Bruno Medicina / Coaching – o privire alternativă

Un lucru care ma face sa apreciez Romania din ultimi ani este viteza cu care se schimba lucruri, si capacitatea de adaptare a romanilor la cerintele unei piete care evolueaza intr-un ritm impresionant.
O revista mi-a cerut un articol despre situatia pietei de training in Romania si, fiind ca nu prea sunt in tara, am facut un pic de “google work”, sa vad ce se mai misca nou.

Wow: sute si sute, poate mii de firme care furnizeaza servicii de training si de coaching, cu toate felurile posibile de programe si variante!

Cineva ar putea sa se intrebe unde erau pana anul trecut toti acesti traineri si coachi, dar eu prefer sa apreciez viteza cu care lumea invarte lucrurile noi pentru a produce o oferta potrivita la cerere cand se deschide o nisa de piata.

Totusi, cand o piata noua se aglomereaza asa de repede si toata lumea se arunca, e si normal sa apara un pic de confuzie in privinta semnificatiei termenilor, valoarii diplomelor, validitatii programelor, pregatirii profesionistilor samd.

Din pacate, situatia este inca foarte confuza si la nivel international: mai ales in legatura cu coaching-ul, care este o profesie noua si in plina dezvoltare, un standard profesional e foarte departe de fi atins: chiar daca s-au format niste organizatii internationale care incearca sa faca un pic de ordine, inca sub multe privinte nu sunt de acord printre ele, asa ca deocamdata piata e libera si vom vedea cum va evolua.

Pe cat se refera la mine, am facut activitate de coach mult inainte decat termenul sa fie folosit in sensul asta.
Nu este loc aici pentru a face o biografie; s-o facem scurt, ajunge sa va spun ca in afara de vanzari, inca din liceu m-am ocupat la nivel semi profesional de muzica, arte martiale si parasutism.
Aceste activitati iti dau un feedback imediat despre faptul ca ai reusit sau nu, te invata sa fii “hic et nunc”, si lasa putin spatiu pentru invinovatirii, plangeri si justificari, asa intelegi repede ca lucrul cel mai eficient este sa inveti din greseli si sa treci la urmatoarea sfidare.

In aceste activitati am fost in primul rand concentrat asupra performantei mele, asa ca am incercat sa invat orice putea s-o imbunatateasca, si nu am incetat cautarea asta pana acum.
Dar fie la sala, fie la teatru, fie mai ales conducand echipe de vanzare m-am gasit din ce in ce mai des in pozitia de a indruma pe altii, asa ca asta am facut in permanenta ca o activitate paralela cu cea de vanzator, mai ales ca lumea trimitea prieteni la mine, si firmele la care ii faceam training la agenti apoi ma chemau si pentru manageri.

Mai pastrez o carte de vizita din ’84 unde ma prezint ca “Performance Consultant”

Asa, cand am auzit in ani ’90 de cuvantul “coaching”, m-am bucurat, si m-am zis “uita ce misto: chiar asta fac de ani de zile, si nu stiam” asa ca mi-am facut un set nou de carti da vizita.

Reusisem sa stau de vorba cu unii dintre pionierii coaching-ului, si apoi fiecare a continuat drumul lui. Intre timp, coaching-ul “oficial” a evoluat la nivelul actual, si eu la randul meu am mai studiat, invatat, experimentat, si mi am facut o versiune “personala” a coaching-ului, despre care vreau sa va vorbesc aici.

Si fiindca imi place sa fiu precis, o iau chiar de unde a inceput: din Ungaria!

Inca din 1500, in micul oras ungur din Kocs se produceau cele mai bune carute din toata europa, astfel cuvantul Kocsi, adica “din Kocs”, a devenit cuvantul oficial pentru acest mijloc de transport: “coach” in engleza, “kutsche” in germana, “coche” in spaniola samd
Cu evoluarea tehnologiei, cuvantul a inceput sa fie folosit pentru a indica un vehicul cu motor pentru transport public; un fel de autocar sau autobuz.
Si, cu idea ca antrenorul unei echipe “transporta” atleti spre anumite rezultate, in anii ’30 studentii au inceput sa foloseasca cuvantul “coach” ca porecla pentru antrenorul lor, nu fara sa fie in asta un pic de humor: imaginati-va cum ar suna in romana doi fotbalisti care vorbesc ceva gen “hai sa vedem ce ne propune azi troleul nostru…”
Cuvantul “coach” a semnificat, pana in ani ’90, nici mai mult nici mai putin decat antrenorul unei echipe sau, in caz de sport individual, antrenorul unei atlet.

Legatura cu business-ul ar trebui sa fie evidenta: lumea afacerilor este cea unde azi se concentreaza cel mai mare nivel de competitivitate: concurenta e mare, tarile noi se ridica, cerintele de performanta sunt din ce in ce mai inalte.

Si in timp ce pana in ani ’50/’60 lumea era relativ stabila, si putea infrunta schimbarile cu usurinta relativa, din ani ‘80/’90, cu difuzarea calculatoarelor, lucrurile au accelerat si a devenit din ce in ce mai greu sa faci fata.

Nu e de mirat ca cine se misca in domeniul asta a incercat sa gasesca oriunde a putut metode si tehnici care sa ii permita de a infrunta cu success sfidarile din ce in ce mai grele, si in acelasi timp sa isi pastreze echilibru mintal necesar sa tina stresul la un nivel acceptabil.
Si nu este de mirare sa fi apelat la expertii in asa ceva, adica antrenori sportivi, care la randul lor – din ani ’70 – au inceput sa constientizeze importanta pe partea mintala in performanta sportiva, si au inglobat in metodele lor o versiune moderna de tehnicile mintale folosite de mii de ani din partea maestrilor de arte martiale.

Si asa ne reintoarcem la “coaching”, cum este inteles in ziua de zi:
Pe baza a ceea ce s-a zis, un coach este in primul rand un antrenor personal, care te permite sa atingi un nivel de performante care ar fi imposibil de atins muncind singur, si concentrarea asupra performantei si rezultatele concrete sunt ceea ce definesc munca de coach cum o inteleg eu.

De ce munca unui coach poate aduce rezultate asa de bune, in afara de domeniul stric sportiv:

– de multe ori, nu se ating perfomante remarcabile pentru ca pur si simplu nu stim care ar trebui sa fie: obiectivele pe care ni le punem nu sunt clare, nu se stie care sunt intr-adevar ale noastre, nu intelegem de ce le urmarim si cu ce sens, si de multe ori sunt in conflict printre ele. O privire externa in sensul acesta este fundamentala.

– presupunand ca stim ce vrem si ce e de facut, stim cu totii cat de lung este drumul pana la actiunea: simplul fapt de a lua un angajament cu cineva poate fi de mare ajutor. Suntem toti mai slabi, cand nimeni se uita la noi…

– un coach este un expert in performanta, si tehnicile performantei sunt aceeasi in orice domeniu actionezi; asa, un coach poate ajuta clientul cu un set de tehnici mintale al caror validitate s-a demonstrat in miile de ani da cand exista.

– un coach este si un expert in domeniul in care face coaching. Zicala ca un coach poate folosi numai expertiza clientului mi se pare o legenda. Cine e convins de asta, sa incerce sa faca pe coach-ul lui Tyson…

– in aceeasi timp, coach-ul trebuie sa se foloseasca de aceasta expertiza NU pentru a furniza solutii clientului, ci ca feedback al faptului ca procedeaza bine in munca lui (premisa de baza a coaching-ului este ca clientul are in sine deja toate raspunsurile de care are nevoie, dar nu le poate accesa datorita limitelor mintale pe care si le impune singur; deci e sarcina coach-ului sa-l ajute pe client sa depaseasca aceste limite.)

– metoda prin care poti sa indrumi un om sa descopere singur adevarurile despre sine si despre lume nu sa datoreaza vreunui autor din SUA, ci se foloseste din vremea grecilor: se numeste dialog socratic, mai ales in partea in care se refera la maieutica, si a fost descris in amanunte de Plato in dialogurile lui (ceva asemanator fac de mii de ani maestri orientali de arte martiale: rareori explica lucrurile elevului, ci creeaza conditiile in care elevul poate invata singur. Si antrenori sport au inteles ca, depasind nivelul de baza, rezultate de performanta se ating cand ajuta pe atlet sa gaseasca o tehnica personala, nu cand ii este impusa)

Cu aceste premise, ajungem la ceea ce consider eu activitatea de coaching:

– in primul rand, ajutand clientul sa faca o munca aprofundata de autocunoastere:
de obicei se crede ca lumea are probleme cu obiective si nu stie ce vrea, dar asta se datoreaza faptului ca are probleme cu identitatea si nu stie cine este.
Evident, nu este cu niste sedinte de coaching ca se poate resolva asa ceva; dar poate fi un inceput, si sel mai putin se poate scapa de greseli devastatoare.
In acest scop, eu folosesc un model destul de diferit fata de cel cognitiv clasic, pe care il consider extrem de limitat si de putina folosinta.
Nu este loc aici pentru a vorbi de asta, ceea ce conteaza este ca clientul in primul rand va trebui sa descopere niste adevaruri despre sinea lui, si sa descopere blocajele si sursele de tensiune care impiedica accesarea completa a resurselor.

– in sensul asta, ma concentrez foarte mult si spre partea fizica: latinii spuneau “mens sana in corpore sano”; desigur, nu se poate atinge o performanta de exceptie in nici un domeniu daca otravim creierul cu tutun, alcool sau alte prostii; si daca trupul nu este prompt si antrenat, nici mintea nu va fi prea ascutita, in timp ce activitatea fizica poate rezolva usor o cantitate de probleme “psihologice”.
Multa lumea care aglomereaza cabinetele de psihoterapie ar avea rezultate mult mai bune alergand in parc. Bineinteles, e o parere personala.
Dar daca cineva apeleaza la mine pentru servicii de coaching, eu impun asta. Uneori, chiar supraveghez direct. Daca cuiva nu-i convine, nu accept munca. Sorry…

– Orice activitate are – inevitabil – de a face cu obiective. Daca metoda clasica “SMART” – repetata la nesfirsit in toate seminariile si in toate cartile motivationale de self help – ar avea un folos, ma intreb de ce nu suntem toti miliardari, presedinti si vedete. Cum am zis, creierul e un pic mai complicat de cum se prezinta, are exigentele lui si nu prea ii intereseaza de fanteziile noastre de cariera si success. Eu folosesc o metoda complet diferita. Nu am spatiu aici, sa vorbesc de asta. Cand o sa am timp, poate o sa scriu o carte despre asta.
Ajunge sa spun ca lamurirea obiectivelor si motivatiilor e partea pe care o consider mai importanta:
daca nu e facuta cum trebuie, lucrand asupra perceptia “identitatii” clientului, restul munci nu prea va avea success.

– apoi, trec la faza cu accesarea resurselor, si aici chiar ma deosebesc de metodele standard. In primul rand pentru ca fiecare client este unic si nu inteleg cum poate exista metode standard; in al doilea rand, fiind ca tot ma consider un antrenor, am tendinta sa fiu mult mai “directiv” decat este acceptat in coaching oficial: clientul trebuie sa accesseze anumite stari mintale sa scoata ce poate, si de multe ori clasicele “provocative questions” nu mi se par suficiente. Uneori e nevoie de incurajare si sprijin, alte ori de tipete si suturi in fund. In timp ce obtin rezultate, folosesc unele si altele fara probleme.

– nu am facut niciodata distinctie intre business coaching, personal coaching, si lucruri asemanatoare: parerea mea este ca daca nu se infrunta anumite lucruri dintr-un punct de vedere global, performanta ramane mediocra. Pur si simplu, probleme de munca se reflecta pe plan personal, probleme de cuplu afecteaza cariera, sanatatea afecteaza orice samd. Asa, in timp ce este ok sa focalizez clientul asupra anumintor parti, incerc sa nu pierd niciodata din vedere cadrul global.

– in acelasi timp, incerc sa indrum clientul spre ceea ce eu numesc “total quality life”
Ca sa explic mai bine: performanta are un pret (lucru pe care multi nu il inteleg): ar fi foarte frumos sa facem o super cariera, sa ne dezvoltam cultura, sa gasim timp pentru familie, sa ne plimbam cu prietenii….dar din pacate, realitatea spune ca pentru a atinge anumite nivele trebuie sa accepti un dezechilibru in viata care va fi din ce in ce mai mare cu cat performantele cresc. Este alegerea fiecaruia cat de mult dezechilibru suntem in stare sa suportam; dar eu, cum un antrenor de sport are grija ca atletul pe care il antreneaza sa nu-si strice sanatatea in numele performantei, incerc pe cat pot sa verific ca acest dezechilibru sa ramana in limite sanatoase.

– nu consider niciodata “terminata” munca, si oricum ma simt raspunzator pentru rezultate: fiindca nu ma ocup de coaching full time, am un numar foarte limitat de clienti, si ii aleg cu grija, pentru ca nu vreau falimente, mai ales in locul unde actionez eu. Daca nu sunt sigur suta la suta de succes, ii indrum pe cei care ma intreaba la alti mii de coachi sau terapeuti care sunt pe piata, cu pretext ca nu am timp.

– in general, consider toata treaba asta ca un pretext pentru a ajuta lumea in cresterea si dezvoltarea personala. Poate suna un pic arogant si ingamfat, dar asa este: cand vad un client care, prin ajutorul meu, depaseste o falsa limita, care l-a tinut blocat ani de zile, eu ma simt foarte bine.
Si clientul, care este singurul stapan si judecatorul muncii mele, se simte la fel de bine.

Aceasta mi se pare o metoda buna de a ma evalua.

Am recitit ce am scris, pana acum; as fi vrut sa scriu mai mult despre ce fac si ce gandesc, dar chiar imi dau seama ca e deja foarte mult si ca ar trebui mult mai mult decat un articol.
Sper ca totusi niste concepte am reusit sa le transmit.

Inca niste consideratii: coaching-ul este la moda, dar asta nu inseamna ca este pentru toti: un antrenor personal e de folos pentru cine vrea sa mearga la olimpiade; desigur, nu merita sa-l deranjezi daca vrei numai sa fii un pic in forma: pentru asta, ajung sedintele de grup la orice sala.
In aceeasi fel, la un coach trebuie sa se adreseze cineva care intr-adevar vrea performanta, e deja “sus”, si vrea sa mai creasca: dar asta, evident, cere un angajament pe care nu toti sunt dispusi sa o puna. Pentru toti ceilalti, sedinte uzuale de training, pot fi suficient.

Despre ceea ce citesc si aud despre coaching, prefer sa nu spun nimic, pentru ca consider ca fiecare face ce considera mai bine.

Raman totusi foarte sceptic despre intorsatura “mistico-esoterica” “new-age style” pe care am vazut-o uneori: mi se pare ca se va pierde trasatura de performanta si legatura cu sport-ul pe care coachingul o avea la inceput.

Si niste metode pe care niste colegi ultra certificati incearca sa imi explice sunt complet in afara capacitatii mele de a intelege, asa ca nu ma exprim. Fiind eu orientat spre rezultate, raman cu ideea ca astea vor avea ultimul cuvant.

Ceea ce chiar nu imi place deloc este tentativa – pe care incep sa o vad nuantata in diferite locuri in niste “filozofii de coaching” – de a arunca asupra clientului raspunderea anumitor lucruri si a rezultatelor: adica, imi aminteste prea mult de smecheria cu care s-au imbogatit psihanalisti in secolul trecut: dupa ce au scos bani de la un client ani de zile, ii spun ca nu este nici un rezultat pentru ca el “nu e gata sa se schimbe”.

Mie mi se pare ca principala competenta a unui antrenor este chiar cea de a fi in stare de a evalua potentialul unui atlet, nu sa-l puna la treaba ani de zile si sa ii spuna apoi “sorry, nu esti bun”
Mi se pare ca un coach ar trebui sa fie in stare sa evalueze daca poate sa fie de folos sau nu clientului cu munca lui, si sa renunte de la bun inceput, daca nu este cazul. Dar imi dau seama cat de utopica este fraza aceasta…

In concluzie: profesia de coach poate fi fantastica si, cand produce rezultatele prevazute, extrem de folositoare pentru client si satisfacatoare pentru coach.

Despre parcursul optimal ca sa devii un coach, e greu sa ma exprim: ceea ce fac eu este rezultatul de aproape treizeci de ani de studi, tentative, experimente, greseli, de obicei pe pielea mea, dar uneori – trebuie sa admit – pe pielea clientilor, asa nu pot sa sfatuiesc alti sa imi urmeze exemplu.
As vrea foarte mult sa imi fac o “scoala” personala de coaching, pentru ca cred ca am ceva de oferit, dar sunt constient ca mult din ceea ce fac inca nu este “formalizat”, si nu stiu cum as putea sa-l transmit la alti.Vedem.

Intre timp, exista scoli serioase care reprezinta un bun punct de pornire, subliniind acest concept: punct de pornire. In aceeasi fel ca permis de conducere nu te face sa fii un sofer, un certificat de la o scoala de coaching nu te face sa fii un coach. Sa fii un coach este o meserie, si nici o meserie se invata cu niste seminari sau cu niste teleconferinte. Va promit un articol pe tema asta saptamana viitoare.

Un lucru pe care eu i-l consider extraordinar de important in formarea unui coach este pastrarea legaturii cu sport-ul: sunt foarte convins ca – repet inca o data – daca se pierde legatura asta se pierde si semnificatia a coachingului: sunt de parere ca daca organizatiile care elibereaza certificate, in loc de a obliga lumea sa treaca ore in sir participand la niste teleconferinte costisitoare si suprarealiste ar pune elevii sa faca un pic de aerobica, ar obtine niste rezultate mult mai bune.
Fiindca asta nu se face, sfatuiesc aspirantii coachi – in timp ce isi iau certificatul – sa mearga la o sala de gimnastica, in loc sa stea cu capul pe manualele de psihologie.

Despre cum sa-ti alegi un coach, tot nu o sa spun prea multe, pentru ca e foarte simplu: cu aceeasi criteriu pe care ti l-ai alege – de ex – antrenorul unei echipe: in timp ce este desigur o buna idee – mai ales in perioada asta in care au aparut coachi la fiecare colt – sa intrebi care a fost parcursul lui scolar si la ce federatie apartine, mult mai important mi se pare sa stii pe cine a antrenat, ce rezultate a avut, si ce rezultate crede ca iti poate oferi samd. Repet, rezultate, rezultate, rezultate.
Asa, cereti referinte de la alti clienti. Daca un coach nu e in stare sa va arate recomandari verificabile de cel mai putin zece clienti multumiti, sau este un incepator, sau un incapabil. Si atentie: cei buni nu au nevoie sa se faca publicitate, pentru ca sunt clientii multumiti cei care ii trimit prieteni la el. Si de obicei sunt foarte ocupati si vor accepta cu dificultate, tocmai pentru ca cei buni nu vor sa piarda timp cu cine nu este dispus sa puna angajamentul total in munca respesctiva.

Daca un coach va accepta imediat si cu entuziasm, ar fi cazul sa va puneti pe ganduri…

In concluzie:

raman cu ideea ca profesia de coach, la fel ca cea de trainer, este una dintre cele putine care iti ofera sansa extraordinara de a face viata celorlalti un pic mai buna, de a ridica calitatea vietiilor, si de a contribui sa facem societatea in care traim un loc mai placut.

Mi se pare o sursa de bucurie si o raspunderea foarte mare in aceeasi timp.

Hai s-o folosim.

Un salut

Bruno Medicina

Copyright Bruno Medicina, 2007

Despre Bruno Medicina

Bruno Medicina este un performance coach care de 30 de ani isi concentraza atentia asupra imbunatatirii performantelor in orice domeniu, cu o atentia speciala la vanzari, sport si muzica, domenii in care actioneaza ca profesionist si trainer.
Are o pregatire solida în psihologie, muzica, sport si filosofie, cu o gama larga de traininguri în domenii mai putin formale (Programarea Neurolingvistica, Quantum Psychology, Hipnoza Ericksoniana, Coaching, Peak Performance Training, Total Quality Management, Arte Martiale, Fire-walking, etc.) si are o intensa activitate de speaker, trainer si coach.
În plus, fata de repertoriul standard de training, Bruno a dezvoltat o serie de seminarii originale care includ experiente de mare impact precum firewalking (Ignite your life seminar) si boardbreaking (FLY – Find the Leader in You seminar) si propune totodata un seminar original pe vânzari – rezervat vânzatorilor profesionisti – unde exploreaza aplicarea practica în vânzari ale ultimelor descoperiri în Psihologia Evolutionista, Teoria Jocurilor, Neuromarketing si Neuromemetica.

Ultima creatie a sa este un seminar revolutionar – Fluxogenic Training – bazat pe ultimele cercetari asupra starii de flux” si asupra potentialului acesteia in afaceri, sport si viata cotidiana, care reprezinta sinteza tuturor studiilor sale in domeniul performantei.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *