„Avem o ţară, ce rămâne de făcut?”, titra cândva Academia Caţavencu. Păi ce să facem? Să ne bucurăm de ea, cu bune şi cu rele, aş spune eu. Şi să punem în prim plan „bunele”. Că sunt destule.

La începutul anului am scris un articol intitulat “România, ţara mediei”. În care arătam că nu suntem nici primii, dar nici ultimii din Uniunea Europeană, în multe privinţe. Lăsând la o parte PIB-ul şi veniturile pe cap de locuitor, unde suntem penultimii, doar înaintea Bulgariei…

Nu suntem o ţară neapărat de top, dar am fost destul de sus în multe situaţii, de care se pare că uităm. România este a noua ţară din Uniunea Europeană ca dimensiune şi a şaptea ca populaţie. Bucureştiul este al şaselea oraş din UE ca număr de locuitori. Culmea, statisticile arată că nu stăm rău nici la capitolul atât de blamatelor şosele. Avem doar un pic peste 500 de kilometri de autostrăzi, dar la total drumuri publice, conform unor statistici chiar vechi, deţinem 8.849 km la 1000 de locuitori, şi stăm cică mai bine decât Italia, cu 8.427 km la mia de locuitori. Într-un top realizat de nationmaster.com, ne situăm pe locul 46 dintr-un total de 194 de ţări. În fine, să nu ne comparăm la capitolul autostrăzi cu italienii, unde confraţii noştri latini sunt maeştri. Oricum, nu avem şosele mai rele decât vecinii bulgari de la sud care, totuşi, ne-au dat lecţii de turism la greu. Şoselele noastre sunt mai bine semnalizate dar, cu ce folos, pentru că… turiştii tot la sud de Dunăre merg pe litoral sau la munte. Şi asta pentru că ei au încredere în produsul lor turistic. Noi nu. Dacă revenim la autostrăzi, avem 519 de km daţi în folosinţă, urmând să mai beneficiem de 1705 până în 2016. Să sperăm că aşa va fi, că de proiecte şi de promisiuni suntem sătui.

O ţară cu multe recorduri

Avem cea mai mare clădire administrativă din Europa şi a doua din lume – Palatul Parlamentului -, avem legenda lui Dracula şi unul din cele mai cunoscute castele din lume – Bran. Avem unica deltă a Uniunii Europene – Delta Dunării, menţionată consistent şi pe prezentarea UE de pe Wikipedia. Până şi realizatorii cârcotaşei emisiuni Top Gear au rămas uimiţi de Transfăgărăşan. Şi ei nu se lasă aşa de uşor impresionaţi. Mai recent, a apărut şi Transalpina… Avem Transilvania, un brand în sine. Avem diversitate. Avem istorie veche. Suntem singura ţară care mai are în viaţă un lider din timpul celui de-al Doilea Război Mondial – Regele Mihai, care este, în continuare, respectat asemeni unui Rege. Dumnezeu îl ţine în viaţă şi sănătos, pentru că avem nevoie de un simbol asemeni lui…

Potrivit altor topuri, românii sunt a doua naţiune europeană după cea olandeză, raportat la uşurinţa de a învăţa o limbă străină. Referitor la câţi locuitori cred în Dumnezeu, suntem pe locul 1 în UE, cu peste 90%. Deci, avem credinţă. Credem!

Sper ca românii inteligenţi să reuşească să îi învingă definitiv pe “băieţii deştepţi”

În România nu se moare de foame, iar populaţia se descurcă. Da, suntem furaţi de anumite “caste”, şi asta se vede din ce în ce mai mult la emisiunile de ştiri. Sper ca românii inteligenţi să reuşească să îi învingă definitiv pe “băieţii deştepţi”. Oricum, deşi poate că nu veţi fi total de acord cu mine, nici măcar politicienii noştri nu sunt ultimii de pe lume. Bătăi în Parlament ca în Coreea de Sud nu cred că aţi văzut vreodată la noi. Iar corupţie există în toată lumea, în special în ţările Europei latine şi mediteraneene sau în America Latină. Iar unde nu e corupţie, precum în unele ţări din Asia, există dictatură sau autocraţie.

Totuşi, suntem singura naţiune europeană căreia îi e ruşine de ţara în care trăieşte. De fapt nu de ţară, ci de naţiunea care o populează. Şi totuşi, fiecare dintre noi suntem – vrem, nu vrem – membri ai naţiunii române. Deci ne e ruşine de noi! Spunem că avem o ţară frumoasă, dar păcat că este locuită. Totuşi, conceptul de ţară nu este ceva geografic. Nu ţine de peisaje, de munţi, câmpii, dealuri şi mări. O ţară este determinată şi formată de populaţia care o locuieşte, strânsă la un loc de o limbă comună, de obiceiuri comune etc.

Atunci, dacă spunem că avem o ţară frumoasă, de ce ne e ruşine că suntem români? Întrebaţi un ungur sau un bulgar ce părere au despre ţara lor, şi vă vor invita, chiar vă vor exagera un pic realitatea. Avem o ţară frumoasă, deci şi noi suntem frumoşi.

E criză – cuvânt de care ne-am săturat. Cu toţii o duc mai rău decât înainte, nu doar românii. De fapt, nici nu cred că mai putem vorbi de criză, mai degrabă ne-am trezit la realitate. Doar că noi ne lamentăm. În loc să facem ca americanii: „avem o problemă, hai să găsim soluţia”, parcă ne jelim, ca la o înmormântare naţională. Dacă ne referim la politică, avem politicienii pe care îi merităm pentru că nu ne implicăm şi noi. Nu avem curaj, ne lăsăm călcaţi în picioare. Noi îi alegem, noi în putem da jos, în diverse forme, dacă merită acest lucru. Sau mă înşel?

Dacă am gândi pozitiv?

Sunt adeptul gândirii pozitive şi cred că dacă am gândi pozitiv, fiecare dintre noi, dacă am avea mai multă grijă – în mod activ – de ce se întâmplă în jur, pornind de la gunoaiele de pe stradă până la politică, am progresa mult. Ideea acestui articol mi-a venit în urma unei conferinţe pe teme hoteliere şi de turism. Majoritatea speaker-ilor – unii străini – spuneau că, din multe puncte de vedere, România se află la mijlocul clasamentului referitor la situaţia hotelurilor. În niciun caz ultimii. Suntem codaşi, din păcate, la capitolul credite şi finanţări, deoarece băncile nu prea acordă pentru infrastructură de turism, preferă imobiliarele. Aşa cum suntem şi la capitolul fonduri europene. Mda, se pare că noi, românii, nu suntem comercianţi buni, nu ştim să cerem bani, nu ştim să ne vindem şi suntem uneori prea umili.

Putem să trecem peste asta. Să ne gândim că până în 1989 eram Coreea de Nord a Europei. Să nu fim ipocriţi, am progresat mult. Să ne amintim cum era înainte de 89. Dacă vreţi să vă daţi seama cum am fi ajuns dacă ar fi continuat regimul comunist, căutaţi pe youtube filme despre Coreea de Nord. Deşi, în pofida dezastrului cauzat de regimul comunist, am avut un lider care s-a descurcat foarte bine pe plan mondial, în domeniul politicii externe – şi aici mă refer la Nicolae Ceauşescu. Nu sunt nostalgic deloc, aveam 13 ani la Revoluţie, ştiu cum era, acum ne bucurăm de libertatea cuvântului, dar în niciun caz acel lider nu trebuia împuşcat.

Oare nu putem să trecem peste toate problemele şi să progresăm? Problema noastră e că, faţă de alţii, avem un ritm lent şi timid. Ştiu, e greu să facem ceva, pentru că suntem latini, balcanici şi am stat peste 50 de ani sub comunism… Eu sunt încă optimist, rămân hotărât să nu-mi părăsesc vreodată ţara. Iar pentru cei care doresc să plece, le recomand să vizualizeze pe internet cele 273 de locuri pe care trebuie să le vezi înainte de a pleca din România, iniţiativă venită de la o utilizatoare facebook.

Noi, românii, avem mari carenţe de imagine pe plan extern. Din păcate, România are o percepţie negativă sau inexistentă în afară. Cum putem îmbunătăţi această situaţie? Unii spun că prin politicieni. Alţii spun că prin diverşi “ambasadori” ai ţării noastre: sportivi, artişti, elevi olimpici…

Convingerea mea că marea transformare trebuie să pornească de undeva, din interiorul nostru. Da, “viitorul e în minţile noastre”. Un popor ai cărui indivizi nu posedă conştientizarea interioară a valorilor colective este destinat pierzaniei. Cheia se află în mintea fiecărui individ.

Îmi amintesc un fapt petrecut în urmă cu peste 10 ani. Mă aflam în Franţa, la Taizé. Este vorba de o mică aşezare din Burgundia ce găzduieşte o comunitate călugărească înfiinţată în urmă cu peste 50 de ani; practic, idea de bază a acestei comunităţi este reunirea creştinătăţii într-o singură biserică. Slujbele sunt mixte: atât catolice, cât şi protestante sau ortodoxe. În fiecare vară, săptămânal, aici sosesc mii de tineri din toată Europa şi chiar de pe alte continente. Practic, este una dintre cele mai fascinante tabere la care am luat vreodată parte. Aici, tinerii participanţi alcătuiesc mici grupuri de discuţii, care îşi dau întâlnire, zi de zi, la ore fixe. Din grupul meu făceau parte norvegieni, lituanieni, letoni, polonezi, olandezi şi germani. La un moment dat, fiecare trebuia să-şi prezinte ţara. Fireşte, am ajuns şi eu la România. Iniţial, doream să disculp ţara noastră, încercând să explic că mineriadele şi copiii străzii sunt realităţi incontestabile, dar nu dominante. Dar m-am oprit brusc! Mi-am dat seama că noii mei prieteni nici nu auziseră de aşa ceva. Nu ştiau mai nimic despre România. Auziseră de Transilvania, de legenda lui Dracula, câte ceva despre Litoralul Mării Negre… Aşa că le-am edificat ţara în sensul pozitiv. Unii dintre ei mi-au spus că ar dori să cunoască ţara mea. Am realizat că totul porneşte de la atitudine. Dacă pui răul în faţă, chiar şi în propria minte, este normal că vei comunica mai departe acea stare negativă.

Întotdeauna m-am întrebat: de ce ungurii sau chiar bulgarii (cu care avem o istorie destul de asemănătoare, ba ei au stat chiar mai mult şi mai direct sub dominaţie otomană) sunt mândri de apartenenţa lor etnică? Pe când noi (vorbesc în numele marii majorităţi), când suntem întrebaţi despre originea noastră, sărim peste subiect sau avem de pus în prim plan doar părţile negative? Cred că o altă cheie ar fi reîntoarcerea la “copilărie”. Istoria ne-a “îmbătrânit” prea mult.

Închei cu un sfat pe care nu pot să-l uit. Acum câţiva ani, participam la conferinţa de presă de lansare a brandului turistic al României – da, vestitul brand cu frunza. O jurnalistă l-a întrebat pe preşedintele firmei spaniole care a acordat consultanţă în domeniul brandului (firmă care a creat şi brandurile turistice ale Spaniei, Greciei şi Croaţiei) ce nu i-a plăcut în România şi ce nu merge. Consultantul spaniol i-a răspuns: “nu sunt de acord cu această abordare. Probleme similare cu ale României sunt şi în ţările vecine, şi în multe alte ţări din lume. Mai bine mă întrebaţi ce mi-a plăcut în România şi ce oportunităţi are ţara voastră”…

No comment. Ca să promovezi un brand, trebuie să crezi în el din interior. În cazul acesta, mai în glumă, mai în serios, avem o frunză, ce rămâne de făcut? Să credem în ea…

În final, pot spune că românii din România au reînceput să descopere patriotismul. Văd din ce în ce mai multe steaguri la ferestre, puse la geamurile automobilelor… Şi parcă şi spiritul românesc creşte. Am zis “românii din România”, deoarece românii din ţările din jur (în special din Republica Moldova şi Serbia) au demonstrat un patriotism mult mai mare. Da, pentru că noi luăm totul ca pe un bun dat venit de la sine. Şi în ultima vreme, realizăm că nu e chiar aşa.

Nu ar trebui să fim mândri că suntem români? La Mulţi Ani România şi La Mulţi Ani nouă (că noi formăm ţara, nu peisajele – aşa că de ce să ne fie ruşine de noi) de 1 Decembrie!

În rest, las fotografiile mele făcute din suflet de-a lungul călătoriilor prin România să-şi spună cuvântul.

Text & foto: Traian Bădulescu, 2012