România, ţara statului

Titlul este un joc de cuvinte, aşa cum am procedat şi în cazul unui articol precedent, intitulat “România, ţara mediei”. În acel eseu, demonstram că, din cele mai multe privinţe, nu suntem ultimii în Europa şi în lume, ci ne aflăm, în cel mai rău caz, la mijloc.

Din păcate (de data asta nu e a bună), România se dovedeşte a fi, în continuare, o ţară a… statului. Ideea articolului mi-a venit în timpul unui traseu « pitoresc » prin Bucureşti. Într-o intersecţie, văd vreo 7-8 muncitori. Muncitori care stăteau şi scrutau orizonturile, aşteptând nu se ştie ce. La un moment dat, unul dintre ei se face că îi dă o lovitură celuilalt, celălalt îi dă aşteptata replică. Distracţie mare. Din păcate, nu e prima oară când văd aşa ceva. La 10 metri mai departe, câţiva oameni în uniforme, probabil de la o firmă de protecţie şi pază, stau… Probabil că ei chiar trebuie să facă asta. Dacă nu ar sta, înseamnă că ar apărea un incident şi ar fi rău. În intersecţii, zeci şi sute de automobile care, deşi este ora 13.00, circulă precum furnicile sau mai bine zis încearcă. Fiind aglomeraţie, mai degrabă stau. Deşi nu e oră de vârf. Unde s-or duce cu toate, mare mister. Probabil că în România şi, în particular, în Bucureşti, se munceşte mult prin intermediul întâlnirilor şi deplasărilor, iar mulţi dintre şoferi or fi comis voiajori, or lucra în vânzări, ori merge la negocieri. Sper să fie aşa. Singurii care nu « stau » în acea intersecţie sunt copiii străzii care prestează servicii de spălare a parbrizelor. O metodă deja veche de a cerşi.

Mă îndrept spre birou şi, la intersecţia străzilor Ştirbei Vodă cu Luterană, stau ce stau la un stop… Şi stopul tot stă pe roşu… Trec minutele şi e tot roşu, aşa că mă încumet să trec. Asta în condiţiile în care, timp de câteva zile nu au mers semafoarele, deşi este o intersecţie foarte aglomerată, mai ales la orele de vârf. Da, România este încă o ţară a statului, în care se… stă. Păcat, pentru că potenţialul nostru este mare, însă drumul spre iad este pavat cu intenţii bune.

Poate că nu putem vorbi de “stat” neapărat, dar de lentoare da… Ei bine, acesta a fost ritmul în care în ultimii 22 de ani s-au construit cele câteva sute (puţine) de kilometri de autostradă, pasajul Basarab, pasajul Băneasa – realizări importante, să o recunoaştem. Părerea mea sinceră este că lucrurile evoluează înspre bine în România. Dar aşa de lent… Când mă gândesc cât de repede s-au ridicat germanii şi japonezii după cel de-al Doilea Război Mondial sau cât de repede au refăcut distrusa Varşovie polonezii, confraţii noştri de suferinţă în comunism… De ce ei au putut şi noi nu? Nu cred că trebuie să dăm vina doar pe statul care ne reprezintă… ci şi pe « stat » ca stare de fapt. Pentru că aici se stă mult. Oare o fi de vină sistemul? Mentalitatea? Încerc să îmi dau seama, ca mulţi alţii, cine e de vină. Românii, în sine, sunt foarte muncitori şi creativi şi asta se vede mai ales când confraţii noştri aleg să lucreze şi să se afirme peste hotare.

Pe de altă parte, România este ţara statului deoarece majoritatea banilor se fac cu… statul. Nu neapărat în sens rău. Însă, dintre toţi antreprenorii, o proporţie covârşitoare a reuşit să-şi susţină cifra de afaceri din contracte cu instituţii ale statului român. Cineva trebuia să facă şi asta, e normal. Pe de altă parte, deşi gradul de absorbţie este încă ruşinos de mic, sunt multe firme care câştigă din proiecte europene – bani aprobaţi de instituţii guvernamentale, primării etc., bani care, oricum, vin din partea suprastatului european. Deci tot stat…

Mda… Puterea de cumpărare a românului a scăzut mult, iar cine se bazează pe consum, lăsând la o parte nevoile primare, cum ar fi cea de hrană, nu prea mai are rulaj în România. Nici firmele auto nu o mai duc aşa de bine, în afară de cele autohtone (cum ar fi Dacia Renault) care, paradoxal, trăiesc bine din exporturi, şi le felicit pe această cale. Presa nu o mai duce bine din publicitate, interesul companiilor pentru promovare şi awareness fiind din ce în ce mai scăzut. La un moment dat aveam senzaţia că presa cade în toată lumea. Dar Mircea Badea ne-a arătat, într-o emisiune din noiembrie, transmisă de la Londra, că nu e chiar aşa. Cotidianele – chiar şi tabloide – din Marea Britanie au şi o sută de pagini şi sunt pline de reclame. Predomină textul şi informaţia! Pe de altă parte, scriitorii de top din Statele Unite o duc foarte bine, iar cărţile lor se vând excelent, deşi cică e criză mondială. Bani există, în pofida crizei, şi uneori chiar circulă, chiar dacă mai puţin ca înainte. Dar la noi, chiar şi în cazul crizei mondiale, majoritatea au ales soluţia statului şi a aşteptatului, în loc să treacă la acţiune. Dar deh, numai cine se mişcă poate greşi, cine stă e “perfect”.

Şi mă întreb, a nu ştiu câta oară: noi de ce stăm? Sau mai bine zis: ce ne face să stăm?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *