Dincolo de plopi…

Un cartier disparut - Grafica de Traian Badulescu Senior (1947-2006)

1. – Ceea ce vezi este fals… Ne-au luat tot!
Mircea îşi întoarse faţa, mirat, către bătrână. Ce dracu’ mai vroia şi cotoroanţa asta? “E plin Bucureştiul de demenţi”, gândi el, şi-şi continuă drumul.
– Mamaie, ne-au luat tot. Nimic nu e adevărat. Unde-s ghirlandele de la balcon, unde-s casele de altădată?
– Uite, babo, cred că ţi-am mai dat zece mii acum o săptămână. Mă laşi în pace?
O cunoştea pe bătrână. De obicei, cerşea în autobuze şi troleibuze, întrebând viitoarele “victime” cât este ceasul. O întâlnise de nu ştiu câte ori, pe la 11 noaptea, în staţia de autobuze de la Cişmigiu. Chiar se gândise cândva să îi dedice un mic reportaj. E drept, nu se ştie cine i l-ar fi publicat, dar poate că i-ar fi convins cu talentul lui. Lucra de zece ani în presa scrisă, obţinuse o serie de premii… În plus, era un tip care ştia cum să se poarte în societate. Genul reporterului de ştiri, brunet şi bine făcut care, dacă şi-ar fi schimbat costumul pentru haine mai lejere şi şi-ar fi aruncat ochelarii, ar fi părut chiar genul “macho”. “De multe ori, succesul nu are neapărat de-a face cu talentul. Ci cu puterea de a te face plăcut şi de a convinge ceilalţi oameni” – îşi repeta el.
– Ai putea să-mi fii copil, păcătosule. Vino cu mine! Vino acolo, vino dincolo de plopi… Baba chiar insista.
Nervos, Mircea o luă la pas, aşa cum ştia el să facă atunci când se grăbea. Nu i-ar fi stat în cale nici preşedintele României. După ce că îl stresa  aproape în fiecare săptămână, acum bătrâna dorea să-l ducă în cine ştie ce loc obscur. Peste un sfert de oră, avea întâlnire cu câţiva prieteni, în barul de lângă Amzei. La naiba, avea să întârzie. Alese soluţia cea mai puţin stresantă: aceea de a merge pe jos. Circulaţia pe artera Bălcescu-Magheru era prea aglomerată – atât la sol, cât şi pe cele patru culoare aeriene. În plus, nu îi plăcea să folosească metroul. Nu că ar fi fost claustrofob. Însă, deşi era cel mai rapid vehicul, implica multe riscuri. Până ajungeai pe peron, puteai să rămâi fără nimic pe tine. Cele peste 50 de bande de „halucinogenici” aveau grijă de tine. În plus, fapt, avea o fobie faţă de scările rulante, de pe care căzuse şi se accidentase serios cândva, în copilărie.

Un cartier disparut - grafica de Traian Badulescu Senior (1947-2006)

Trecu prin pasaj în fugă, ignorând câteva tipe bine care încercau să-l îmbie cu cine ştie ce oferte promoţionale (dacă s-ar fi promovat pe ele, poate că ar fi acceptat). Lângă Facultatea de Arhitectură, un grup de bătrâni îi bară calea. Parcă trăiau în alte timpuri. Trecu printre ei, îmbrâncindu-i şi înjurând printre dinţi. Era prea nervos. Mai avea cinci minute şi nu îi plăcea să dea dovadă de neseriozitate. În dreptul hotelului “Lido”, îl opri o fetiţă, întinzându-i un bilet. O ignoră.
– Vă rog, domnule. Vă rog…
Tipa insista. Se opri, şi privi în urmă, atent. De fapt, nu era aşa de mică. Părea să aibă cam 16 ani. Ciudat, iniţial nu i-ar fi dat mai mult de 10-12. Roşcată, cu ochi verzi, copila avea în ea o candoare copilărească îmbinată cu un erotism de adolescentă. Îi întinse un bilet.
– Vă rog… Trebuie…
Mircea acceptă oferta sau ce naiba o fi fost şi plecă mai departe. Se îndreptă spre magazinul “Eva”, nu înainte de a mai întoarce capul o dată. Hm, puştoaica avea chiar forme interesante. În sfârşit, îl aşteptau prietenii şi în plus, tipa era minoră. Încercă să-şi gonească din minte câteva gânduri carnale. Ajunse lângă Amzei. Era deja în întârziere. Îşi aminti de bilet şi îl scoase din buzunar. Hârtia conţinea doar o reproducere cu doi plopi, situaţi de o parte şi de alta a unei străzi pe care nu-şi amintea să o fi văzut vreodată. Deşi era fotografie, aleea părea să vină de undeva, din secolul XIX, din vremea vechilor mahalale.
Intră în local şi coborî scările. Un bar stilat, cu mobilă veche, amenajat într-un vechi subsol. Pereţii păreau a fi cei originali, din cărămidă învechită. Singurul lucru care-l deranja aici era era fumul dens. Era şi el amator de ţigări, dar totuşi nu suporta fumul. Prietenii lui erau deja aşezaţi la masă.
– Îmi cer scuze, dar circulaţia asta…
– Ştim, ştim, îi răspunseră amicii, ironic. Iar ai prins două stopuri cu 368-ul aerian şi te-au oprit unii să faci o donaţie pentru copiii fără adăpost. Poate că ai dat şi de câţiva Martori ai lui Iehova, care au încercat să te convingă să urmezi calea cea dreaptă. Aşa e?
Dar de fapt, de ce mai se scuza? N-ar fi fost prima lui întârziere şi toţi se obişnuiseră. Radu şi Ricardo erau, ca de obicei, punctuali. Radu era cameraman la un post TV, iar Ricardo, redactor de ştiri la acelaşi post.
– Mircea, uite ce am găsit…
Ricardo îi arătă o fotografie în care erau doi plopi. Semăna mult cu poza primită de Mircea, numai că părea a fi mult mai recentă. Dar tot ceva necunoscut lui…
– Mircea, Radu, ştiţi ce e asta?
Ricardo părea chiar entuziasmat de acea poză banală.
– E strada pe care am copilărit. Nu mai există de zeci de ani…
Ricardo îşi amintea, cuprins de nostalgie, străzile înguste, aroma teilor din fiecare primăvară, căruţele cu ţigani care vindeau sticle goale şi fiare vechi. Marinică acordeonistul, parcul în care se juca, Coca bătrâna, care fusese soţia unui mare pictor…
– În locul ăsta se află acum clădirea aia ciudată, aşa numita Casă a Poporului, nu? Întebă Radu.
– Da. Se zice că locul e blestemat acum. Pentru că a fost omorât un cartier. Unii spun că sufletul i-a rămas şi va bântui zona pentru veşnicie.
“Un cartier ucis…“. Lui Mircea i se părea deplasată ideea, chiar copilăroasă. Nu credea în aşa numitele fenomene paranormale. Deşi, nimic din realitatea înconjurătoare nu părea să fie normal.
După aproape un sfert de oră de aşteptare apăru şi barmanul.
– Fac eu cinste. Trei beri… se grăbi Mircea să spună.
– Nu vreţi mai bine să coborâţi? Avem o sală nouă, le sugeră chelnerul.
O sală nouă? Nu auziseră de aşa ceva, deşi frecventau localul de ani de zile. Unde să mai coboare, deja se aflau la subsol… Barmanul insistă, aşa că, în final, îl urmară. Numărară vreo 30 de trepte, care duceau, în spirală, spre un loc din ce în ce mai întunecat. Intrară într-un beci cu lăzi de cărbuni. Ricardo scoase o exclamare de uimire.
– Băi fraţilor, e identic cu subsolul casei în care locuiam acolo…
Îl urmară pe barman, trecând printr-un pasaj îngust, între două ziduri din cărămidă, acoperite de pânze de păianjen. Începu să se audă o melodie stranie. Pătrunseră într-o sală mică, cu vreo zece mese, la care erau aşezaţi câţiva consumatori. Bărbaţi îmbrăcaţi în costume demodate şi femei în rochii înflorate, din material ieftin. În capătul sălii se afla o scenă, de pe care cânta un om între două vârste, slab şi foarte înalt, cu o faţă cadaverică. Avea o voce stridentă, în totală disonanţă cu romanţa pe care o interpreta. Celor trei le atraseră atenţia versurile, puţin naive şi chiar banale, cu un parfum vechi, parcă desprins din Bucureştii de odinioară.
“Dincolo de plopi,
Cerul e senin,
Dincolo de plopi,
Bate-un parfum fin,
Dincolo de plopi,
Eşti tu, iubirea mea,
Dincolo de plopi,
Voi fi eu, salvarea ta”
Barmanul se retrase. În locul lui apăru un bătrânel care îi servi cu trei sticle de bere cu etichetă simplă, inestetică. Ricardo apucă primul sticla şi, după ce dădu pe gât o gură, scuipă conţinutul, oripilat.
– Mamă, e naşpa rău. Caldă, foarte amară, de parcă ar fi de acum o sută de ani. Eu nu mai stau aici.
Ricardo se ridică de la masă, urmat de ceilalţi. Înainte de a ieşi din ciudatul local, privirile lui Mircea fură atrase de o roşcată la vreo treizeci şi ceva de ani. Femeia avea ochi verzi şi se remarca printre toţi clienţii. Era îmbrăcată în stilul anilor ’60. Avea o senzaţie de deja-vu

2. Mircea nu putu să doarmă toată noaptea. Avu un coşmar, dominat de gustul oribil al berii de ieri. Se făcea că era într-un cartier mizer, înconjurat de oameni soioşi, cu hainele pline de praf şi pânze de păianjen. În jurul lui apăreau din ce în ce mai mulţi plopi, care îl împresurau, îl sufocau… Şi pe deasupra, melodia aceea înfricoşătoare…
Se trezi lac de sudoare. Era deja ora 10. Trebuia să se grăbească, dacă nu dorea să fie iarăşi mustrat de redactorul-şef . Tot un “deja vu” şi asta. Nu mai făcu exerciţiile de dimineaţă. Bău pe nerăsuflate o cafea rece, rămasă de ieri, îşi aruncă pe el o cămaşă şi un sacou şi ieşi pe uşă.
Pe lângă Universitate, o întâlni iarăşi pe bătrână. Pe care, de data aceasta, o privi cu interes. Nu părea chiar nebună.
– Vrei să ajungi la plopi? Încă mai poţi.
– Care plopi, mamaie, că am înebunit de ieri după amiază, gândindu-mă numai la asta. Unde sunt?
– Ţi-aş spune chiar acum, dar degeaba ai merge acolo. Nu poţi decât dacă ajungi în Lumi. Mâine, la aceeaşi oră, să fiţi în barul vostru… Şi dă-mi şi mie de o pâine, mamaie…
“Barul vostru?” “Lumi?” Bătrâna îi urmărea, sau ce naiba se întâmpla? Mircea era din ce în ce mai antrenat de poveste. Ezită să o mai întrebe şi altceva…
Cum ajunse la serviciu, ca de obicei, cu o mică întârziere, îi sună pe Radu şi pe Ricardo. Stabiliră o nouă întâlnire a doua zi, în acelaşi bar uitat de vreme.

***
De data asta, Mircea ajunse primul. Era prea nerăbdător să vadă ce va urma. Fumă vreo trei ţigări, una după alta, până când sosiră şi ceilalţi doi. Nu obişniua să facă aşa ceva. Apăru barmanul, care îi conduse către aceeaşi ciudată încăpere aflată la subsolul subsolului. Aceeaşi muzică, aceiaşi oameni, totul la fel ca ieri. De data asta nu mai serviră bere. Aleseră vin, şi făcură foarte bine. Licoarea gălbuie era aproape gelatinoasă şi extrem de aromată. Deşi comandară doar o sticlă – acoperită de kilograme de praf -, se ameţiră după un pahar consumat de fiecare.
– Acum, să vă ofer ceva din partea casei…
Nici nu observaseră că în spatele lor se afla, de cine ştie cât timp, bătrânul chelner, îmbrăcat în pulover şi sacou peticit, cu coatele cârpite cu piele. Omul zâmbea prosteşte.
– Pentru voi…
Le întinse trei seringi.
Cei trei prieteni priviră miraţi. Vinul îşi făcuse efectul sau, efectiv, simţeau că ar pierde dacă nu ar face-o. Primul se injectă Ricardo, urmat de Radu. Mircea ezită, dar se gândi că, de fapt, totul avea un scop. Bătrâna… Îşi introduse seringa în venă şi apăsă. În acel moment, o observă pe frumoasa roşcată, la două mese mai departe. Îl cuprinse un fior… Îi zâmbea lui. Avea ochi verzi şi o piele albă, extrem de albă. Părea foarte fragilă.
Interpretul cânta din ce în ce mai tare şi mai strident.
“Dincolo de plopi
Eşti tu, iubirea mea…”
Femeia se apropie de Mircea. Acum, el îşi dădu seama că tipa semăna ca două picături de apă cu puştoaica de pe bulevard.
– Mă cheamă Nora.
Femeia nu era foarte înaltă, în schimb avea un corp perfect. Decolteul pronunţat lăsa să i se vadă destul de bine sânii, albi, plini, un magnet involuntar pentru privirile celor din preajmă. Acum purta un minijup în stilul anilor ’70, iar buclele roşcate erau pline de zulufi strălucitori, care te îndemnau să-i mângâi şi să-ţi afunzi faţa în ei.
– Vino cu mine, Mircea… Invită-i şi pe colegii tăi.
Nici nu se prezentase, dar tânăra îi cunoştea deja numele. Nu-l mai mira nimic.
Trecură printre două lăzi mari, înnegrite. Erau pline cu cărbuni. Ricardo privea cu atenţie.  După ce bâjbâiră prin întuneric un timp nedefinit, găsiră treptele care duceau la suprafaţă. Ajunseră în holul unei clădiri destul de vechi. Lumina pătrundea din ce în ce mai violent, iar strania romanţă se îndepărta, muzica ei fiind înlocuită de cea a porumbeilor, vrăbiilor şi guguştiucilor .
“Dincolo de plopi,
Voi fi eu, salvarea ta…”
Din când în când, se mai auzeau fragmente din vechea melodie. Ieşiră din casă, într-o curte lungă şi îngustă. Afară, în stradă, era un plop înalt, cu o coroană bogată.
– După ce ieşiţi din curte va trebui să găsiţi Poarta, îi preveni Nora. Ne aflăm în Lumea lui Matei, nu e ceea ce cunoaşteţi voi. Dar e ceva mai real decât orice v-aţi putea imagina.
Mircea, Radu şi Ricardo, însoţiţi de femeie, ieşiră în stradă, hotărâţi să descopere secretul pozelor. Atmosfera arhaică dispăru. La fel şi Nora. Se aflau pe un teren viran, prăfuit, flancat de două clădiri imense. Una din ele era Casa Poporului. Toţi zgârie norii obişnuiţi care o înconjurau dispăruseră. Pe maidanul mizer zăceau câteva barăci muncitoreşti şi o tentativă de teren de fotbal, cu două porţi ruginite. Nu le fu greu să zărească cei doi plopi. Uscaţi, fără frunze, păreau că plâng după alte vremuri.
– Asta e! Exclamă Ricardo. Înapoi, acasă…
Ceilalţi doi dădură din umeri. Prietenul lor chiar avea o nostalgie pentru cartierul ucis. Cu cât se apropiau de copaci, cu atât revenea, din ce în ce mai tare, acea romanţă stranie, interpretată de omul cu faţă scheletică. Trecură printre pomi. Ajunseră pe o stradă îngustă, având case cu unul sau două nivele. Pe trotuare erau parcate câteva Dacii vechi şi un Trabant. Maşini destul de antice.
În faţa celei mai înalte clădiri, care avea trei etaje, cânta un acordeonist.
“Dincolo de plopi, cerul e senin..”
– Casa mea… băieţi, nu-mi vine să cred, dar cred că-s nebun. Aici am locuit eu. Strada Meteorilor…
Intrară într-o clădire cu un etaj. Parcurseră o curte lungă şi îngustă, şi încercară uşa. Era deschisă. Înăuntru nu părea să fie nimeni. Acelaşi hol ca în urmă cu zeci de ani, acelaşi păianjen cu cruce deasupra uşii de la intrare.
– Ricardo, la masă…
Se auzi o voce de femeie bătrână. Cei trei se ascunseră în spatele scărilor care duceau la etaj. În întuneric desluşiră o uşă.
– De asta nu-mi amintesc, şopti  Ricardo.
Ieşiră repede, pentru a nu fi prinşi de bătrână. Uşa ducea în altă stradă. O uliţă nepavată, cu multe gropi şi băltoace. Toate gospodăriile aveau porţi mari, de lemn, şi bănci în faţa lor. Din când în când, femei cu fuste lungi şi baticuri pe cap şedeau la taclale, de parcă ar fi fost lipsite de orice grijă.
– Trebuie să ne întoarcem, nu cunosc zona, zise Ricardo, vizibil speriat. Mircea observă că lumea e din ce în ce mai agitată, iar femeile nu mai păreau chiar fără griji. Le ieşi în cale o bătrână îmbrăcată în negru, cu faţa slabă, plină de negi.
– Fugiţi, că vine strolul…
În câteva secunde, nimeni nu se mai afla pe stradă. La capătul străzii desluşiră o umbră neagră, imensă. Simţiră un miros insuportabil, de latrină necurăţată de ani de zile.
– Strolul! Arătă bătrâna speriată spre potenţialul pericol, şi dispăru brusc.
Un zgomot de fanfară  se auzea din ce în ce mai tare. Spre ei se îndrepta o masă mare de carne şi gelatină. Care, cu cât se apropia de ei mai mult, cu atât devenea mai mică. Prin dreptul lor trecu un bulgăre de dimensiunile unei broaşte ţestoase. Mirosul urât se transformase în parfum. În câteva minute, creatura reveni la dimensiunile iniţiale. Lângă ei apăru şi bătrâna care îi prevenise, mult mai liniştită.
– Aţi văzut strolul? V-a plăcut? Baba dădea semne de mândrie şi respect faţă de monstruozitatea care tocmai trecuse.
Mircea dădu din umeri. Femeia adăugă:
– Aşa e în lumea Norei. Nimic nu e stabil. Dar să ştiţi că a iubit mult cartierul. Poate că de asta a luat-o puţin razna…

3.

Nora? Numele îi era cunoscut. Doar n-o fi…
Strolul fusese o diversiune. Era clar că trebuiau să se întoarcă la plopi. Acolo era cheia. Deocamdată, se aflau în Mahalaua “Stelea”, un Bucureşti pe care nu şi-l aminteau nici măcar din copilărie. Pe una din bănci, şedeau doi bătrâni care fumau din narghilea. Purtau caftane din catifea tocită şi păreau că aşteaptă să putrezească de vii la soare. Timpul trecea pe lângă ei, şi nu reuşea să le lase nici o amprentă, nici o zgârietură, nimic.
– „Căutăm strada Meteorilor… Ştiţi cumva…”
Privirea bătrânilor trecea dincolo de ei. Nu răspunseră. Cei trei plecară mai departe. Oricum, aşa nu rezolvau nimic. Poate că mai departe aveau să găsească pe cineva mai comunicativ. Culmea, în toate curţile creşteau plopi şi chiparoşi. Mahalaua părea să nu se mai termine. Cu cât înaintau mai mult, cu atât se afundau în noroaie şi şanţuri de netrecut. O luară pe una din străzile lăturalnice. Casele de lemn păreau din ce în ce mai sărăcăcioase şi mai cârpite. Începu să se întunece. Deşi ceasurile arătau amiaza. Primul dispăru Radu. Mircea simţea că în spatele lui îl urma, cu greu, Ricardo. Dar nu se întoase şi nu îl întrebă nimic. Începea să i se facă frică. Trebuia să se grăbească. După un timp, nu mai auzi paşi în spate. Era singur şi afară era beznă. Şi din ce în ce mai cald, din ce în ce mai înghesuit. Parcă s-ar fi aflat într-un laborator foto, în timpul verii, fără aer condiţionat. Strada se îngustase teribil. Între gardurile gospodăriilor care flancau uliţa mai era spaţiu de cel mult un metru. Ar fi vrut să se întoarcă, dar o forţă necunoscută îl oprea. Înainta din ce în ce mai greu. Se întoarse în lateral. Se târa printre case ca un şoarece prins în capcană. Simţi o mână rece, tremurândă, pe umăr, ce venea de după un gard. Era o bătrânică…
– Caut strada Meteorilor, mamaie…
Bătrâna, care părea să se transforme din ce în ce mai mult într-un monstru respingător, răspunse cu un horcăit sinistru. Mircea precepu doar cuvântul “plopi”. În întuneric desluşea nenumărate contururi de plopi, mult prea înalţi ca să fie reali. Umbrele lor păreau să se contopească cu norii negri, plumburii. Încercă să-şi continue drumul, dar femeia îl prinse de mână cu o forţă exagerată. Se smulse, lăsând o parte din mânecă în ghearele ei. O luă la fugă. Afară era acum beznă totală. Rămase înţepenit între două garduri. Îi veni în minte figura Norei. Stranie femeie…
Auzi cum se apropie cineva din spate. Întoase capul, singura parte a corpului pe care mai putea să o mişte. Spre el venea un bărbat înalt, cu părul alb, răvăşit în părţi şi chelie pe mijloc. Îl luă în cârcă, exact ca pe un fulg, şi porni mai departe. Mircea nu mai avea timp să realizeze dacă ar trebui să-i fie frică sau nu… Era orb şi fără vlagă. Răpitorul său fugea cu o viteză de invidiat.

***
Se trezi într-o poiană, în mijlocul unei păduri. Soarele bătea puternic, dormise cu faţa în sus. Aproape că i-o arsese. Râul Dâmboviţa era mai limpede ca de obicei. Apele curgătoare susurau cristalin. Era o zi toridă de vară. Îl trezise lumina puternică, sau un zgomot care se apropia din ce în ce mai mult… Părea să fie o herghelie de cai. Dar se afla în centrul Bucureştiului. Undeva, în stânga, desluşi o biserică mică, cu o singură turlă. Semăna cu Biserica lui Bucur. Deci, nu era departe de destinaţie.
Fu înconjurat de patru călăreţi, îmbrăcaţi în zale şi cu coifuri metalice pe cap. Îl imobiliză un arcan. Apoi îşi pierdu iarăşi cunoştinţa.

***

Se afla într-o sală destul de mică, asemeni unei hrube mai răsărite. Îl dureau toţi muşchii şi toate oasele, de parcă ar fi fost schinguit, ore în şir, de mai multe arcance care se transformau în anaconde. Nu mică îi fu surpriza când, deschizând ochii, o desluşi, înconjurată de gărzi înarmate până-n dinţi, pe Nora.
– Credeai că nu o să ne mai întâlnim, Mircea?
– Unde-s ceilalţi?
– Nu cred c-ai vrea să ştii unde… Deocamdată, suntem aici, doar noi doi. Ne aflăm la începuturi şi nimeni nu ne mai poate poate fura timpul pe care o să-l petrecem împreună. De data asta…
Femeia înnebunise? Sau nu era Nora? Purta o rochie medievală, lungă până în pământ, din catifea de culoarea purpurei.
– De acum înainte te va chema Vlad, şi să nu îndrăzneşti să mai pleci de lângă mine, spuse femeia, cu un ton autoritar, aproape de o incantaţie.
– Dar tu cine eşti, de-mi porunceşti ce să fac cu viaţa mea?
Femeia îl ţinti în ochi. Pupilele verzi, limpezi, îi intrară în suflet. Dar nu se simţea ameninţat. privirea ei arăta mai degrabă o dorinţă puternică. Ea făcu un semn discret către însoţitori, care se retraseră imediat. Nora se apropie, cu paşi de felină.
– Mircea… de fapt, Vlad… de mult aşteptam clipa asta. Vroiam să-ţi spun că…
Obrajii femei, care îşi jucase rolul atât de bine, se înroşiră. Îşi dădu jos mantia, cu mişcări graţioase. Mircea închise ochii. Pielea albă, sânii mari, sculpturali. Era prea mult, se afla aici, departe de… tot, şi unei necunoscute i se aprinseseră călcâiele după el. Se apropie de el cu paşi de felină. O strânse în braţe. Făcură dragoste în picioare. Nora era sălbatică… Dorea totul dintr-o dată. Deocamdată, ea era câştigătoarea. Şi nici el nu pierdea nimic pe moment
După ce terminară, Nora îl conduse într-o încăpere mai puţin austeră. Era un dormitor simplu, dar amenajat cu bun gust. Se întinseră în patul moale. Făcură iarăşi dragoste până spre dimineaţă, ca doi obsedaţi. Trilurile păsărilor îi adormiră…

***

– Măria Ta… vin turcii…
Mircea sări din pat. Nora nu se afla lângă el. În cameră intraseră câţiva indivizi bărboşi, mulţi dintre ei trecuţi bine de 60 de ani.
– Măria Ta… Acum e momentul…
Ciudat. Se pare că i se adresau chiar lui.
Trebuia să se întoarcă pe Strada Meteorilor. Ştia că acolo avea să găsească acel „ceva” ce i-ar fi redat liniştea. Şi ajunsese în Evul Mediu. Căută ieşirea. Dar nu reuşea să scape de boieri sau ce-or fi fost. Îl urmăreau permanent:
– După tine, Măria Ta! Nu te lăsăm. Bizuie-te pre noi…
Ieşi în curtea exterioară a Palatului. Zări doi plopi. Asta era salvarea. Se îndreptă spre ei, în goană.
– NU!!!
Nora alerga după el, urlând isteric. Mircea întoarse, în fugă, capul. Femeia părea cu mult mai bătrână. Trecu printre copaci. Şi visul ciudat se termină.

***

În spate, avea Casa Poporului şi în faţă, Casa Ştiinţei. Răsuflă uşurat. Liniştea îi fu, însă, întreruptă de ceva care-i întoarse stomacul pe dos. Pe cei doi plopi zăceau, răstigniţi, Ricardo şi Radu. Partea inferioară a copacilor era stropită cu sânge. Carnea lor, încă vie, se contopea cu seva pomilor.
Un copil-cerşetor apăru în spatele lui.
– I-a ucis… Ea şi străzile… La fel se va întâmpla şi cu tine dacă nu treci dincolo de plopi…
Mircea încercă să-l prindă de mînă, dar puştiul dispăru.
Privi năucit în jur. Încă nu realiza dacă ceea ce se întâmpla era adevărat sau nu. Un prim impuls îi dictă că ar trebui să ajungă în barul din Amzei. Poate că acolo avea să se sfârşească coşmarul. Se va întâlni cu Radu şi Ricardo şi vor râde de povestea lor absurdă. Dar… auzise că cine murea în Lumi, dispărut era pentru vecie.
“Dincolo de plopi,
Voi fi eu, salvarea ta…”
Melodia stranie îşi începu din nou acordurile… Se îndreptă căte cei doi copaci-crucificatori. Ale căror rădăcini erau acum îmbibate de sânge. Se pregăti să treacă.
– Vă rog, domnule. Vă rog…
Apăruse din nou acea fetiţă roşcovană. Acum îşi dădu seama… Aducea bine de tot cu Nora.
– Domnule…
Puştoaica îi întinse o fotografie îngălbenită de vreme.
– Acolo trebuie să ajungeţi, domnule. Doar pe acolo veţi trece… Nu acum. Cineva iubeşte mult. Dar de la dragoste la moarte nu e decât un pas…
Mircea smulse poza din mâinile fetei. Reproducea plopii pe care îi avea în faţă, dar cu ambianţa străzilor de altă dată.
– Fugiţi, domnule…
Fetiţa dispăru. Mircea rămase nedumerit. Unde să fugă? Avea în faţă Casa Ştiinţei. Din spate auzi un zgomot înspăimântător, o combinaţie între cel produs de cutremure şi mugetul unui animal gigantic.Întoarse capul. Ceea ce vedea nu era o iluzie. Casa Poporului se îndrepta spre el. Lumea lui Matei pregătea, în continuare, surprize.
Era un „deja vu”. Mahalaua Stelea… Străzile din ce în ce mai înguste… Îşi pierdu cumpătul… Avea în minte doar figura Norei. Auzi în jur câteva zgomote puternice. parcă ar fi fost un cutremur puternic. Din pământ începură să răsară vechile case. Recunoscu clădirea cu trei etaje, a acordeonistului Marinică. Casa cu un etaj, unde locuise cândva Ricardo. Plopii rămaseră pe loc, mai verzi şi mai înalţi ca oricând.
Trecu printre ei, strângând în mâini fotografia. Cineva îl salvase. Cineva îl iubea. În minte i se amestecau imaginile vechiului cartier, alături de Casa Poporului, terenurile virane, barăcile muncitoreşti, Casa Ştiinţei… Nora şi fetiţa roşcată. Una şi aceeaşi? Yin şi Yang? Personajul bun şi cel rău. Oricine ar fi fost, cineva îl iubea.

***

Este dimineaţă. O dimineaţă răcoroasă, de primăvară. Singurul moment al zilei când aerul Capitalei e respirabil. Ca de obicei, drumul spre serviciu nu ocoleşte Lipscaniul. În faţa unei case dărăpănate, este adunată foarte multă lume. Curiozitatea de jurnalist nu-l lasă să nu o întrebe ce se întâmplă pe o altă bătrânică, ce se dovedea a fi pusă la punct cu toate noutăţile cartierului.
– A murit o babă… Sărmana, cerşea de mulţi ani. Deşi, nu o ducea chiar rău. A locuit în cartierul Uranus… Ştii, nepoate, în locul Casei Poporului. De când au demolat-o, s-a tâmpit. Proastă nu a fost la viaţa ei, dar se zice că avea o boală a ăstora, care citesc mult… Cum îi zice, mamaie…
– Schizofrenie. Ştiu eu, mi-a fost vecină – o completează un om între două vârste. Trăia în propriile ei lumi. Dar se zice că ar fi murit din dragoste…
„Din dragoste? Interesant”, reflectează Mircea. O bătrână în stare să se mai îndrăgostească. De cine? Pe cine să mai atragă la vârsta ei. De cine să se îndrăgostească?”
… Propriile ei lumi… De cine să se îndrăgostească?
Dar n-avea timp de investigaţii. Trebuia să ajungă în redacţie şi era în întârziere.

© Traian Bădulescu, 2001

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *