi cerut să spună, mai bine, cu cine s-a culcat ieri şi când… Apropo, nu-şi amintea cu cine şi când a fost aşa ceva… Şi mai aiurea ! Cu chestia Viitorului: nu ştia cu cine şi când o va face… Sau poate era Zona Tabu sau Zona Pudorii Ipocrite? Mai întoarse o dată ochii. În orice caz nu cu Bluzele Roşii… Şi Proful de ce nu-l întreabă ce a făcut acum o lună… Sau cine l-a împuşcat pe Marele Lider, în urmă cu trei ani… Eh… răspunsul era simplu: Profesorul de Istoria Viitorului nu avea cum să ştie. Era imposibil. Dar lui i se întâmpla ceva, parcă la rădăcina creierului cocea un bulb de reminiscenţe şi nu ar fi vrut să afle şi ceilalţi. Pentru că, oricum, nu l-ar fi crezut nimeni.

– Aaron, dacă mă uit bine în baza de date… Nu stai prea bine cu evaluările. Nu e bine deloc. Uite, văd că acum trei zile ai avut punctaj minim.

Vocea Profesorului cânta scârţâit ca o lamă pe sticlă…

„Punctaj minim… Pentru că te-am contrazis. Am fost de părere că nu va fi vina asiaticilor, în Războiul celor Două Ore. Pentru că ai noştri furaseră aproape toate resursele Asiei… Dar oare de unde ştiam asta?”

Aaron era la un punct de a-i spune asta Profesorului, dar se stăpâni. Ăla l-ar fi crezut nebun. Nu ar fi avut de unde să ştie. Nimeni nu avea de unde să ştie ce s-ar fi întâmplat. Doar ea, evaluarea era înregistrată pe vecie în baza de date.

O nouă bilă neagră. În sfârşit, nu ar fi fost pentru prima dată. Era clar că va trece cu bine anul. Nu îşi amintea bine cum, totul era ca o ceaţă în capul lui, dar anul următor se vedea ajuns cu siguranţă la ultimul nivel de studii. Şi ştia asta şi profesorul…

„Atunci la ce bun acest Onanism Intelectual? Probabil orice Doctrină se alimentează din manipulaţii intelectuale…”

– Aaron, la ce te gândeşti? Sau poate că nu doreşti să treci testul despre Marele Război Eliminator care se va desfăşura peste numai 21 de ani?

– Domnule Profesor, dar au mai fost războaie din care cred că puteam înv…

– Ce zici?? Au mai fost ce? Te crezi un clarvăzător să intuieşti ce a fost?

– Da, dom’ Profesor, sunt Nostradamus!, spuse el cu un curaj ieşit din comun…

– Nostra… ce? Afară! Azi ai absenţă nemotivată!…

“De ce Nostradamus? Cine e? Cine a fost?”, – se întrebă Aaron, în timp ce ieşea din clădire. Cum s-a lipit pe limbă acest nume? Din care regiune atrofiată a memoriei a răsărit această impertinenţă?…

5.

Niciodată nu-i plăcuse Istoria. Alesese Jurnalismul. A reuşit să urmeze cursurile facultăţii de jurnalism şi a luat toate examenele cu brio, mai puţin Viitorologia. Ura Ideologia de Stat. Ura profesorii trecuţi de vârsta a treia, care predau lecţii despre Viitor deşi aparţineau trecutului.

Era răvăşit de aceste sentimente fără a le împărtăşi cuiva… Nu avea cui… Doar poate mamei… Dar nu vroia s-o întristeze… Cu starea ei şubredă…

Şi atunci, a apărut ea, Alice, în biroul de funeralii, la moartea mamei. O blondă cu ochi albaştri, fermecătoare şi care părea mai deschisă decât toţi ceilalţi colegi. Straniu, îi spusese că sunt colegi, deşi nu o observase până atunci pe culoare sau în aule… sau poate era prea preocupat de propriile dubii…

Alice a înţeles de la bun început aceste îndoieli. Îi dădea dreptate în anumite privinţe, realiza şi ea că trecutul poate fi citit…

Dar ei erau studenţi la jurnalism şi după absolvire trebuia să scrie despre cele ce vor fi. Fiecare ziar era dedicat evenimentelor zilei următoare, evenimente prezise. Despre cine avea să moară, despre cine avea să se îmbogăţească, despre cine avea să câştige alegerile… Despre ce afaceri vor merge şi ce afaceri vor da faliment…

Ieşirile la o cafea cu Alice erau, poate, cele mai frumoase momente din viaţa lui. Atunci îi povestise despre Nostradamus. Între timp aflase de ce Profesorul de Istoria Viitorului se enervase atât, atunci când a spus impertinent: „Sunt Nostradamus”… Era totuna dacă ar fi spus “Sunt Dumnezeu”… Nostradamus era Fondatorul secret al Viitorologiei… Apostolii de mai târziu l-au trecut în registrul secret pentru că aparţinea trecutului…

Ştia câte ceva şi despre Era Informaţiei, subiect tabu al Societăţii Viitorului. Ea îl asculta cu ochii mari, fascinată… Probabil că şi reciprocitatea şi valorile comune îi făcuseră să se îndrăgostească. Povara trecutului, care apăsa doar pe umerii lor, singurii din lume care ştiau ce înseamnă nostalgia sau regretul…

Scriseseră împreună un articol, când se aflau în practică la un important cotidian, despre Războiul de o Oră cu ţara numită „Retrostan”. Conflict din care vor ieşi învingători, bineînţeles, ei, adepţii viitorului.

De scris puteau scrie, pentru că nu minţeau. Ceea ce se va întâmpla… era realitate. Însă urau manifestările populare, Procesiunile Mantiilor Roşii dedicate viitorului, programate cel puţin o dată pe săptămână. Urau mulţimea care incanta, la unison, asemeni unei turme de oi, Odele Viitorului. Şi fuseseră un pic trişti când aflară că urmau să se căsătorească. Doreau acest lucru dar preferau să nu le spună nimeni.

Şi-au unit destinele, însă nu mult după, relaţia lor a început să se deterioreze. Vinovat era Aaron şi el conştientiza asta. Pentru că era din ce în ce mai obsedat de a descoperi tabuurile trecutului, în loc să îngrijească o relaţie care părea perfectă.

Dar era foarte revoltat, pentru că aflase că urma să aibă doi copii, băieţi, şi ar fi dorit ca asta să fie o surpriză, şi mai ştia că trebuia să îl ucidă pe Marele Rebel.

Statul controla tot, până şi momentele când făcea dragoste. Dar nu putea să-i domine gândurile. Cel puţin nu lui.

Se gândea cu milă la foştii lui colegi de şcoală, unii demoralizaţi pentru că aflaseră, potrivit istoriei personale, că nu o să ajungă în viaţă niciodată sus. Alţii, mai norocoşi, dar şi mai puţini, se numărau printre viitorii lideri…

6.

Nu o să uite niciodată ziua aceea. Trecuseră de luna Noiembrie… Fuseseră în Insulele Mauritius. Când găsi Scrisoarea. Scrisoarea de mulţumire din partea Consiliului Viitorului către Alice. I se mulţumea pentru colaborare…

Nu putu să doarmă mai multe nopţi. Era prea nedrept. Până şi ea, Alice, singura în care avusese încredere…

Cumpără un revolver… I se rupea inima, dar dorea să înfrunte istoria.

Poate că înnebunise, dar nu mai dorea copii. Nu mai dorea viitor. Dorea să aparţină trecutului. Dar să o ia şi pe Alice cu el.

Ea nu păru surprinsă când se trezi cu el întinzând revolverul ameninţător. Calmul ei îl dezarmă…

– Alice… Şi tu, Alice? De fapt, de ce m-aş mira? Chiar dacă nu ai muri, chiar dacă Ei te vor reface, cel puţin nu vom mai avea copii… Să ştii că trag, chiar dacă o să te readucă… Trag, Alice, trag, ca să termin măcar eu totul. Şi să schimb istoria împuţită a viitorului. Noi trebuie să avem amintiri, nu viitor!

„Să avem amintiri, nu viitor”… Chiar credea că e singura izbăvire.

– Aaron… Dacă tragi, chiar voi muri… Nu face asta.

– Te vor readuce, trădătoareo. Le-ai fost prea mult de folos. Nu m-aş fi gândit că sunt o marionetă. Ce ţi-au făcut? Te-au plătit? Te-au ameninţat cu moartea?

– Nu, Aaron. Am fost nevoită să colaborez pentru binele nostru…

Mâna lui Aaron tremura de durere şi nervi.

– Ce vrei să spui?

– Vreau să spun că te-am iubit Aaron. Dacă vrei să ştii tot, ţine asta…

Îi întinse un dosar prăfuit şi înnegrit de trecerea timpului. Un mic dosar despre viitor care aparţinea… trecutului.

– Citeşte, Aaron… Citeşte… Ei nici nu ştiu că am aşa ceva.

“Aaron Hope. 32 de ani. Născut pe 6 septembrie … Militant înrăit pentru reabilitarea trecutului. Urmărit pentru deviaţiile sale încă din timpul primilor ani de şcoală. Potrivit raportului nr. 15675/2…., întocmit de colegul său de bancă, Abraham Lorentz, Aaron amintea tot timpul de războaie care aparţineau trecutului şi rememora momente din primii ani de viaţă. În timpul liceului, Aaron avea conflicte cu majoritatea profesorilor, susţinând tot felul de idei periculoase. În acea perioadă credem că a avut şi REVELAŢIA. Recomandăm serviciilor secrete să investigheze sursele de informaţie ale lui Aaron şi să afle de unde ştia acesta de existenţa lui Nostradamus. Evident, trecutul aparţine doar castelor conducătoare şi toate rapoartele serviciilor secrete indică faptul că nici un cetăţean al statului nostru nu are acces la el. Recomandăm să se studieze cazul Aaron Hope şi să se identifice sursele anomaliei. Menţionăm că un pericol mai mare va fi reprezentat de Marele Rebel, Dan Hope, fiul lui Aaron şi Alice Hope. Apariţia acestuia ar putea fi prevenită prin lichidarea lui Aaron Hope, dar nu este indicat să recurgem la o asemenea măsură. Sursele noastre indică posibila apariţie a unei „mişcări pentru reabilitarea trecutului”, singurul nostru liant fiind sus numitul Aaron. Recomandăm o punere permanentă sub urmărire a cetăţeanului Aaron Hope. De asemenea, sugerăm Poliţiei Viitorului ca acesta să fie determinat să îşi ucidă fiul. Alte amănunte pot fi consultate în dosarul nr. 13473/2…., care conţine 2341 de file şi este depus la Arhivele Siguranţei Viitorului”

…”Ucis de propriul tată. Chiar cel ce urma să readucă lumea la trecut…”

– Nu ai cum să mă ucizi, Aaron. Crede-mă, nu poţi să o faci… Dar ei vor asta! Acum te vor lăsa să o faci! Se vor bucura, vor jubila! Dar eu am pus mâna pe primele pagini de dosar…

Aaron aruncă fără putere revolverul… Dar poate Dan… Oare ce conţinea întregul dosar… Atâtea şi atâtea file…

Nu se poate schimba nimic în Lumea asta­?…

Trecutul era ceva nedesluşit. Tabu. Practic, nimeni nu avea cum să-l ghicească. Dar dacă ar fi… inventat trecutul? Ar fi reuşit să schimbe viitorul?

Aaron privi prin geamul grilat al apartamentului conjugal de la etajul 189…

Soarele crepuscular atârna roşu ca o rană deasupra orizontului opac…