Proză SF, 1993. Menţiune, Tabăra internaţională de creaţie SF Atlantykron 1993

Nici tu nu mai ştii de când te-ai aşezat la rând. Soarele dogoritor îţi pătrunde prin costumul de protecţie; un pui la rotisor s-ar simţi, de bună seamă, cu mult mai bine. În faţă ai mulţi nefericiţi. Timpul staţionează cu încăpăţânare; e pe înserate şi nu ai avansat decât câţiva paşi. Ghişeul e încă un tărâm al viselor, dar trebuie să rabzi, căci n-ai chef s-o dai pe alături. La un moment dat, în faţă începe o larmă nebunească, ce întrerupe monotonia şi plictiseala de până acum. Printre fruntaşii cozii se aud acum strigăte disperate şi înjurături de genul: “Prindeţi-i! N-avem chef să dăm ortu’ popii! ‘ Tu-le mama lor de paraziţi! Au furat tot, ai?”.
Glasurile vânzătorilor încercară să se dezvinovăţească. Într-adevăr, n-au ce face. În astfel de locuri ar fi trebuit aduse organele de ordine. Câţiva “blonzi” s-au băgat în faţă şi au furat “marfa”, cu metode numai de ei ştiute. În întregime, se pare… Ei, cum să mai supravieţuieşti? Rezervele ţi s-au terminat, ultima e valabilă doar pentru câteva ore. O să mori asfixiat, tu şi ceilalţi…
Şirul de oameni ce a format, până nu demult, coada pentru supravieţuire, se destramă violent. Cei mai în putere aleargă în toate părţile, încercând să prindă delapidatorii. N-au şanse. Nu cunosc viclenia “blonzilor”, ce se strecoară mai abitir ca şarpele prin nisip.
“Se pare că până aici mi-a fost… Dacă în câteva ore nu fac rost de o pastilă de aer, pot să-mi fac semnul crucii de pe acum…”, îţi zici tu resemnat.
Părăseşti mulţimea îngrozită ce gesticulează cu disperare, căutând un compromis. Îţi spui:
“Într-adevăr, e viaţa lor în joc. Viaţa NOASTRĂ, nişte amărâţi, ar fi fost mai bine dacă am fi fost avortaţi.”
Singura ta şansă este aceea de a te plimba pe străzile aproape pustii, cu atenţia multilateral orientată. Poate cine ştie, vei procura o pastilă de aer de la un bişniţar, la un preţ mai onorabil (cel mai mic preţ fiind, la “negru” de zece ori mai mare decât cel oficial). Ai nevoie de pastilă ca de … aer, căci de fapt chiar aer este.
Pe caldarâm vezi multe cadavre, acoperite de costumele de protecţie, fără nici un rost acum. N-au mai avut rezerve, asta e… E o imagine normală, pe care o ştii de mult şi ţi-a intrat în reflex să o ignori. Multe cadavre zac fără costume şi sunt în descompunere. Numărul lor se îmulţeşte din stradă în stradă.
Te îndrepţi către Giufer, cel mai rău famat cartier. Acest lucru e perceptibil şi nu iei în seamă cadavrele pe care calci fără nici o remuşcare, auzind cum le troznesc oasele. Acum e viaţa ta în joc. Scârba şi mila nu sunt de tine. Aici rişti totul, dar cu puţin noroc poţi câştiga , de asemenea, totul.
Vezi case dărăpănate, pe ferestrele cărora se holbează oameni descurajaţi, sprijinindu-se în coate, căzuţi în transă. Nu te observă. Durere, chin, moarte – toate acestea sunt exprimate pe feţele lor, acoperite de un material plastic incolor. Mulţi îşi savurează din plin pastilele de aer, mulţi îşi trăiesc ultimele clipe, mulţi sunt deja morţi. O femeie între două vârste îşi înlătură casca protectoare. Vei vedea ceva îngrozitor, căci i s-au terminat pastilele. Femeia priveşte contorsionată, cu ochii scoşi din orbite. Încearcă din răsputeri să respire aerul ultrararefiat de afară. Sângele îi izbugneşte pe gură şi pe nas, pieptul i se sparge, plămânii îi explodează. Se prăbuşeşte cu faţa contorsionată chiar înaintea ta.
Îţi iei ochii de la acest macabru spectacol, ba mai mult, treci peste ea. Eşti cuprins de milă pentru toţi, dar mai ales pentru tine, căci vei avea exact acceaşi soartă. În costumul de protecţie mai ai aer pentru cel mult o oră. Acasă pentru câteva ore în plus. Vei merge mai departe, căutându-i pe “blonzi”, cu care vei încerca să te târguieşti.
În jurul tău, moarte şi corupţie. Moartea e o politică oficială ce vine de sus, din rândul Conducătorilor. De câteva zile, pastilele de aer sunt o raritate. S-a dat o nouă lege, o nouă scumpire aşteptată cu perfidie de vânzătorii corupţi. Viaţa omului e un nimic, banii contează.
Deja s-a înnoptat. Afară e o linişte susceptibilă, dar ţie nu ţi-e frică. Eşti în plin Giufer. Rai şi Iad în acelaşi timp. De aici ori pleci fericit, ori…
Câţiva “blonzi” răsăriţi dintr-un ungher ascuns înaintează, privindu-te cu aroganţă.
– Ce vrei, neamule, “marfă”? te întreabă unul dintre ei. Avem marfă multă, nouă. Azi am găbjit-o. Să-ţi vedem paraii…
– Prefer să joc… Ştiţi, voi… spui tu. Pun miză tot ce am pe mine. Inclusiv costumul.contra unui set de pastile… S-a făcut?
– S-a făcut, gagiule. Haida! Îţi porunceşte unul dintre ei.
Acum nu mai poţi da înapoi. Ţi-ai încredinţat viaţa în mîinile lor. O vei face, tu ai ales riscul. Din cauza disperării şi a poftei de viaţă intri într-un joc din care nu poţi ieşi câştigător decât teoretic.
Te cuprine îndoiala, s-ar putea să-ţi trăieşti ultimele clipe de viaţă. Îţi înlături temerile cu un glas hotărât, privind cele două cerculeţe suspendate, unul alb şi unul negru, mişcate printr-o comandă mintală.
– Albul, frate!
– Bine, gagiule! Uite-i albă, uite-i neagră… Nu e albă… Cuvintele lui se prăvălesc asupra ta şi se desfăşoară din ce în ce mai repede, cerculeţele, la fel, nelăsându-ţi timp de gândire, deşi ai atenţia încordată la maxim, încercând să-i urmăreşti mişcările.
– Neagră!! Ai încurcat-o, gagiule! Fă-te încoace!
– Ai trişat! Protestezi, ştiind că ai ce să aperi. Ai trişat, am văzut!
– Bine, să zicem că am trişat. Da’ te vom convinge noi! Vezi şuriul?
Nu mai ţine. Observi laserul gata să te prăjească, îndreptat spre tine. O zbugheşti cât poţi de repede, dar nu înainte de a-i trage una între picioare. Cadavrele îţi stau în cale, fiind acum un obstacol în fuga spre supravieţuire. Ţi se împleticesc picioarele în ele. Sub tine, moarte. În spatele tău, moarte. În faţă, o posibilă salvare.
Nu te opreşti decât în Piaţa Centrală. Se pare că ai scăpat. Poate că nu ţi-au dat atenţie, căci n-aveai nimic de valoare pe tine, cel mult o oră de viaţă în plus.
Te înderpţi către casă. Îmbrânceşti cu brutalitate o târfă ce-şi ridică nonşalant minijupa deasupra portjartierei şi-ţi spune rugător:
– ‘Ai, frumosule. Doar o pastilă… Să şti că-mi placi.
Nu, tu nu-i placi. Pastilele sunt acum marea ei dragoste. Şi ţie ţi-a pierit de mult cheful de aşa ceva. Priveşti reclamele “Panasonic”, “Goldstar”, ce nu mai au acum nici un rost. Priveşti, de asemenea, colosul ce domină şi sfidează piaţa – o clădire imensă, ridicată acum câteva secole de un tiran, nu cu mult deosebit de cei din prezent.
Scurta stare de beatitudine ţi-e întreruptă de o hologramă publicitară, proiectată pe bolta înstelată. Iar se bagă în viaţa ta… “Pepsi-Cola” şi “Coca-Cola”, veşnicele rivale. Apoi, aceeaşi şi aceeaşi reclamă, pe care o ştii pe dinafară, pe care o tot vezi din copilărie. Repeţi automat spotul publicitar:
“Vreţi o nouă experienţă? Nu-i aşa că v-aţi plictisit de această viaţă crudă ce vă înconjoară? Atunci folosiţi pastilele noastre, BEAUTY DEATH. O moarte uşoară, precedată de câteva ore de senzaţii tari, cum n-aţi avut într-o viaţă”.
Droguri, doar droguri. Da, moartea este încurajată la nivel oficial. Şi, în plus, o mai şi plăteşti. N-ai lua aşa ceva, crezi că e nedemn să-ţi pui capăt vieţii.
Vei trece peste asta. Vei muri acasă, savurând fiecare clipă. Dacă mai ajungi. Te uiţi la ceas. Aproape miezul nopţii. Mai ai puţin şi gata. O să mai cadă încă o stea, sfidând reclama penibilă. Vei muri cu demnitate, vei arăta întregii lumi că, în ciuda vitregiei ce te înconjoară, ştii să mori ca un om.
Zăreşti o pereche de îndrăgostiţi. Doar ei mai ştiu ce e fericirea în aşa vremuri, ignorând cruda realitate. Îi priveşti cu coada ochiului şi îi invidiezi. Se sărută îndelung. Puţin mai târziu, zăreşti, zdrobit, o imagine ce-ţi rămâne imprimată pe retină. Cei doi se prăbuşesc la pământ, fără viaţă. Nu mai aveau pastile, iar ceea ce părea un sărut era… Încercau din răsputeri să mai prindă câteva clipe de viaţă. Bărbatul se chinuia, fără succes, să-i dea suflul lui.
Te îndepărtezi de priveliştea oribilă. Degeaba… aerul e pe terminate, nu mai ai timp să ajungi acasă. Treci pe lângă “INTERCONTINENTAL” şi eşti atras de o lumină puternică ce vine din restaurant.
Îţi lipeşti faţa de geam şi priveşti cu jind. Acolo se distrează cei care ne conduc, “aleşii” noştri. Azi au avut o şedinţă, a nu-ştiu-câta care dezbate creşterea preţurilor, necesară trecerii la economia de piaţă. Se pare că în cel mult douăzeci de ani, vom intra şi noi în rândul lumii, acolo unde pastilele de aer nu sunt o problemă. Asta, cine mai apucă.
Oficialii ascultă muzică veche, optimistă. Romanţe, trash-matel aparţinând unei epoci de invidiat.
Au aer şi se ghiftuiesc. Îşi permit un lux… Podeaua restaurantului e pavată cu… Doamne… Te încearcă lacrimile… IARBĂ! N-ai mai văzut de mult timp aşa ceva. De când erai mic şi vizitai Muzeul Botanic împreună cu părinţii tăi. Botanică… o noţiune pe care nu ţi-o puteai explica. Ştiai că se ocupă de un fel de vieţuitoare verzui, nemişcate, pe care nu le puteai vedea decât acolo. Şi mai văzuseşi câteva chivece cu iarbă pe holul Casei Celor Ce Conduc. Tot când erai mic…
Plângi şi te sufoci, lacrimile ţi se preling pe geamul gros, de cristal. Ei se distrează, tu mori.
Simţi două braţe energice pe umărul tău. Doi “civili” care te îndeamnă s-o iei din loc. Te zbaţi, îl loveşti din răsputeri pe unul dintre ei, chiar în bărbie. Dar, de fapt, ce rost mai are? Până la urmă, cedezi. Alte braţe vânjoase te iau pe sus. Destinaţia – o maşină neagră. Afli că eşti arestat pentru agresarea organelor de ordine. Apoi, nu mai ştii nimic.
Eşti în închisoare. Nu vei mai scăpa niciodată de-aici. Este un loc subteran inaccesibil. Dar eşti salvat. Aici ai aer, ai pastile alimentare. Vei supravieţui, spre deosebire de mulţi dintre cei de la suprafaţă.
Singura muncă pe care trebuie să o îndeplineşti, asemeni miilor de deţinuţi alături de care încerci să convieţuieşti? Fabricarea pastilelor de aer.