Îţi aminteşti cum ai murit?…

Publicată de site-ul Internet SFROM şi în Top 10 românesc, la categoria SF (1998)

Ben, poţi să te consideri un om aproape fericit. Nu mai ştii cum ai reuşit, dar ai strâns peste 90.000 de dolari. Acum, mai este puţin şi îţi vei vedea visul împlinit. Dorinţa ta, care şi-a aprins fitilul de mai bine de zece ani, poate să se materializeze. Trăieşti într-o lume ciudată, la care, oricum, nu te-ai fi putut adapta în ruptul capului. De fapt, aproape nimeni nu s-ar fi putut adapta la realitate. Iar evadarea, costă. Numai cei babani îşi pot permite. Sau, cei descurcăreţi, asemeni ţie.
Cine şi-ar fi închipuit, cu o sută de ani în urmă, că sporul demografic avea să facă viaţa de o mie de ori mai scumpă? Înainte, te plimbai pe Fifth Avenue şi aveai şansa de a-ţi cădea un ghiveci în cap. Cu puţin noroc, îţi făcea terci creierii, şi scăpai. Uitai de orice stres, aveai în faţă Neantul. Deci, Veşnicia. Ori, te prindea un gangster într-un colţ întunecat şi primeai un glonţ cu destinaţie sigură, aşa cum trebuie. Doreai să mori? Nimic mai simplu. Te aruncai de pe un pod sau de pe un zgârie-nori şi nici dracu nu te mai putea aduce la viaţă. Pe când acum… Uite că au pus un preţ pe sufletul omului. Nu un preţ de neplătit, dar, oricum… O amărâtă de fiinţă costă una sută de mii de parai. Ţi s-a urât de tot ce este pe lumea asta? Plăteşti şi scapi. Da, este drept că mai ai nevoie de câteva aprobări din partea „Human Life Council”, dar totul este aici o formalitate. Mai pasezi o şpagă unde trebuie şi, game over! Birocraţii de acolo trebuie să-ţi aplice câteva zeci de ştampile, dar astea se cumpără, poate chiar cu două-trei mii. Ei vor constata că, prin dispariţia ta fizică, nu vei prejudicia omenirea cu nimic. Practic, ţi se va face un proces verbal de inutilitate. De acum înainte, trebuie să fii mult mai atent. Dacă te prind asupra faptului, îţi iau cartea de credit şi, adios muncă de peste zece ani, bine ai revenit, viaţă! Fără bani, nu faci nimic. Cu mult timp în urmă, când erai un naiv adolescent, ai încercat să te arunci de pe terasa clădirii în care locuiai. Atunci ai murit pentru prima oară. În câteva ore, te readuseseră la viaţă, iar familia ta căpăta şi o amendă usturătoare. Tatăl tău era cât pe-aici să fie deportat în lagărul de muncă „24 din 24”, timp de şase luni. Noroc cu câteva pile, pe care bătrânul le avea la HLC. Dacă s-ar fi petrecut dezastrul, se întorcea de acolo neom. Robot. Aşa cum vine oricine din acele lagăre.
A doua oară, ai murit când te-ai aruncat în faţa unui tren. Norocul tău a fost că, unicul martor, un bătrânel de treabă, te-a apărat. El a declarat organelor de anchetă din partea „Human Life Council” că, atunci când ai trecut şinele, erai vesel şi destul de distrat. Deci, totul a fost o neatenţie. Astfel, tu şi părinţii tăi, aţi scăpat mai uşor. Babacii nu au fost nevoiţi decât să-ţi plătească refacerea.
A treia oară… A fost ceva mai rău. Ai pătruns într-o oţelărie şi te-ai aruncat într-un cuptor. De faţă cu zeci de martori. Ai simţit o temperatură imensă şi apoi, nimic. O uşurare supremă. Bineînţeles că au mai găsit ceva din tine şi te-au recompus. Ce să-i faci, ADN-ul, cel mai mare duşman al omului, nu-ţi dă pace nici măcar o secundă… Aveai deja peste 21 de ani, aşa că părinţii nu mai aveau nici o responsabilitate asupra ta. ]n schimb, ai fost condamnat la o lună de muncă permanentă. Ai avut baftă, tot intervenţiile lui babacu te-au scăpat aşa de uşor.
A fost un adevărat coşmar. Din 24 în 24 de ore, îţi injectau o substanţă care îţi lua cu mâna oboseala. Era incredibil! Te simţeai asemeni lui Sisif. Munceai într-una, ce-i drept, şi cu folos, faţă de personajul legendar. Asamblai microaparatură electronică, şi atât. Injecţiile conţineau calorii, şi tot ce trebuie. Nu te dureau nici ochii, nu-ţi tremurau nici mâinile. Dar, te plictiseai. Era îngrozitor! Munceai non-stop.
Când ai ieşit, erai schimbat total. Te reeducaseră bine de tot. Câteva luni, nici măcar nu ţi-ai mai dorit moartea. Dar, după ceva timp, ţi-ai revenit la realitate, şi ai conceput un plan de acţiune. Era clar, trebuia să obţii banii. Altfel, iar te omorai şi ăia te readuceau iarăşi la viaţă în cel mult o zi. Ai început cu simple găinării. De câteva ori te-au prins, şi ţi-au confiscat puţinul agonisit. Cu timpul, ţi-ai dat seama că trebuia să porneşti o altă afacere. Promiteai clienţilor obţinerea morţii. Cereai comision şi buzunarul ţi se umfla pe zi ce trece. Ai deprins experienţă şi, nici un agent nu te-ar fi putut depista. Erai de mult timp un vulpoi bătrân. Îi fraiereai pe alţii, dar, important era să-ţi atingi tu scopul. Să fii fericit.
„Zâmbeşte. Mâine va fi mai rău!”, spunea una din anticele Legi ale lui Murphy. Cu sute de ani în urmă, avea un sens peiorativ. Acum, sună altfel. Speranţa oricui este că, mâine va găsi un el-dorado şi va muri! Răul suprem de altă dată este dorit acum cu cea mai mare ardoare. Pentru că viaţa a devenit o rutină absolută – muncă, somn şi acumulare de calorii. Totul, pentru viitorul Celor de Mâine. Pentru care noi, cei de azi, ne sacrificăm tot timpul. Muncim asemeni unor roboţi şi, cu cât suntem mai mulţi (şi suntem peste douăzeci de miliarde, după ultimele statistici), cu atât este mai bine, pentru Conducătorii de la Human Life Council.
Ai participat de zeci de ori la concursuri care aveau, ca miză principală, dispariţia fizică. O tâmpenie mai mare, nici că se putea. Toate erau aranjate. Câştigătorul, un om de-al casei, bineînţeles că nu murea.  Lumea ştia că fericitul a murit, iar lui, i se făcea o operaţie estetică şi devenea altul. Primea importante satisfacţii materiale şi nu-şi mai dorea moartea cu ardoare. Sau, poate că norocosul era chiar un favorizat de soartă, unul de-ai lor care vroia şi putea să moară. Cu timpul, te-ai lecuit de astfel de speranţe deşarte, şi te-ai concentrat pe afacerea ta. Aceea de a „vinde” moarte. Îţi găseai fraierii, şi promiteai că îi supui dezintegrării. Le cereai banii şi le arătai un aparat, despre care spuneai că este dezintegrator. De fapt, era un revolver antic, de sute şi sute de ani. Nici un om simplu nu l-ar fi recunoscut. Îi împuşcai în tâmplă, ca să fii sigur, şi rămâneai cu banii. Pentru mai multă siguranţă, purtai o mască, invocând propria siguranţă, şi acţionai departe de zona în care locuiai. Fraierul, avea să primească şi o condamnare pentru sinucidere. Deşi nu toţi aveau deplină încredere în tine, preferau să rişte. Nu li se putea întâmpla nimic mai rău şi, poate că le ofereai chiar moartea.
Acum, te afli deja la limita răbdării. Mai ai aproape zece mii de strâns. În ritmul în care ai lucrat până acum, îţi mai trebuie un an. Dar, e prea mult. Trebuie să găseşti acel chilipir de care ai nevoie. Altfel, cine ştie, poate că nu o să mai ai noroc chior, ca până acum, şi o să mori de moarte bună. Adică, să mai trăieşti peste o sută de ani. Îngrozitor! Te plimbi prin Central Park, încercând să găseşti un fraier baban. Eviţi câteva trupe ale HCL. Dacă li se pare ceva suspect, te legitimează şi te controlează la sânge. Îţi descoperă cartea de credit, gata, ai mierlit-o. Pentru că, te pun să justifici banii. În o sută de ani de muncă ordinară, şi nu ai fi putut să acumulezi suma. Ce-o să le spui, că ai promis moarte oamenilor? În cazul în care ai recunoaşte asta, ai primi cea mai groaznică pedeapsă întâlnită vreodată. Te-ar condamna la muncă non-stop, pentru tot restul vieţii. Până când organismul ţi s-ar stinge, asemeni unei lumânări. Dacă dai şi de supraveghetori sadici, ar încerca să-ţi prelungească viaţa până la saturaţie. Ce tortură poate fi mai mare? Nu am dreptate, mai merită să trăieşti, într-o astfel de lume?
Eh, dar uite, poate că o să mori, cine ştie? Un bătrânel lâncezeşte pe o bancă, şi pare putred de bogat. Are un laptop, care îi produce fel de fel de holograme erotice. Dacă n-are ce face, săracul… Îţi pui masca şi intri în vorbă cu el, încercând să-l descoşi şi să afli ce crede despre viaţă. Este mai plictisit decât tine. Deşi este unul dintre privilegiaţii care au apucat o sută de ani şi au avut şi momente plăcute în viaţă, i s-a umplut şi lui paharul. Ştii că faci o crimă. În realitate, o s-o mai ducă vreo cincizeci de ani, şi o să mai fie bun de muncă – fie ea şi de bussiness. Îl întrebi dacă nu-şi doreşte suprimarea. Cu o licărire de speranţă, te întreabă dacă este adevărat ce aude. În glasul lui nu percepi nici cea mai mică doză de suspiciune. Scoţi din buzunarul interior al jachetei tocite pe care o porţi de ani de zile anticul revolver. Îi spui preţul. Omul îţi întinde o carte de credit, îţi mulţumeşte, chiar se ridică să te îmbrăţişeze şi te roagă să o faci cât mai repede. Apuci cartela, cu mâna tremurândă, şi, cu cealaltă mână tragi în tâmplă. Creierii bătrânelului se împrăştie pe bancă. A doua zi, o să regrete că a fost atât de credul.
Îţi scoţi masca şi alergi cât poţi de repede. Bine că nu era nici un copoi HLC prin preajmă. Adică, speri să nu fi fost. După ce te-ai îndepărtat îndeajuns de locul înşelătoriei, analizezi cartea de credit. Imposibil. Visezi! E prea frumos. Eşti mort, Ben, cu adevărat mort! Nimeni nu te va mai readuce la viaţă, pentru că o să mori cât se poate de legal. Cartela are un milion. Nici cel mai incoruptibil agent al Human Life Council nu o să reziste la şpăgile pe care o să le dai. Ai obţinut de zece ori mai mult decât te-ai chinuit zece ani. Eşti un norocos, Ben.
Ieşi din Central Park şi te îndrepţi spre sediul impozant al HLC. Ba nu, mai bine, schimbi banii. Ai de dat o mulţime de şpăgi, dar toate, cu folos. Ai nevoie de cash. Trebuie să cumperi un ziar, pentru a repera cel mai apropiat centru de schimb. Ajungi la o tarabă şi îţi alegi ziarul zonei în care te afli. Butonezi în neştire, până când dai de lista caselor de cash-money. Deabia acum, observi că în jurul tău e o euforie exagerată. Ceva ce nu ai întâlnit niciodată. Întrebi o damă bine ce se petrece în jurul tău, doar nu o fi căzut Human Life Council. Îţi răspunde să dai la prima pagină a ziarului.
Butonezi şi simţi cum te ia un fior pe şira spinării. Pământul va fi lovit de un asteroid gigantic, şi nimeni nu va mai avea ce să facă. Pentru că, Human Life Council a sistat de mult cercetarea spaţiului cosmic. Şi, nici arme pe măsură nu are. Omul este pentru ei în prim plan. Mai precis, acumularea de muncă. Ei sunt colecţionari împătimiţi de muncă. Acum, proştilor, o să muriţi ca nişte muşte.
Dar, nu meritaţi. Adică, ai muncit o viaţă pentru a strânge banii şi, acum, toţi se vor bucura de moarte? Acum, când cei din jurul tău ar fi spus: uite, fericitul, şi-a cumpărat Veşnicia, ea se dă pe gratis? Nu este posibil aşa ceva. Simţi că tot efortul tău, de peste zece ani, a fost inutil. De parcă te-ar fi blestemat toţi cei pe care i-ai înşelat.
Nu, te vei duce la Human Council Life şi îi vei implora să salveze Pământul. Trebuie să facă ceva. Nu este drept ca toţi să o sfârşească aşa de uşor. Doar tu, tu te-ai chinuit pentru a-ţi obţine sfârşitul. Este nedrept! Atât de nedrept ca toţi să fie fericiţi. N-ai fost niciodată un altruist.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *