Dialog realizat de Traian BĂDULESCU

Este foarte greu să scrii despre maestrul Ion Hobana. Şi este extrem de dificil să vorbeşti la timpul trecut. Tocmai de aceea, voi vorbi despre omul şi despre maestrul Ion Hobana la prezent. Cine l-a cunoscut îndeaproape va rămâne marcat pe viaţă de prezenţa marelui scriitor şi promotor. Este un om deosebit, o personalitate a culturii române şi internaţionale care a plecat dintre noi după ce a împlinit respectabila vârstă de 80 de ani, deşi… ne-a rămas alături prin tot ce a lăsat. Chiar cu o lună înainte de dispariţia fizică a maestrului spuneam, într-un articol publicat în “Biblioteca Nova”, ediţie specială dedicată lui, editată de neobositul promotor de SF Cornel Secu, timişorean prin adopţie, că Ion Hobana “este arhicunoscut şi apreciat dar, paradoxal, mai are multe de oferit cititorilor”. Chiar dacă s-a dus pe 22 februarie 2011 – la o lună după publicarea acestui articol, cu toţii îl conduceam pe ultimul drum pe maestru – este o realitate: chiar mai are multe de oferit cititorilor.

Trebuie să recunosc că nu mai ştiu când l-am descoperit pe maestrul Ion Hobana. Îi cunosc cărţile de mic copil. De asemenea, nu mai ţin minte când l-am cunoscut personal. Parcă ar fi o viaţă (de-a mea) de atunci. La început îl priveam doar ca pe un guru al anticipaţiei române. În prezent, ţinând cont că am avut cu dânsul o relaţie de comunicare aparte, l-am simţit asemeni unui bunic din punct de vedere profesional şi nu numai.

Ion Hobana este un om care a impus tot timpul respect prin sobrietatea şi diplomaţia de care a dat dovadă. Pe de altă parte, un om de care te ataşezi profund atunci când îl cunoşti cu adevărat.

Probabil că ar fi fost şi un scriitor de proză foarte apreciat. Mărturie stau creaţiile de debut: povestirea „Glasul Mării” şi volumele „Ultimul val”, „Caleidoscop” şi „Oameni şi stele”. Însă maestrul Ion Hobana a ales, fără niciun regret, calea exegezei. În prezent, fiind recunoscut pe plan mondial drept unul dintre cei mai valoroşi exegeţi julesvernieni şi ai începuturilor literaturii science fiction.

L-a descoperit pe Jules Verne la o vârstă destul de fragedă citindu-i „Călătoriile extraordinare”. A fost o dragoste nu la prima vedere, ci la prima lectură, după cum îmi mărturisea maestrul într-un interviu. Aşa se explică faptul că i-a rămas credincios după atât timp, că a tradus multe dintre operele sale – o parte dintre ele postume, necunoscute şi netipărite în timpul vieţii – şi că a scris cărţi pe care i le-a consacrat. „Îi datorez foarte mult, în ultimă instanţă, chiar cariera mea literară”, îmi mărturisea, mai demult, maestrul Hobana.

Maestrul s-a născut la 25 ianuarie 1931, la Sânicolaul Mare, judeţul Timiş.Tatăl, Ion, era magistrat, iar mama, Antonia, profesoară.Absolvent al Colegiului Naţional „Gheorghe Roşca Codreanu” din Bâlad, este licenţiat în litere în 1954, la Bucureşti, cu prima lucrare de diplomă din România şi una dintre primele din lume consacrată science-fictionului.Scriitor, ziarist, editor, secretar al Uniunii Scriitorilor, Ion Hobana a dus în permanenţă activităţi culturale pe diverse domenii.

În adolescenţă, Ion Hobana a „devorat” cărţile din biblioteca tatălui său şi pe cele de la “Casa Naţională”, atunci când era elev la Colegiul “Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad, una dintre cele mai vechi şcoli din ţară. A fost o perioadă fastă în privinţa aşezării temeliilor culturii maestrului, cu deosebire în ceea ce priveşte literatura clasică, apărută până la cel de-al doilea Război Mondial. Începutul pasiunii pentru science fiction a fost făcut prin lucrarea sa de diplomă la Facultatea de Filologie, închinată literaturii SF.

Este primul autor român care a scris constant volume de critică şi istorie literară dedicate genului SF. Amintim doar de “Viitorul a început ieri” a apărut în 1966, “Vârsta de aur a anticipaţiei româneşti”, în 1969 şi “Imaginile posibilului”, carte dedicată filmului SF, care a apărut în 1968. Plus de „Science Fiction. Autori, cărţi, idei”. Datorită faptului că a fost în conducerea Uniunii Scriitorilor din România, Ion Hobana a dus mereu o muncă de convingere în favoarea acceptării genului SF.

Ion Hobana a fost şi este un promotor fervent şi charismatic al genului SF. Ideea congreselor europene de SF – renumitele Eurocon-uri – i se datorează. În 1970, la Congresul Mondial de SF de la Heidelberg, a propus participanţilor francofoni organizarea unor congrese europene. Mănuşa a fost ridicată de italieni: primul Congres European a avut loc la Trieste, în 1972. De atunci, Ion Hobana a făcut parte mereu din Comitetul Societăţii Europene de SF, care a avut o activitate intensă, cu congrese ţinute în diverse ţări europene.

În 1967 a descoperit şi zona OZN-isticii, atunci când regretatul său prieten Jacques Van Herp, un eminent cercetător al universului SF, i-a dăruit două cărţi ale unui autor american, în traducere franceză. Atunci a cunoscut direct faptele şi implicaţiile care au terminat interesul mărturisit sau ascuns faţă de aceste fenomene. După aproape patru decenii de studiu, de discuţii cu martorii acestor evenimente inexplicabile în lumina cunoştinţelor noastre, de contacte cu câţiva dintre cei mai cunoscuţi cercetători străini, Ion Hobana a ajuns la concluzia că avem de-a face cu un fenomen real. În prezent, maestrul este şi preşedinte al ASFAN – Asociaţia pentru Studiul Fenomenelor Aerospaţiale Neidentificate.

Bun prieten cu regretatul scriitor Vladimir Colin, Ion Hobana a instituit, în 2000 (an simbolic, nu?), Premiile Vladimir Colin, care au oferit recunoaştere multor scriitori români de valoare. Aceste premii sunt decernate în continuare, preşedintele juriului fiind Mircea Opriţă.

Ion Hobana este un om de birou, un om care nu a scris nici măcar o frază „după ureche”, fără să studieze. Paradoxal, omul de birou a călătorit mult prin lume pentru a studia, în special pe urmele lui Jules Verne şi ai primilor o sută de ani ai literaturii de anticipaţie.

Bunul simţ extraordinar de care dă dovadă şi abilitatea de a interrelaţiona cu oamenii l-au ajutat mult şi mai ales ne-a ajutat mult. Îmi amintesc de un moment critic din cadrul euROcon-ului insular de pe Atlantykron (din 2001), unde a fost prezent, ca invitat de onoare, şi maestrul. Scriitorul Norman Spinrad – la acea vreme, preşedintele Societăţii Americane a Scriitorilor de SF şi Fantasy – avea programată, la o anumită oră, o întâlnire cu fanii. Bineînţeles că ştim cu toţii cum e punctualitatea românească… mai ales că ne aflam pe o insulă. Ei bine, la ora respectivă nu era nimeni prezent, în afară de mine, de maestrul Hobana şi de maestrul Spinrad. O altă activitate se desfăşura într-un alt colţ al insulei, depăşind programul stabilit. Impulsiv fiind, Norman Spinrad a izbucnit, aşa cum era de aşteptat. Domnul Hobana i-a explicat, cu tact, că fanii doresc mult de tot să îl întâlnească, dar că suntem latini iar în condiţiile acestei insule sunt mici probleme de… oră fixă. Scriitorul american s-a calmat, iar domnul Hobana a ţinut în frâu toată întâlnirea, alături de noi.

Am primit multe sfaturi de la maestrul Ion Hobana. Este un om calculat, cu un timp măsurat, limitat (ceea ce este normal, ţinând cont de activitatea solicitantă pe care a depus-o mereu) dar, în acelaşi timp, un om cu o mare răbdare, un om care şi-a împărtăşit din experienţă întotdeauna cu mare plăcere.

Iată cum încheiam acel articol, din care am folosit cea mai mare parte, pentru că mi se pare cea mai bună introducere pentru acest proiect editorial: “Sunt multe lucruri de spus şi nenumărate amintiri despre omul de cultură şi, până la urmă, despre omul Ion Hobana, care merită adunate într-o carte. Însă acum îmi doresc mult să discutăm în legătură cu ‘amintirile despre viitor’… Cartea nu trebuie să se încheie acum, nu e timpul… Îi doresc maestrului, la împlinirea frumoasei vârste de 80 de ani, multă sănătate, pentru că este cel mai important lucru de care are nevoie! Divinitatea trebuie să ţină cont de spiritul neobosit al lui Ion Hobana şi de faptul că mai are multe de oferit cititorilor, fandomului, culturii…”

Din păcate, cartea trebuie să se încheie acum, cu materialele strânse până în prezent. Simt că am această misiune. Am avut multe discuţii şi multe interviuri înregistrate cu maestrul Ion Hobana. Şi îi mulţumesc domnului Cornel Secu pentru faptul că mi-a oferit determinarea de a-l vedea pentru ultima oară pe Ion Hobana pe 26 ianuarie 2011, la o zi după ultima aniversare a acestuia. Am avut misiunea de a-i înmâna maestrului mai multe exemplare din ediţia specială a Bibliotecii Nova, dedicată domniei sale. Regret că nu am ajuns chiar pe 25 ianuarie, dar sunt împăcat că totuşi am ajuns… Stresurile de zi cu zi te copleşesc uneori şi uităm de cei apropiaţi, din cauza asta… Sau tot amânăm, ceea ce nu este bine. Iar viaţa nu aşteaptă. Şi atunci, la ultima noastră întâlnire, Ion Hobana era de un optimism ponderat. Planificasem împreună publicarea unui articol dedicat călătorului şi “turistului” Jules Verne în revista de specialitate pe care o editez, Travel Advisor. Urma să ne reauzim la finele lui februarie, pentru a-i înregistra opiniile, pentru că nu mai putea să scrie. Din păcate, ne-am revăzut ultima oară, altfel… Vestea m-a şocat oarecum, deoarece Ion Hobana părea nemuritor. De fapt, este… Domnia sa trăieşte prin ce a lăsat în urmă şi, pentru o parte din noi, mai privilegiaţi, prin amintirile comunicării.

M-am decis să reunesc toate interviurile şi amintirile pe care le am, legate de Ion Hobana, într-un mic volum de dialoguri. Aş fi dorit să fie mai amplu, dar viaţa cotidiană ne răpeşte mult din timpul alocat pasiunii. Aveţi aici un fragment. Va urma un interviu fluviu, pe care maestrul mi l-a acordat în iulie 2010, cu şase luni înainte de a dispărea dintre noi, şi la care lucrez încă. Am abordat multe subiecte: pasiunea pentru SF, evoluţia în carieră, Eurocon, mişcarea SF din România, Jules Verne şi… imaginea României prin prisma marelui scriitor francez. Îmi pare rău că nu am avut şi mai multe întâlniri cu maestrul Hobana, dar orice regret este tardiv. Sunt fericit că l-am cunoscut şi am avut ocazia să învăţ multe de la domnia sa…

“Aşa cum imaginaţia nu poate să moară, nici fructele imaginaţiei nu vor muri niciodată!”

– Domnule Ion Hobana, pentru români şi nu numai, sunteţi unul dintre cei mai cunoscuţi exegeţi şi promotori ai genului Science Fiction. Dar cum aţi descoperit dumneavoastră acest gen literar atât de inedit?

– L-am descoperit la o vârstă destul de fragedă citind, evident, „Călătoriile extraordinare” ale lui Jules Verne. A fost o dragoste nu la prima vedere, ci la prima lectură. Aşa se explică faptul că i-am rămas credincios după atât timp, că am tradus multe dintre operele sale – o parte dintre ele postume, necunoscute şi netipărite în timpul vieţii – şi că am scris câteva cărţi pe care i le-am consacrat. Îi datorez foarte mult, în ultimă instanţă, chiar cariera mea literară. Jules Verne este un mare scriitor, înzestrat cu darurile necesare acestei profesii. Capacitatea extraordinară de invenţie, de a crea eroi memorabili… Nemo este una dintre marile figuri ale literaturii universale. O imaginaţie vizuală extraordinară. Sprinteneala dialogului. Se ştie mai puţin că a dorit iniţial să fie dramaturg. A şi scris o serie de piese de teatru. După aceea, graţie întâlnirii cu editorul Pierre-Jules Hetzel, şi-a descoperit vocaţia, devenind autorul acelor romane extraordinare care sunt citite şi astăzi, pe toate paralelele şi meridianele globului.

– Ar fi fost poate, Verne, unul dintre marii dramaturgi ai lumii, dacă s-ar fi consacrat acestui stil?

– E greu de spus, dar cred că alegerea lui a fost inspirată. Rezultatele ei le vedem şi astăzi. Printre altele, a fost un pionier al genului SF, cel care i-a dat scrisorile de nobleţe… Dar anticipaţia ocupă doar o treime din creaţia verniană. Revenind la atracţia lui către dramaturgie, vreau să amintesc că unele dintre cele mai mari succese din cariera lui scriitoricească le-a obţinut dramatizând, împreună cu Adolphe d’Ennery, trei dintre marile lui romane, cu un succes extraordinar. “Ocolul lumii în 80 de zile” a fost jucat şi la Bucureşti, pe scena Teatrului Naţional, în 1891, interpreţi fiind marile nume de atunci, Constantin Nottara şi Aristizza Romanescu.

– A fost Jules Verne… Apoi a urmat…

– .. Wells. Tatăl meu mi-a dăruit “Năvălitorii din stele”, care era… binecunoscutul roman “Războiul lumilor”, tradus cu acest titlu în româneşte. Am descoperit o altă faţetă a anticipaţiei, decât aceea cu care mă obişnuisem, citindu-l pe Jules Verne. Wells este altceva…

– …mai dur, să zicem?

– Mai curând de o altă factură, mai modernă. Jules Verne pornea de la realizări sau proiecte existente în timpul său. Wells a schimbat această modalitate de a anticipa, venind cu idei, cu “invenţii” care i-au pus în încurcătură pe comentatorii săi, uluiţi de îndrăzneala unei imaginaţii care vorbea despre posibilitatea călătoriei în timp cu o maşină, despre omul invizibil, despre transformarea animalelor în oameni, în “Insula doctorului Moreau”, despre o societate lunară împărţită în caste, fiecare cu o specializare dusă la extrem şi aşa mai departe…

– La Wells mi se pare interesant că fiecare roman sau nuvelă sau hai să-i spunem “invenţie”, are şi o mare implicare socială.

-El a fost marcat decisiv de anii pe care i-a petrecut la Şcoala Normală de Ştiinţe din Londra. Jules Verne a fost autodidact în materie de ştiinţă, petrecându-şi un timp îndelungat în biblioteci. Peste 20.000 de fişe i-au oferit materia documentară. Pe când Wells a avut o educaţie ştiinţifică. L-a avut ca profesor pe marele biolog Thomas Huxley, discipolul şi continuatorul lui Darwin. Încă de la primul său roman, “Maşina timpului”, teoria este dusă la ultimele ei consecinţe prin despărţirea omenirii în morloci şi eloi. Este un roman-avertisment, ca multe dintre operele semnificative ale literaturii de science fiction. Dar un avertisment întemeiat pe cunoştinţele sale solide privind progresul previzibil al ştiinţei şi tehnicii precum şi pe o estimare a destinului omenirii. Aş mai aminti că Wells a creat sintagma de “bombă atomică”, în romanul “Lumea eliberată” apărut în 1914, înainte de izbucnirea primului Război Mondial. Şi încă un lucru extrem de interesant… Leo Szilard, fizician atomist, care a lucrat în America la realizarea bombei atomice, mărturiseşte că s-a îndreptat către această posibilitate citind romanul lui Wells.

– Putem spune că Wells este primul mare scriitor de SF care a introdus avertismentul?

– Şi Jules Verne a lansat avertismente.

– Dacă ne gândim la “Eternul Adam”…

– Nu numai… Chiar şi în cărţi care la prima vedere s-ar părea că sunt scrise doar pentru deliciul cititorilor mai mici sau mai mari. În “Cinci săptămâni în balon”, primul său roman, un pasaj se referă la posibilitatea ca descoperirile ştiinţifice şi tehnice să ducă la aruncarea lumii în aer. În “Insula cu elice”, rivalităţile dintre locuitorii insulei duc la distrugerea ei. O alegorie destul de transparentă în legătură cu pericolele care ameninţă omenirea, dacă nu va fi suficient de înţeleaptă pentru a-şi stăpâni pornirile belicoase.

Ideea că viitorul va fi neapărat aşa cum îl vedem în visele noastre optimiste trebuie amendată

– Dacă tot vorbeam de avertismentul la Verne şi Wells, cum priviţi rolul literaturii SF ca literatură de avertisment? Greşeşte acest gen dacă nu prezintă numai anticipaţii constructive sau chiar utopice?

– Toate modalităţile narative, toate stilurile, au dreptul la viaţă. Pe de altă parte, dacă ne gândim bine, este firesc ca această literatură să avertizeze, pentru că există suficiente motive de îngrijorare în prezentul nostru. Iată de ce ea nu poate descrie viitorul în roz. Sigur, nici excesul de tablouri întunecate nu este neapărat benefic, dar cred că ambele viziuni îşi au locul. Ideea că viitorul va fi aşa cum îl vedem în visele noastre optimiste trebuie amendată. Să nu uităm de poluare, de defrişările masive care au de pe acum consecinţe grave… Iată de ce trebuie să îi citim cu atenţie pe cei care avertizează în legătură cu ceea ce s-ar putea întâmpla dacă nu vom lua măsurile cuvenite. Printre operele remarcabile aparţinând acestor vremuri ale anticipaţiei aş aminti “1984” a lui Orwell, “Fahrenheit 451” a lui Bradbury sau “Splendida lume nouă” a lui Huxley. Am impresia însă că se vorbeşte prea puţin despre Evgheni Zamiatin, cu “Noi”, o carte extrem de interesantă a unui rus care, până la urmă, a plecat în Occident. Scrisă în 1920, este o distopie teribilă şi bineînţeles că nu a apărut în Rusia acelor vremuri. N-a putut să aparpă la noi înainte de 1989, pentru că era o alegorie transparentă a realităţilor din Uniunea Sovietică. N-a putut să apară nici romanul lui Huxley, pentru că numele unor personaje era Lenina sau Marx. Se ştie mai puţin că romanul este o parodie fină a romanelor lui Wells, precum “Oameni ca zeii”, în care se întrevede un viitor radios.

– Să revenim la Wells… Este cel de-al doilea autor care v-a influenţat. Şi, mai mult, i-aţi acordat şi lui atenţia cuvenită…

– Am încercat să-mi plătesc datorita de recunoştinţă faţă de el, pe de o parte printr-o serie de articole şi intervenţii în mass-media, dar şi prin cartea “Un englez neliniştit”, pe care am publicat-o, nu întâmplător, în 1996. A fost un an atât aniversar, cât şi comemorativ, scriitorul născându-se în 1866 şi murind în 1946. Am încercat să-l înfăţişez în plenitudinea preocupărilor sale pentru că s-a întâmplat cu el ceea ce s-a întâmplat şi cu alţi autori. Wells credea că va rămâne în posteritate prin romanele lui realist-critice şi prin viziunile “ştiinţifice” asupra viitorului omenirii. A scris multe cărţi pe această temă. Dar iată că a rămas viu prin romanele sale de science fiction, pe care le privea cu o anumită îngăduinţă, ca pe un fel de păcate ale tinereţii. Puţină lume îi mai citeşte celelalte opere. Un destin ciudat împărtăşit şi de Robert Louis Stevenson, care credea în romanele sale istorice şi realiste, nu în “Straniul caz al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde” sau “Comoara din insulă”.

– Şi totuşi, romanele SF lui Verne şi Wells au avut un impact atât de mare, încât au fost sursa de inspiraţie a numeroase filme de box-office…

– Jules Verne deţine şi în această privinţă întâietatea, pentru că după opera lui s-a făcut un număr record de filme.

Filmele joacă un rol foarte important pentru popularizarea operelor notabile SF atunci când nu se îndepărtează prea mult sau mai ales când nu trădează spiritul acestora

– Consideraţi că filmele după operele literare adeseori trădări? Cum priviţi rolul filmului cu teme SF în prezent, când mai ales tinerii ştiu de existenţa acestui gen în special prin intermediul peliculelor?

– Este adevărat că filmele sunt mai la îndemâna publicului. “Maşina timpului” a inspirat două ecranizări foarte cunoscute. Cea “clasică”, din 1960, regizată de George Pal, şi cea din 2003, realizată de strănepotul lui H.G. Wells, Simon Wells. Cea din 1960 este mai aprorape de text. Cea din 2003 este şi ea interesantă, nu numai pentru că beneficiază de efecte speciale de o altă anvergură, dar şi pentru că porneşte de la o idee remarcabilă. Justificarea călătoriei în timp nu mai este curiozitatea ştiinţifică a călătorului, care doreşte să vadă cum va evolua omenirea în viitor, ci faptul că iubita eroului este ucisă şi el încearcă să călătorească în trecut pentru a împiedica această moarte. Nu reuşeşte, astfel că porneşte spre viitor. Filmele joacă un rol foarte important în popularizarea operelor notabile SF mai ales când nu trădează spiritul acestora. Din păcateexistă şi destule eşecuri.

– Dar se întâmplă să fie şi filme cu tematică SF după care s-au făcut romane…

– S-au scris de pildă cărţi după Star Trek sau “Războiului Stelelor”. Şi acesta este un drum firesc. Trebuie să ne bucurăm de această răspândire extraordinară a genului, chiar dacă este datorată mai ales atracţiei pentru aventură, suspans, imagini şocante…

– Dar consideraţi că şi creaţiile literare care au avut ca sursă de inspiraţie filmele pot avea valoare, pot transmite un mesaj, sau în general sunt simple lecturi plăcute, comerciale?

– Cred că mai curând comerciale. Dar sunt şi excepţii. De pildă, “Odiseea spaţială 2001”, filmul marelui Kubrik, după care Arthur C. Clarke a scris cartea, el fiind şi autorul ideii de la care regizorul a pornit în realizarea filmului. Dacă e vorba de un autor de prestigiu, care a făcut dovada înzestrării sale artistice, succesul este asigurat, chiar dacă drumul este invers. Dar acestea sunt cazuri puţine. De cele mai multe ori, drumul este de la carte la film. În treacăt fie spus, Wells a fost nemulţumit de ecranizările după romanele lui.

– Ne puteţi oferi alte exemple de filme reuşite după romane SF?

– Unul dintre ele poate fi “Blade Runner”. Şi cartea “Visează androizii oi electrice?”, care a apărut în traducere românească cu titlul “Vânătorul de recompense”, este remarcabilă. Pe Philip K. Dick l-am cunpscut la Convenţia Mondială SF de la Brighton, în 1979. Am fost şi eu invitat la un party în apartamentul lui de la hotel. Era într-o stare ciudată, se ştie că folosea diverse substanţe pentru a-şi stimula imaginaţia.

SF-ul este, fără îndoială, un fenomen care se manifestă în toate domeniile vieţii noastre, de la creaţia artistică la publicitate

– Să ne reîntoarcem la autorii care v-au marcat. Ce a urmat după Verne şi Wells?

– În adolescenţă am devorat cărţile din biblioteca tatălui meu şi pe cele de la “Casa Naţională”. Eram elev la Colegiul “Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad, una dintre cele mai vechi şcoli din ţară. A fost o perioadă fastă în privinţa aşezării temeliilor culturii mele, cu deosebire în ceea ce priveşte literatura clasică, apărută până la cel de-al doilea Război Mondial.

– Cum v-aţi apucat de scris science fiction?

– Începutul a fost făcut prin lucrarea mea de diplomă la Facultatea de Filologie, închinată literaturii SF. Îmi aduc aminte cu un amuzament nostalgic cum comisia în faţa căreia am susţinut lucrarea era un pic nedumerită, până când am ajuns la Edgar Allan Poe. Atunci feţele s-au luminat şi a început o discuţie însufleţită în legătură cu marele scriitor american, pe care îl cunoşteau nu ca întemeietor al genului nostru, ci ca poet, prozator, eseist… Monologul s-a transformat într-un dialog foarte interesant. Aşa a început drumul meu în universul science fiction. Am spus univers pentru că SF-ul nu este numai literatură, nu este numai film… Există opere muzicale SF. “Războiul lumilor” a dat naştere unei compoziţii celebre, foarte bine realizată, comentariul fiind rostit de Richard Burton. La o întâlnire de la Linz a societăţii World Science Fiction am asistat la un concert de muzică electronică interpretată de celebrul Isao Tomita. A fost o impresie extraordinară… Ascult cu foarte multă plăcere muzica lui Vangelis, care este o muzică de atmosferă SF, foarte evocatoare. Formaţii celebre, Electric Light Orchestra, Pink Floyd etc. au abordat teme ale genului. Apoi, există această extraordinară industrie a comics-urilor. Să nu uităm că Superman, cel pe care l-am văzut pe marile şi pe micile ecrane, intrepretat de regretatul Cristopher Reeves, a fost iniţial o bandă desenată. În curând, destinul cinematografic al eroului va continuat de un alt interpret. Să nu uităm piesele de teatru SF. RUR a lui Karel Capek a fost jucată cu succes în foarte multe ţări, inclusiv in ţara noastră.

– Până la urmă, cum am putea defini SF-ul? Drept o artă, un curent, un fenomen?

– Un fenomen care se manifestă în toate domeniile vieţii noastre, de la creaţia artistică la publicitate. Teme şi pretexte SF sunt des folosite în publicitatea din presa scrisă, cât şi din audiovizual. Ceea ce mă bucură este faptul că lucrurile s-au schimbat faţă de ceea ce se întâmpla în urmă cu 40 de ani, când, împreună cu Vladimir Colin, Adrian Rogoz, Victor Kernbach, duceam o adevărată luptă pentru afirmarea SF-ului. Acum, a devenit un termen folosit în mode frecvent de către critica literară, pentru că şi criticii au ajuns să citească opere remarcabile şi pentru că au văzut, de pildă, “Solaris”-ul şi “Călăuza” lui Tarkovski, adevărate capodopere.

Un gen trebuie judecat după operele reprezentative

– Dar din păcate, SF-ul încă nu se ridică la aceeaşi recunoaştere ca şi mainstream-ul…

– …pentru că, din păcate, persistă încă un mod unilateral şi inacceptabil de a privi SF-ul în bloc. Însă dacă am privi în bloc mainstream-ul, am constata că există o cantitate imensă de lucruri care nu merită atenţie. Sigur, şi în SF există lucrări mediocre sau pur şi simplu proaste. Dar nu mai multe decât în mainstream. Părerea mea este că un gen trebuie judecat după operele reprezentative, nu după acelea sortite pieirii. Atunci, dacă vom judeca SF-ul după povestirile lui Edgar Allan Poe, după “Călătoriile extraordinare” ale lui Jules Verne care aparţin genului, după romanele lui Wells, Rosny Aine, Capek, Bradbury, Lem, Clarke, Brunner, fraţii Strugaţki… Sunt nume binecunoscute şi la noi. Li s-ar putea adăuga altele. Există, de pildă, un excelent autor englez, Olaf Stapledon, pe care sper să-l introduc în colecţia “Ion Hobana prezintă maeştrii anticipaţiei clasice”. Între cele două Războaie Mondiale a publicat câteva romane care, din câte ştiu, nu au fost traduse la noi. Şi sunt mulţi alţii. Autori foarte cunoscuţi pentru creaţia lor în alte domenii au abordat cu mare succes SF-ul. În colecţia despre care vorbeam, am publicat un volum de povestiri ale lui Jack London, care ne-a încântat cu “Povestiri din mările sudului”, “Martin Eden”, “Colţ Alb”. Sper că cititorii vor descoperi cu plăcută surprindere această faţetă a talentului său.

– Deşi multă vreme SF-ul nu a fost luat în serios, observăm că mari scriitori de “mainstream” au abordat acest gen. Ce alte exemple ne puteţi oferi?

– O seamă de scriitori de anvergură la un moment dat au recurs la anticipaţie, SF, pentru a exprima anumite idei, stări, preocupări, simţind că nu le pot formula mai bine şi cu un impact mai mare la cititori decât folosind genul. Mă gândesc şi la Karinthy Frigyes,un clasic al literaturii maghiare, foarte apreciat pentru operele lui umoristice. Ei bine, el şi-a imaginat două continuări ale călătoriilor lui Gulliver (fiind şi primul care a tradus integral capodopera lui Swift în limba maghiară) extrem de interesante. Prima – “Călătorie în Faremido”, se petrece pe o planetă a roboţilor inteligenţi şi în anumite privinţe superiori oamenilor, deoarece autorul nu-şi părăseşte arma umorului şi a satirei, iar cealaltă, “Capillaria”, este o incursiune pe fundul oceanului, unde se află o lume guvernată de femei. Maupassant şi Mark Twain au scris povestiri SF. În “Vârsta de aur a anticipaţiei româneşti” din 1979, am semnalat prezenţa anticipaţiei în operele unor scriitori precum Macedonski, Minulescu, Papilian, Victor Eftimiu, Cezar Petrescu. Romanul “Oraşele scufundate” al lui Felix Aderca putea sta alături ce cele mai izbutite lucrări SF apărute în străinătate în perioada respectivă. George Călinescu vorbeşte în mod elogios despre el în “Istoria literaturii române”.

Nu există Science Fiction fără science

– Aţi putea să ne oferiţi o definiţie personală a literaturii SF?

– Aş opta poate, pentru “acea literatură care încearcă să surprindă influenţa progresului ştiinţific şi tehnic asupra individului şi a colectivităţii”. Asta dacă vrem să păstrăm primul termen, anume science. Dar SF-ul de azi nu seamănă cu cel din secolul XIX, sau chiar din prima parte a secolului XX. Nu trebuie neapărat să existe roboţi, călătorii cosmice, extratereştri. Când vorbim despre progresul în ştiinţă, ne referim şi la domenii ca psihologia, sociologia, filosofia… În fond, ceea ce îi interesează pe cititori este cum va evolua modul de a privi lumea al oamenilor din viitor. Evident, această chestiune esenţială nu mai poate fi abordată ca în anii ’50. E nevoie de o deschidere mult mai largă. Sunt însă de acord cu Cornel Robu: nu există science fiction fără science, înţelegând prin asta jocul cu descoperirile cele mai stupefiante şi ipotezele cele mai nebuneşti.

– Dumneavoastră faceţi parte din generaţia primilor scriitori români de SF, ţinând cont că înainte de anii ‘50 au fost doar excepţii…

– …într-adevăr, nu exista o preocupare comună, susţinută. Erau doar apariţii meteorice.

– Cum priviţi evoluţia genului în România? Sunteţi mulţumit de unde s-a pornit şi unde s-a ajuns acum, în anii 2000? Se mai poate vorbi acum de Science Fiction? Criticul Cornel Robu, în primul număr al noii serii a revistei Helion, chiar vorbeşte despre decăderea literaturii de SF de la noi, despre o trădare a părţii ştiinţifice în favoarea celei fantastice, denumind acest “fenomen”… “Pilaf de carne, fără carne”.

– Cred că există o seamă de autori şi de opere care continuă, în haine noi, fireşte, preocupările noastre care mergeau pe linia despre care am vorbit. Anume, încercarea de a vedea cum reacţionează oamenii confruntaţi cu o realitate în perpetuă schimbare. Am citit, relativ recent, o seamă dintre cărţile care au apărut în ultimii ani şi mi se pare că această modalitate de abordare continuă, chiar dacă graniţele genului s-au lărgit extraordinar, faţă de situaţia existentă acum 40-50 de ani. Trebuie subliniat faptul că SF-ul a reflectat schimbările petrecute în literatura generală. Noul val, ilustrat de autori ca Moorcock, Ballard, Spinrad, Delany, pentru a pomeni doar aceste nume, au adus un suflu nou în privinţa subiectelor şi a expresiei estetice. Cărţile lor au fost traduse la noi şi I-au influenţat pe autorii autohtoni.

– Ce autori români şi străini de SF v-au marcat, atât ca prietenie, cât şi în privinţa operei lor?

– M-am referit la câţiva autori din generaţia mea, care ne-au părăsit şi nu vreau să înşir multe alte nume, pentru că există riscul unor omisiuni involuntare. Îi voi aminti doar pe Mircea Opriţă, Voicu Bugariu, Ovidiu Bufnilă, Mihail Grămescu şi pe cei premiaţi la cele două concursuri “Vladimir Colin”, organizate până în prezent. Ona Frantz, pe care o aştept cu o altă carte, Liviu Radu, Michael Haulică, Costi Gurgu, Cătălin Sandu, Andrei Valachi… Cer iertare celor pe care nu i-am citat, pentru că sunt multe alte nume de autori foarte interesanţi.

– Sper că veţi descoperi şi alţi autori şi că veţi continua şi tradiţia premiilor “Vladimir Colin”.

– Vom avea posibilitatea, până la sfârşitul acestui an, să decernăm cea de-a treia “repriză” a premiilor, graţie tot lui Gerard Klein, care şi-a cedat drepturile pentru ultima carte netradusă la noi, precum şi unor edituri de profil.

– Am vorbit de autorii români… Ce autori străini aţi cunoscut?

– Foarte mulţi, graţie mai ales congreselor la care am participat. Cu unii dintre ei am fost şi sunt încă prieten. Câţiva dintre ei nu mai sunt: Pierre Barbet, căruia i-am succedat, în 1997, în calitate de coordonator al Societăţii Europene de SF, John Brunner, A.E. Van Vogt, Peter Kuczka… Prin ani, m-am legat de Gerard Klein, Brian Aldiss, Norman Spinrad, Daniel Walther. O menţiune specială pentru Forrest J Ackerman, Mister Science Fiction, cel mai aproape de sufletul meu. Am cunoscut foarte mulţi scriitori cu prilejul congreselor europene şi mondiale la care am participat. Aşa l-am cunoscut, de pildă, pe Arthur C. Clarke, căruia i-am luat şi un interviu, cu prilejul premierei mondiale a filmului “2001”, avută la Viena, în 1968. De asemenea, l-am cunoscut pe Frederic Pohl, pe care l-am întâlnit la o seamă din reuniunile Asociaţiei Mondiale a Profesioniştilor de SF care, din păcate, în ultima vreme nu a mai activat. Sigur că aş putea să adaug la aceste nume şi nume ale unor autori din ţări mai apropiate nouă, precum Lyuben Dilov în Bulgaria, i-am întâlnit pe fraţii Strugaţki la congrese din Rusia, pe Herbert Franke din Germania, pe Brian Aldiss, şi lista aceasta se poate lungi foarte mult.

– Aţi adus vorba de această Societate Europeană de SF. Ştim că aţi jucat un rol important în întemeierea acestei structuri…

– În 1970, la Congresul Mondial de SF de la Heidelberg, am propus participanţilor francofoni organizarea unor congrese europene. Mănuşa a fost ridicată de italieni: primul Congres European a avut loc la Trieste, în 1972. De atunci, am făcut parte mereu din Comitetul Societăţii Europene de SF, care a avut o activitate intensă, cu congrese ţinute în diverse ţări europene. Principalul ei rol a fost atunci de a asigura legătura dintre scriitorii şi fandomul din cele două zone ale Europei care erau încă despărţite.

– Deşi Europa se uneşte şi se desfiinţează graniţele, această societate se află acum într-o perioadă de decădere…

– În Europa – ceea ce nu se întâmplă în America, unde interesul a rămas la fel de mare – oamenii s-au concentrat mai mult pe activităţi individuale. Nu mai există acelaşi interes pentru întâlnirile la care să vină mulţi participanţi.

– Putem spune că europeanul este în general mai individualist?

– Poate că da… Sau putem spune că tradiţiile nu au fost atît de puternice, nu a existat acea eflorescenţă extraordinară a revistelor de SF din Statele Unite. Lucrul se datorează, într-o anumită măsură, şi faptului că America a fost, de la un moment dat, în prim planul descoperirilor ştiinţifice şi tehnice. S-a creat astfel o preocupare durabilă faţă de modul în care vor influenţa aceste descoperiri viaţa oamenilor şi a societăţii.

– La ora actuală, dacă vorbim despre România, ne aflăm într-o situaţie interesantă. Avem 4 reviste de SF, edituri interesate să publice autori români… Sunt speranţe de revigorare a genului?

– Cred că da. Mă bucură îndeosebi reapariţia “Helion”-ului, care sper să aibă viaţă lungă. Vreau să salut reluarea interesului mai larg şi mai manifest faţă de SF la Timişoara, unde au fost organizate câteva dintre cele mai izbutite manifestări aparţinând genului. Euroconul din 1994 n-a fost uitat de participanţii români şi străini. În ceea ce priveşte revistele, pe lângă “Lumi virtuale” şi “Anticipaţia”, şi-a făcut apariţia “fiction.ro”, care seamănă cu publicaţiile de ţinută din America. Dacă aceste reviste vor rezista, atunci autorii vor avea unde să publice, iar iubitorii SF-ului vor dispune de posibilitatea de a se cunoaşte stadiul în care se află literatura de gen, de a face schimb de opinii…

– Până la urmă, o publicaţie periodică poate să promoveze cel mai bine autorii şi genul…

– Evident. E limpede că bunele intenţii nu sunt de ajuns. Oamenii doresc ca lucrurile pe care le realizează şi în care cred să şi apară. Să fie mediatizate. La urma urmei, o aspiraţie foarte legitimă.

– Am discutat despre exegetul şi criticul Ion Hobana… Să vorbim şi despre scriitorul Ion Hobana… Aţi publicat două volume de povestiri apreciate la vremea lor şi nu numai. De ce nu aţi continuat să scrieţi şi proză SF?

– M-am orientat spre vocaţia mea esenţială, care este aceea de exegeză, cu deosebire a anticipaţiei clasice, pe care o cunosc destul de bine. Aşa încât “şoarecele de bibliotecă” a putut să se manifeste plenar.

– Dacă nu mă înşel, sunteţi primul autor român care a scris volume de critică şi istorie literară dedicate genului…

– Aşa se pare. Nu ştiu dacă sunt chiar primul. “Viitorul a început ieri” a apărut în 1966, “Vârsta de aur a anticipaţiei româneşti”, în 1969. Poate că ar trebui amintită şi cartea mea despre filmul SF, “Imaginile posibilului”, care a apărut în 1968.

– Pe lângă exegetul, criticul literar şi scriitorul Ion Hobana, mai rămâne un domeniu încă neacoperit în discuţia noastră. Anume, OZN-istul Ion Hobana. De unde această pasiune?

– Ea ţine, într-un fel, de aceeaşi pornire care m-a îndreptat spre SF: o nepotolită curiozitate faţă de tot ceea ce ne înconjoară. Nu am putut rămâne deci insensibil la misterele cu care ne confruntăm, printre care şi cel al fenomenelor aerospaţiale neidentificate, un termen mai cuprinzător decât acela de OZN-uri, deci obiecte zburătoare neidentificate. Am descoperit această zonă prin 1967, când regretatul meu prieten Jacques Van Herp, un eminent cercetător al universului SF, mi-a dăruit două cărţi ale unui autor american, în traducere franceză. Atunci am cunoscut direct faptele şi implicaţiile care au terminat interesul mărturisit sau ascuns faţă de aceste fenomene. După aproape patru decenii de studiu, de discuţii cu martorii acestor evenimente inexplicabile în lumina cunoştinţelor noastre, de contacte cu câţiva dintre cei mai cunoscuţi cercetători străini, consider că avem de-a face cu un fenomen real – asta, ca un răspuns dat celor care cred că este vorba doar de o iluzie, o himeră. Ori, atitudinea cea mai nedemnă a “trestiei gânditoare” ar fi aceea de a adopta gestul struţului. O seamă de oameni de ştiinţă au ajuns la aceeaşi concluzie. Nu exclud posibilitatea de a avea de-a face cu fenomene naturale încă necunoscute. Dar aşa fiind, nu este datoria ştiinţei să le cerceteze şi să încerce să le elucideze? N-ar fi un mare câştig pentru omenire dacă am reuşi să adăugăm pe lista fenomenelor pe care le cunoaştem altele noi, care se manifestă într-un mod neobişnuit? Aurora Boreală ar fi rămas un mister dacă oamenii de ştiinţă nu s-ar fi străduit să înţeleagă cum se produce. Să mai amintesc povestea cu meteoriţii?… Aşadar, în opinia mea, cercetarea fenomenelor aerospaţiale neidentificate este pe deplin îndreptăţită, chiar dacă, până la urmă, s-ar dovedi că nu avem de-a face cu o prezenţă a unei alte inteligenţe pe Pământ. Ceea ce nu înseamnă, cum ar vrea unii să ne convingă, că suntem singuri în Univers!… Repet, mi se pare obligatoriu pentru Ştiinţă să se aplece asupra unor fenomene relatate de atâţia martori credibili şi înregistrate de radare, aparate foto, camere de filmat, aparate de măsurare a efectelor electrice etc.

Şahul a rămas în prin planul preocupărilor mele extraliterare

– Ce alte preocupări aveţi, domnule Hobana? De exemplu, adeseori vă vedem stând cu plăcere în faţa unei table de şah…

– Şahul este o preocupare veche, care s-a intensificat în ultima perioadă, de când nu mai joc tenis sau tenis de masă, sporturi practicate cu un oarecare succes. Iată de ce şahul a rămas în prin planul preocupărilor mele extraliterare. Îmi place să mă confrunt cu partenerii pe care mi-i oferă internetul… Într-o vreme mă preocupa şi filatelia, însă ea cere mult timp şi am lăsat-o deoparte. Îmi amintesc, amuzat, cum îmi spuneam că după ce voi ieşi la pensie, mă voi dedica acestui hobby. Adevărul este că, după ce am împlinit 60 de ani, mi-am continuat cu aceeaşi intensitate preocupările legat de literatură. Adevărul este că scriitorii, oamenii cu preocupări intelectuale, nu ies la pensie niciodată.

– Aţi intrat de mai mulţi ani în lumea internetului…

– …ca amator fără pretenţii. Sunt foarte mulţi tineri care se descurcă mult mai bine decât mine. Dar nu pot să nu apreciez la superlativ această inepuizabilă sursă de informaţie, acest inegalabil mijloc de comunicare.

– …şi culmea, neimaginat de scriitorii de SF…

– …a fost una dintre surprizele pe care ni le-a oferit ştiinţa. Poate că dacă ne-am fi gândit la posibilele dezvoltări ale ciberneticii, am fi ajuns acolo. Dar nu poţi cere SF-ului să prevadă chiar tot…

– Acum, vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Cum vedeţi cele două posibile viitoruri ale omenirii, în alb şi negru?

– Din păcate sau din fericire, fiinţa şi societatea umană sunt imprevizibile. Este foarte greu de dat un răspuns plauzibil în legătură cu drumul pe care va merge omenirea. Ameninţarea atomică pare să se fi îndepărtat, cu toate că posibilul conflict nuclear revine uneori în actualitate. Există însă celelalte ameninţări despre care am mai vorbit. Care va fi reacţia oamenilor, a celor care le conduc destinele? Sper să fie luate deciziile necesare înainte de a fi prea târziu. Există şi pericole care nu depind de noi. În jurul Pământului gravitează corpuri cosmice, care reprezintă o ameninţare perpetuă. Toate ţările de pe glob ar trebui să se coalizeze pentru a preveni un dezastru. Preşedintele Ronald Reagan s-a referit, în mai multe rânduri, la faptul că o posibilă ameninţare din cosmos ar putea să înlăture rivalităţile dintre state şi naţiuni şi să creeze o adevărată comunitate planetară. După cum se ştie, dispariţia dinozaurilor este pusă pe seama căderii unui meteorit de mari dimensiuni, a urmărilor ecologice ale unei asemenea catastrofe.

– Dar dacă ne referim la un viitor pozitiv? Dacă ne gândim, doar în ultimii zece ani au apărut noţiuni care cândva nici nu îndrăzneam să ne gândim… Telefonul mobil, internetul, mijloacele de comunicare…

– Ar trebui ca aceste descoperiri să-i unească pe oameni, să contribuie substanţial la o evoluţie pozitivă a vieţii pe Pământ. Se ridică însă destule semne de întrebare. Mă gândesc, de pildă, la discuţiile care se poartă în jurul clonării. Se va ajunge la clonarea fiinţei umane, dacă nu cumva s-a şi ajuns? În ceea ce mă priveşte, nu cred că ar fi de dorit. Dar, oricâte oprelişti s-ar pune, ştiinţa nu poate fi oprită din drumul ei. Clonarea ar constitui un mijloc eficient de a obţine organe pentru transplant, dar crearea unor duplicate ale oamenilor mi se pare a fi cu totul de nedorit.

– Revenind la SF, cum vedeţi viitorul acestui gen, ţinând cont că sunteţi unul dintre cei mai mari cunoscători ai trecutului său?

– Aşa cum imaginaţia nu poate să moară, nici fructele imaginaţiei nu vor muri niciodată. Genul va continua să se diversifice, va avea mai puţine trăsături foarte specifice, ca în trecut… Graniţele lui cu literatura generală vor deveni tot mai permeabile, un lucru firesc, de care nu trebuie să ne temem. Unui împătimit al revistelor SF din perioada antebelică, producţiile de astăzi ale genului i s-ar părea cel puţin iconoclaste. Important este faptul că interesul cititorilor nu a scăzut, fapt dovedit de apariţia multor cărţi de profil, la noi şi aiurea.

– Opera dumneavoastră este foarte cunoscută. Ce ne va mai oferi scriitorul şi criticul Ion Hobana în viitor?

– Sunt foarte preocupat de destinul colecţiei “Maeştrii anticipaţiei clasice”. Am ajuns la cel de-al optulea volum şi aş dori să continuu acest proiect. Sper să reuşesc să termin şi “O istorie a imaginarului ştiinţific în literatura franceză de la origini până la 1900”, la care nu mai am mult de lucru. Aş dori, de asemenea, să contribui la organizarea unor manifestări prilejuite de aniversarea şi comemorarea în acest an a lui H.G. Wells, cel căruia SF-ul îi datorează atât de mult…

“În mare parte, ideea de EuroCon mi se datorează”

– Aţi participat la majoritatea convenţiilor europene de science fiction. Lăsând la o parte euROcon 2001, desfăşurat pe legendara insulă Atlantykron – manifestare la care aţi avut statutul de invitat special – dumneavoastră, deşi nu aţi participat niciodată, eraţi familiarizat şi cu ideea de Academia de Vară Atlantykron…

– … mai ales datorită renumelui. Subliniez, prezenţa pe insula fermecată Atlantykron, în 2001, a fost pentru mine o premieră. Impresia cu care am rămas este extraordinară. Îmi amintesc de fiecare dată cu o plăcere deosebită de zilele şi serile petrecute acolo, de faptul că atâţia oameni care iubesc Science Fiction-ul s-au întâlnit pentru a celebra acest domeniu pe care îl îndrăgim cu toţii.

– Sunt o serie de personalităţi care au fost invitate, dar din diverse motive nu au fost prezente acolo – invocând că este o insulă sălbatică, un loc îndepărtat de civilizaţie. Dumneavoastră ne-aţi mărturisit că aveţi de gând să participaţi şi la viitoarele ediţii ale Academiei de vară. Ce v-a atras atât de mult?

– În primul rând, sigur că n-am dorit să lipsesc la acest euROcon, al doilea care s-a desfăşurat în România, după cel de la Timişoara, din 1994. Apoi, mărturisesc, era şi curiozitatea faţă de insula Atlantykron, despre care auzisem atâtea lucruri şi, pe care, din varii motive, nu reuşisem să o văd până în vara anului trecut. Aşa că s-au îmbinat atât interesul pentru natura pe care am redescoperit-o cu atâta plăcere, cât şi pentru evenimentul care, cred eu, a marcat acest an şi poate că şi anii care urmează pentru comunitatea noastră, a iubitorilor de Science Fiction.

– Din câte ştiu, dumneavoastră sunteţi veteranul român al EuroCon-urilor…

– Este adevărat că am participat la foarte multe asemenea manifestări. Într-un fel, ideea EuroCon-ului mi se datorează. Întrucât, în 1970, la Heidelberg (Germania), unde se desfăşura primul Congres Mondial de SF (WorldCon) în Europa, la o întâlnire a participanţilor din ţările latine – din România eram eu şi Vladimir Colin, alături de reprezentanţi din Franţa, Belgia, Spania, Portugalia, Italia – am convenit să organizăm un tip de manifestare europeană. Eveniment care să se distingă întrucâtva de ceea ce văzusem şi de lucrurile pe care le trăisem la acel WorldCon. Am dorit să dăm un caracter mai literar-artistic acestor întâlniri şi cred că am reuşit. Pentru că în 1972, la primul Congres European care a avut loc la Trieste, programul consacrat acestui aspect a fost foarte bogat, foarte bine conceput. Manifestarea a fost un adevărat succes, care ne-a permis apoi să organizăm următoarele EuroCon-uri.

– Şi au fost foarte multe asemenea manifestări, până când s-a ajuns la ediţia românească din 2001.

– Să nu uităm că primul EuroCon românesc s-a desfăşurat în 1994, la Timişoara. A fost un congres foarte reuşit. Numai că, de data aceasta, lucrurilor cu care eram familiarizaţi li s-a adăugat exotismul desfăşurării manifestării pe insula Atlantykron. La modul cel mai sincer, am rămas cu o impresie deosebită în urma euROcon-ului insular, atât în ceea ce priveşte programul, cât şi atmosfera. Cred că a fost o fuziune inspirată între tinereţea marii majorităţi a participanţilor şi maturitatea unora dintre ei. Din fericire, toate inimile au fost acolo tinere. Astfel încât deosebirile de vârstă nu s-au simţit.

– Acest euROcon a căpătat o nouă orientare, desfăşurându-se în paralel cu o Academie de vară. Mai precis, după cum afirmaţi şi dumneavoastră, acum 20 de ani, ponderea cea mai mare o aveau programele de literatură şi arte plastice. Acum, supremaţia a deţinut-o partea de ştiinţe complexe.

– Este o orientare care s-a făcut simţită şi la congresele europene şi mondiale din ultimii ani, întrucât ştiinţa a ajuns să joace un rol din ce în ce mai important. Nu doar ca sursă de inspiraţie sau ca punct de pornire pentru ficţiunile SF. Dar şi pentru că interesul pentru ştiinţă din partea celor care scriu şi citesc SF a crescut exponenţial. E şi firesc, cred eu, să se întâmple aşa, pentru că, iată, ştiinţa ne pune în faţa unor fapte care, pe de o parte, adeveresc o seamă dintre anticipaţiile premergătorilor genului Science Fiction sau ale celor din perioadele mai apropiate de noi. Iar, pe de altă parte, ne oferă noi prilejuri de meditaţie, noi puncte de pornire pentru ficţiunile realizate astăzi. Şi atunci, interesul pentru această parte ştiinţifică este, după părerea mea, nu numai la locul lui, dar inevitabil…

– … că tot discutam despre Atlantykron, acolo beneficiem, an de an, de experianţa unor oameni de ştiinţă remarcabili, cum ar fi profesorul Florin Munteanu şi Ph. Dr. David Anderson…

– … plus biologul britanic Jonathan Cowie, sau cei doi geneticieni români – Alexandru Ecovoiu şi Lorand Savu, prezenţi pe insulă, la euROcon 2001. Toţi aceştia au adus o pată de culoare foarte interesantă în dezbaterea care a avut ca temă genomul. Am remarcat şi participanţii la discuţiile ştiinţifice, care au dovedit că nu sunt deloc lipsiţi de cunoştinţe în domenii care, la prima vedere, pot părea aride şi departe de preocupările noastre.

– După cum ne mărturisiţi, această manifestare v-a impresionat pozitiv. De-a lungul celor patru zile de euROcon, v-a marcat în mod special un moment deosebit?

– Au fost multe asemenea momente… Aş aminti, în primul rând, toate cele trei dezbateri principale, care au avut ca teme timpul, spaţiul şi genomul uman. Acestea s-au ridicat, deseori, la un nivel de invidiat, în special datorită conferenţiarilor, dar şi a participanţilor. Au fost comunicate o seamă de lucruri de ultimă oră, pe care, mărturisesc, şi eu le-am aflat cu acest prilej, cu toate că încerc să mă ţin la curent cu tot ceea ce se petrece în domeniul ştiinţei. În acelaşi timp, au fost o seamă de extrapolări şi speculaţii, care au pornit de la aceste realizări şi care s-au situat întrutotul în câmpul preocupării noastre faţă de Science Fiction. Dar asta nu e totul, pentru că şi momentele emoţionale sunt deosebite şi persistă în memoria mea. Discuţiile de seară, filmele proiectate, muzica, focurile de artificii, drumurile cu şalupa până la mal, Dunărea… Toate aceste elemente care au asigurat exotismul de bună calitate despre care vorbeam şi care au determinat ca acest Congres să fie, după cum au spus şi participanţii străini, unic. Este pentru prima dată când un eveniment de o asemenea anvergură se desfăşoară pe o insulă de acest fel, netrecută pe hărţi. Deci un fel de domeniu utopic, ideal.

– euROcon-ul a fost organizat doar o dată pe această insulă şi rămâne istorie. Dar Academia Atlantykron va continua să existe. Să încercăm să anticipăm. Cum vedeţi evoluţia acestei manifestări anuale?

– Cred că dacă oameni la fel de entuziaşti vor conlucra pentru succesul acestor întâlniri de vară, Atlantykron are toate şansele de a se înscrie într-un circuit al spiritualităţii existente aici, pe meleagurile noastre. Aceasta, tocmai prin tinereţea participanţilor. În fond, aş fi foarte bucuros – şi mă aştept la acest lucru – ca de acolo să pornească o serie de cercetători şi oameni de ştiinţă, dar şi o seamă de artişti ai cuvântului, ai penelului sau ai sunetului. Astfel încât ea să marcheze, într-un fel, evoluţia spiritualităţii româneşti. Repet, are toate şansele să îndeplinească acest lucru, dar aici va trebui să căutăm să interesăm şi persoane şi instituţii care să sprijine şi din punct de vedere financiar tot ceea ce încercăm să facem acolo. Tocmai pentru ca reuşita să fie asigurată.

***

Chiar dacă maestrul Ion Hobana nu a mai revenit fizic pe insula Atlantykron, a fost prezent în următorii ani prin teleconferinţe transmise prin intermediul internetului, un alt pionierat pe acel loc sălbatic din mijlocul Dunării, conectat cu viitorul…

***

Arhetipul românului este la Jules Verne de om curajos, iar al româncei, de femeie frumoasă, dar şi de o mare fidelitate faţă cel pe care-l iubeşte

– După cum subliniaţi în una din cărţile dumneavoastră dedicate marelui scriitor francez, „Jules Verne. Chipuri, obiceiuri şi peisaje româneşti”, acesta a pus în slujba romanelor sale nu aventuri, ci curiozitatea nemărginită a spiritului. Am mai reţinut un aspect inedit: lui Jules Verne i s-a propus să facă publicitate unor nave de pasageri, de exemplu, dar maestrul a refuzat. El a dorit întotdeauna să promoveze doar ceea ce l-a impresionat cu adevărat. Aşa cum ar fi şi anumite personaje, moravuri şi peisaje din… România, ţară pe care a îndrăgit-o fără să o viziteze niciodată…

– …este adevărat, Verne utiliza nume de companii renumite în acel timp, pentru că acele nume dădeau credibilitate textului. Ceea ce a scris despre România şi despre români depăşeşte interesul pur livresc, determinat de faptul că trebuia să-şi plaseze acţiunea unor romane în anumite zone. Evident, pentru Occident, România reprezenta încă o ţară “exotică”. Marele geograf francez Elisée Reclus – care l-a inspirat pe Verne din punct de vedere al documentării – vorbeşte în culori avantajoase despre ţara noastră şi despre destinul ei tragic, subliniind originea noastră comună. Atitutinea scriitorului faţă de români este pusă în evidenţă prin cuvintele lui Claudius Bombarnac, din romanul omonim apărut în 1892. Cincu, acel tânăr român care călătoreşte spre Pekin, pentru a-şi întâlni logodnica Zinca („trebuie să fie frumoasă această româncă”), modistă în capitala Chinei, este descris foarte frumos. El este de fapt adevăratul erou al romanului, având un rol salvator, providenţial. Deci arhetipul românului este la Verne de om curajos, iar al româncei, de femeie frumoasă, dar şi de o mare fidelitate faţă cel pe care-l iubeşte (un exemplu fiind şi Mioriţa din „Castelul din Carpaţi”). Atitudinea lui Jules Verne se înscrie, de fapt, în atitudinea generală din Franţa, faţă de România, în perioada respectivă.

– Dacă am porni pe urmele lui Jules Verne în România, care ar fi principalele trasee care ar putea fi promovate pentru turişti?

– Interesul lui Verne faţă de România a cuprins cam 20 de ani din activitatea lui. Primul colţ din România apare în „Încăpăţânatul Keraban” (1883), unde autorul descrie într-o manieră foarte interesantă Dobrogea. Verne vorbeste despre Tulcea, Cernavoda (unde descrie calea ferată), Medgidia şi alte localităţi, dar şi despre Delta Dunării. Poate că s-ar putea concepe şi un traseu turistic, măcar pe teritoriul ţării noastre, urmând drumul lui Keraban – un rebel care nu a dorit să plătească infima taxă de trecere a Bosforului şi a făcut ocolul Mării Negre. Eroul se confruntă cu cele două flageluri ale Dobrogei: mistreţii şi ţânţarii. Keraban a fost văzut, de mulţi contemporani, drept o transfigurare a lui Michel Verne, unicul fiu al maestrului, care era atunci un tânăr recalcitrant. Apoi, în 1892, apar „Castelul din Carpaţi” – pivotul interesului lui Verne despre Transilvania, unde autorul vorbeşte despre aspiraţiile de autodeterminare a românilor. Este cert că Michel Verne a făcut prospecţiuni miniere în România, dar toate încercările mele de a-i descoperi urmele au fost zadarnice. Un sejur la Amiens al unei transilvănence de lângă Braşov, Luise Muller, împreună cu soţul ei, poate fi unul din motivele care l-au determinat pe Verne să fie atât de interesat de România. Fata şi nepoata acesteia şi-au făcut studiile la Amiens. Concentrarea de priviri îndreptate asupra românilor este greu să fie întâmplătoare. În fine, în 1901, Verne scrie o carte care, în versiunea originală se numea „Frumoasa Dunăre Galbenă”. Volumul nu a apărut în timpul vieţii, ci postum, cu titlul „Pilotul de pe Dunăre”. Fiul său, Michel, a intervenit considerabil în acest roman. Pe lângă însemnările de călătorie ale lui Elisée Reclus, o altă sursă a lui Verne a fost „Transilvania şi locuitorii ei”, carte semnată de Auguste de Gerando, un nobil francez căsătorit cu fata grofului Teleki. Traseul pilotului de pe Dunăre ar fi extrem de interesant. Verne descrie Porţile de Fier, Cazanele, Galaţi (prezentat drept sediul companiei europene de navigaţie) braţul Chilia al Deltei (unde are loc şi o luptă cu bandiţi) şi multe alte atracţii de pe cursul românesc al fluviului. Pilotul trece prin Passau, Viena, Bratislava şi Budapesta, făcând, practic, un circuit clasic al Dunării, în prezent efectuat de vasele de croazieră. Tour-operatorii şi agenţiile de turism ar da dovadă de o mare ingeniozitate, fără a face nici o investiţie, dacă ar folosi croazierele, adaptându-le la ce oferă Jules Verne în cartea lui. Cel puţin pe teritoriul ţării noastre, ghizii ar putea oferi pasagerilor extrase din „Pilotul de pe Dunăre”. În ceea ce priveşte „Castelul din Carpaţi”, autorităţile locale din Deva s-au arătat interesate de proiectul organizării unui spectacol de sunet şi lumini la Cetatea Colţ – modelul ce l-a inspirat pe marele scriitor. Zona turistică a Ţării Haţegului este superbă, iar în vecinătate se află câteva mari vestigii ale istoriei noastre: Sarmizegetusa şi celelalte cetăţi dacice şi romane. Şi Pasul Vulcan ar putea constitui o atracţie, deoarece Verne amplasează castelul acolo. Aici, scriitorul face o descriere extraordinară a panoramei, de sus putându-se vedea inclusiv oraşul Petroşani. Ca atare, Valea Jiului este o altă zonă turistică ce ar putea fi introdusă în circuit.

– De unde credeţi că ar putea veni majoritatea turiştilor?

– În primul rând, cred că şcolile ar putea organiza vizite ale elevilor. Aceste excursii ar putea contribui şi la revigorarea turismului pentru tineret. În ceea ce priveşte turiştii străini, sper că primii care vor veni să fie francezii. Dar cum romanele lui Verne au fost traduse în toată lumea, mizez şi pe americani, dacă am vinde într-un mod inteligent ideea. La urma urmei, am putea face şi inevitabila legătură cu legenda lui Dracula, pentru că ea este o realitate pe care trebuie să ştim să o utilizăm. Din păcate, pentru un succes al proiectului, promovarea ar fi trebuit începută încă de anul trecut (n.b. – 2004). Acum îmi pun speranţele în întreprinzătorii în turism. Până la urmă, nu este vorba doar de momentul martie. Anul Jules Verne poate fi un prilej pentru permanentizarea acestor programe.

***

2005 a fost Anul Jules Verne pe plan mondial, dar şi în România. Din păcate, pe plan turistic nu s-a realizat atât cât se putea face pentru a exploata acest eveniment. Centrul Cultural Francez (CCF) din Cluj a fost cel care a spart, totuşi, gheaţa, cu sprijinul maestrului Hobana. Experţii acestei instituţii au propus atunci un itinerariu Jules Verne în Transilvania, care presupunea reconstituirea traseului din volumul « Castelul din Carpaţi». Locurile menţionate de scriitorul francez în romanul său din 1892 sunt: Cluj (Klausenburg), Turda (Thorda), Alba Iulia (Kalsburg), Sibiu (Hermanstadt), Deva, Haţeg (Hatzeg), Hunedoara (Hunyad), Petroşani (Petroseny), Petrila, Vulcan, Bistriţa (Bistritz), Curtea de Argeş (Curte d’Argis) şi Craiova (Krajowa). Proiectul urma să fie realizat împreună cu mai mulţi parteneri locali, precum Alianţele franceze din Craiova şi Piteşti, asociaţiile francofone din Deva, Petrila şi Bistriţa, Liceul bilingv din Haţeg şi primăriile oraşelor respective. Ion Hobana a dovedit şi de această dată că este vizionar, prin promovarea turistică a lui Jules Verne în România. Şi să sperăm că va fi cineva care să îndeplinească aceste proiecte care ar putea folosi mult României.

Sursa: Gazeta SF