Motto: „Crede şi nu cerceta” (apocrif biblic)

– Mă cunoşti de undeva?
– De când lumea, George. De când lumea… Sau mai bine spus de când lumea înseamnă ceva pentru tine. De când exişti… M-ai trădat o dată, George. Mă vei trăda şi acum, nebăgându-mă în seamă!
Necunoscutul se îndepărtă cu paşi rapizi, zâmbind ironic.
George rămase pe gânduri: „Care lume? Şi de fapt, de când exist? Şi pe cine să trădez?”
Nereuşind să ajungă la o concluzie, îşi continuă bâţâiala ritmică pe ringul de dans. Ciudata abordare îl bulversase câteva clipe, dar îşi reveni uşor. Muzică, dans, lasere, club, băutură, femei, ţigări şi da, fără droguri. Cam asta e viaţa lui, şi merge înainte… Viaţa…

***

Ce rost are să ştii că deţii un trecut? Să conştientizezi că ai realizat ceva, să ai un rol în societate? Nu este mai bine să-ţi trăieşti clipa şi să nu fi apăsat, strangulat de POVARA TRECUTULUI? Să nu ştii practic ce înseamnă trecut?

***

Şoferul taxi-ului privi mirat omul care îi întindea banii.
– Paul, ai spus? Dar de unde ştii cum mă cheamă? Nu te ţin minte de nicăieri!
– Mai bine. Nici nu trebuie. Eu ştiu din păcate totul. Din păcate, da… Ia banii şi mulţumeşte-te cu atât, du-ţi viaţa mai departe, vultur de noapte! Mereu ai fost un singuratic, dar ai ştiut să-i faci pe alţii şi mai singuri. Hai, te-ai lepădat o dată de mine, nimeni nu te reţine să o faci şi acum.
Necunoscutul dispăru în întuneric, asemeni unei himere. O himeră care ştie totul…
„De fapt, ce sunt eu? Mai bine zis, cine sunt eu? Mă numesc Paul, sunt şofer de taxi şi, în rest, nu am nici o grijă. Plimb lumea, o duc la destinaţie şi încasez banii. Simt că omul ăsta ştie mai multe despre mine decât ştiu chiar eu. Nu cumva eu sunt o himeră şi el realitatea?”

***

Nu se ştie dacă te alegi cu prea multe lucruri folositoare din experienţa vieţii. Toate sunt o povară, informaţii inutile care îţi încarcă memoria. Povara timpului… Oamenii au nevoie de un izbăvitor, care să preia totul pe umerii săi de Atlas…

***

Micuţul Ştefan se pregătea de culcare. Deşi avea doar trei ani, simţea ceva nedesluşit. Pentru prima dată memoria tânără îi era pusă la încercare, căci nu mai ţinea minte nimic şi avea o stare euforică. Mama lui intră în cameră şi stinse lumina, iar el adormi cu zâmbetul pe buze, gândindu-se cu cine naiba s-a jucat în timpul zilei şi cum s-a julit la un genunchi.

***

Adulţii vor deveni copii iar copiii, şi mai copii. Nu e minunat?

***

Narcisa se plictisea de ceva timp. Niciun client… De când făcea trotuarul, nu i se întâmplase aşa ceva niciodată. Oare nu mai erau la modă femeile frumoase care practică meseria de bază, prima din lume? Hmmm… Deşi totul era în ceaţă, nu-şi mai amintea mare lucru. Ciudat, nu-i venea în minte figura nici unui client. Culmea, nici măcar a peştelui. Totuşi, în pofida ploii, ea era Narcisa, blonda cea înaltă, graţioasă, blonda aparent „îngeraş”, care prin „vino-încoacele” ei atrăgea până şi un călugăr convins.
Ce plictiseală… Desigur, peştele ei o să fie nemulţumit pentru prima oară. Două ore de plimbare în ploaie prin faţa hotelului, şi ei numai de promenade „romantice” nu îi ardea. Se simţea precum personajul lui Andersen, fetiţa cu chibrituri. Fiecare clipă ce trecea era asemeni unui chibrit consumat şi nu mai avea să reziste mult timp. Povara timpului o apăsa, sau cel puţin aşa credea ea.
Până când apăru el. Un individ ciudat, şaten, cu plete şi barbă, foarte atrăgător şi în acelaşi timp înfricoşător de misterios, îmbrăcat într-un impermeabil negru, de piele.
– Singurel?
– Nicidecum, Narcisa. EU nu sunt niciodată singur. Dar tu? Câţi bărbaţi te-au avut, te simţi tot singură? De la 13 ani faci trotuarul şi… acum eşti singură?
– Singură. Dar tu, cine eşti? Eşti…
Narcisa avu o senzaţie stranie. Prin minte îi trecură câteva secvenţe disparate. Pietre… păcat… mulţime acuzatoare. Ură. Violenţă.
– Eu sunt. Hai, vino cu mine.
Ciudat, niciodată nu avusese încredere într-un „client”, ca acum. Totul i se părea familiar la acest individ practic necunoscut.
– Tu eşti singura care m-a înţeles…

***

Cum se simte un matur printre copii? Nu este cumva apăsat de povara timpului, auzind din gura lor adevăruri pe care el nu are curajul să le spună? Nu îi invidiază, gândindu-se că ei au mintea limpede, imaginaţia bogată, dar şi un trecut aproape inexistent?
Cei mici, prin nevinovăţia lor, scot la iveală adevăruri de care nu-şi dau seama, dar cu care îi izbesc pe maturi.

***

Narcisa se simţea precum un copil. Nu-şi amintea mai nimic, nu avea nicio grijă. Totuşi, pe el îl cunoştea de undeva, era singurul om care îi spunea ceva, poate mai mult decât ea însăşi. A urmat o noapte de neuitat, deşi străinul nu s-a atins de ea. Era prima oară când i se întâmpla aşa ceva şi înţelegea de ce. Între ei nici nu ar fi trebuit să fie altceva, totul era platonic. El o privea insistent, cu ochii săi albaştri, în care se observa sinceritatea, şi îi vorbea.
– Nu-ţi aminteşti nimic, nu? Ei, de fapt, e prea mult de atunci… Când mă gândesc că ştiu tot, iar voi v-aţi salvat, devenind nişte copii…
Fata avea încredere în el, absorbea înfometată tot ce spunea. Nu juca teatru, dar nu avusese niciodată o discuţie cu adevărat serioasă asemeni celei de acum. Ea, care toată viaţa fusese o superficială. Acum era melancolică şi sobră. Străinul o schimbase…

***

Cum ar fi, omule, ca tu să preiei memoria celorlalţi semeni ai tăi, tu să suferi, încărcat de regretele şi remuşcările a miliarde de suflete?
Ei nu mai ştiu nimic, sunt copiii care-şi trăiesc clipa şi se bucură din plin de viaţă, iar tu eşti o bancă de date a speranţelor şi dezamăgirilor, a viselor şi coşmarelor. Ai pe suflet atâtea, încât cu greu nu-ţi pui capăt zilelor. Dar nu faci asta, căci ştii că trebuie să suferi. Trebuie să rabzi povara trecutului şi să le laşi lor prezentul şi viitorul.
Cum ar fi? El ştie, şi e tot om.

***

Narcisa pricepuse multe din convorbirea cu străinul. Iar în afară de ei doi, nimeni de pe Pământ nu realiza ce se întâmplă. Dar nici ea încă nu realiza cine e străinul.
Înţelese că tot ceea ce se petrece este ceva pozitiv. Ura, patima, ambiţia, erau uitate. Din ziua în care Narcisa îl cunoscuse pe străin, lumea arăta altfel, deşi, paradoxal, nu prea mai tinea minte ce fusese înainte. Străinul îi explicase că „înaintele” se numea trecut, iar acesta devenise un tabu, un rău necesar de care omenirea se putea debarasa acum, căci ajunsese în faţa unui prag, în faţa unei renaşteri.
Fără nicio explicaţie, spre dimineaţă, OMUL, străinul, îi spuse că se vor mai revedea o dată şi pentru totdeauna, dar a sosit momentul despărţirii. Dispăru brusc dincolo de uşă. Narcisa nu protestă, în ciuda faptului că-l regreta amarnic, sfâşietor. Oare chiar merita ea să-l revadă? Adormi, negăsind răspunsul dar găsindu-şi liniştea.
Când se trezi, buimacă, având ochii plini de ceaţă şi fum, aprinse televizorul. Erau anunţate demisiile liderilor şi alte guvernelor de pretutindeni, care ajunseseră la concluzia că îndatoririle lor nu mai au niciun rost. De asemenea, banii fuseseră desfiinţaţi, hârtii şi metale fără nicio valoare, o simplă idee, acum perimată. Ea nu-şi amintea, de altfel, să-i fi preţuit vreodată. Deşi…
Ieşind în stradă, observă pe chipurile zâmbitoare ale oamenilor speranţa. Ei îşi cunoşteau identitatea şi atribuţiile. În rest, totul plutea într-o ceaţă euforică.
Viaţa merge înainte, fără povara trecutului. Oricum, un concept neînţeles de ea.

***

De câte ori trecutul nu strică prezentul, periclitând automat viitorul? De câte ori nu crează complexe sau de câte ori un individ nu poate să realizeze ceva datorită unei acţiuni inutile: faptul că meditează, faptul că se gândeşte, cuprins de melancolie, de o experienţă a trecutului, faptul că este cuprins de remuşcări. Trecutul este o povară.

***

Narcisa îşi aminti. El o salvase de sub ploaia de pietre cu care era ameninţată din cauza păcatelor ei. Păcat – noţiune neînţeleasă, aparţinând poverii trecutului.
Oare era el? Oare ceea ce se întâmplase era ceva benefic? Nu mai ştia, nu mai era convinsă, în ea intrase deja îndoiala.

P.S. – Bunule cititor, dacă nu vei fi de acord cu cele spuse mai sus, uită. N-are niciun rost să ţii minte, scapă de povara trecutului. E mai bine.

Traian BĂDULESCU
13.09.1995