BIG BROTHER ŞI REGIMURILE DICTATORIALE ÎN SCIENCE FICTION

„Oare ce s-ar fi întâmplat dacă toţi românii ar fi citit “1984” în… 1948?”

Science Fiction a fost şi rămâne un gen literar atât anticipativ, cât şi speculativ. Jules Verne, în al său „De la pământ la lună”, a anticipat, cu 100 de ani în urmă, zborul către satelitul natural al Terrei. Pe de altă parte, HG Wells, în „Războiul lumilor”, în „Maşina timpului” sau în „Omul invizibil”, a îndrăznit să creeze speculaţii. Cum ar fi să ducem un nou tip de război, de data aceasta cu fiinţe extraterestre, cum ar fi să călătorim în timp sau să… creăm fiinţe invizibile? Isaac Asimov a reuşit, în ciclul „Fundaţiei”, să inventeze federaţii galactice, iar în „Eu, robotul”, roboţi umanoizi, subordonaţi oamenilor prin cele trei legi ale roboticii.
Pe lângă implicaţiile ştiinţelor exacte, SF-ul are vădite implicaţii socialo-politice. De exemplu, dacă ne reîntoarcem la „Maşina timpului”, romanul reprezintă o extrapolare a structurii claselor sociale din Marea Britanie contemporană cu Wells. Atunci, scriitorul a preluat în cartea sa aproape literal darwinismul. O sută de ani mai târziu, sunt lansate serialele „Star Trek”. Fiecare serie redă moda, politica, aşteptările şi preocupările contemporane perioadei turnării. Să fim serioşi, „Star Trek” este un serial SF despre societăţile anilor 60, 70, 80 sau 90 şi mai puţin despre societăţile viitorului. Să ne amintim doar de romulani sau de borgi…
SF-ul reuşeşte cu succes să constituie o extrapolare a politicului. Aş putea aminti mai multe categorii ale genului care au de-a face direct cu politicul. Prima se referă la societăţile speculative, mai precis la anumite moduri de viaţă şi comportamente, aşa cum ar fi majoritatea romanelor lui Philip K Dick sau „Deposedaţii” Ursulei K LeGuin.
A doua este… utopia. Paternitatea uneia dintre cele mai vechi forme de SF îi aparţine lui Thomas Morus, care a scris cartea cu acelaşi nume în 1516 (denumirea desfăşurată fiind ceva mai lungă: „De Optimo Reipublicae Statu deque Nova Insula Utopia”). Acesta a creat cuvântul „utopie” din îmbinarea a două neologisme din greaca modernă: outopia (nicăieri, niciunde) şi eutopia (loc bun, dorit). Utopia reprezintă societăţi organizate raţional, perfecte sau în drum spre perfecţiune. Aşa cum spune şi etimologia cuvântului, binele de niciunde… Serialele „Star Trek”, „Brave New World” a lui Aldous Huxley sau „Trilogia marţiană” a lui Kim Stanley Robinson se pot încadra în această categorie.
O utopie mai veche decât „Utopia” lui Morus ne este oferită de Platon, locuitor al Atenei antice, care, în dialogul „Republica”, prezintă o cetate ideală. Mică, austeră, condusă de un rege filosof. Aici există trei caste: a oamenilor comuni, a „auxiliarilor” şi  a „paznicilor”. Paznicii veghează la „fericirea obştii întregi” şi trebuie să aibă o natură războinică şi ascultătoare, asemănătoare cu cea a câinelui (animal, considerat de Platon ca având o „fire filosofică”). Cetatea lui Platon a încetat de mult timp „războiul interior”. Aici nu sunt diferenţe care pot duce la discordiile dintre bogaţi şi săraci, pentru că, între aceste clase nu există antagonism (prin esenţă, specific fiecărei cetăţi). Femeile paznicilor constituie o proprietate comună (ce frumos sună, dar ce ar spune totuşi feministele). „Aceste femei aparţin, toate, în comun, acestor bărbaţi, iar nimeni să nu trăiască separat cu vreuna; părintele să nu-şi cunoască copilul său, nici copilul – părintele”. În plus, paznicii trăiesc fără a cunoaşte proprietatea privată (protocomunism?) – „nici unul să nu posede avere proprie, afară de strictul necesar”. Dorinţele nelegiuite – pentru gânditorul grec, cea mai mare ameninţare atât pentru caracterul oamenilor, cât şi pentru stabilitatea orânduirii politice -, sunt ţinute în frâu, printr-o politică de control a căsătoriilor şi naşterilor, dictată de conducătorii cetăţii. Liderii controlează numărul locuitorilor, educaţia şi ocupaţia acestora, în acord cu principiile filosofiei. O utopie, nu? Dar, gândită în secolul IV înainte de Christos! Astfel se prezintă prima închipuire coerentă a unui oraş al viitorului. Platon este considerat drept fondatorul gândirii politice sistematice. Dar, ce s-ar fi făcut, dacă nu ar fi cunoscut noţiunea de „cetate” (sinonim cu cea de „oraş”, în acea perioadă)… Politica a apărut datorită oraşului, care a permis un permanent contact interuman. Imaginaţia, la rândul ei, a fost dezvoltată de existenţa oraşului – care a permis relaţii interumane şi situaţii, altă dată, de neînchipuit. Ca atare, dictatura a apărut datorită oraşului. SF-ul nu am apărut, oare, tot datorită oraşului?
Oraşul ideal al lui Platon ar fi fost, însă, total lipsit de intimitate. Între locuitorii lui ar fi existat o legătură permanentă. Cred că gânditorul antic nu s-ar fi aşteptat ca omul să devină, cândva, saturat de oraşul privit ca un mecanism – viziune prezentă adesea în utopiile filosofilor şi chiar în concepţiile unor politologi sau oameni politici.
Dar între timp, a mai apărut un gen. Distopia! Aceasta reprezintă opusul utopiei, societăţi unde se poate întâmpla ce poate fi mai rău. Apariţia nazismului, comunismului sau a fundamentalismului religios au determinat, în special în secolul trecut, dezvoltarea acestui gen. Orwell, înainte de a scrie „1984”, a călătorit în URSS.
Numită, alternativ, şi cacotopie sau anti-utopie, distopia prezintă o societate fictivă, la antiteză cu societatea utopică. John Stuart Mill este cel care a folosit primul acest termen, în 1868. Mai mult, în accepţiunea acestuia, distopia nu înseamnă doar opusul utopiei ci, mai mult, reprezintă, literalm, un loc rău (greacă: dys – rău, bolnav, anormal, iar topos – loc).
Bineînţeles, majoritatea distopiilor se referă la regimuri autocratice, dictatoriale. Dictaturile din distopii aparţin unui viitor posibil (cum ar fi „1984”) sau unei societăţi alternative, putând fi ucronii (ex: SS „Great Britain”, de Len Deighton). Jules Verne a anticipat zborul pe lună cu 100 de ani înainte.
Distopiile au câteva trăsături comune. Iată cum pot fi societăţile distopice:
1. O societate utopică cu un defect fatal de structură.
2. O societate utopică aparent perfectă, unde nu există sărăcie, boli, conflicte sau nefericire. Însă, dincolo de suprafaţă, apare problema, care va fi dezvăluită pe parcursul scenariului.
3. O stratificare socială, unde clasele sociale sunt strict definite şi delimitate, fără a exista mobilitate socială (ceva de genul castelor). Un exemplu este „Brave New World”, unde Huxley crează castele Alpha, Beta, Delta, Gamma şi Epsilon.
4. Un stat-naţiune condus de o clasă socială superioară, cu idealuri democratice puţine sau inexistente. Aceste tipuri de societăţi sunt întâlnite în special în ficţiuni istorice sau romane fantasy, unde apar imperii galactice.
5. Frica faţă de lumea din afara statului dictatorial, impregnată în timp locuitorilor.
6. Interzicerea obiceiurilor naturale omului, aşa cum ar fi plimbările de relaxare, considerate element antisocial în „Fahrenheit 451”.
7. Considerarea modului tradiţional de viaţă şi a religiei drept primitive şi fără sens.
8. Memoria instituţiilor este mai presus de memoria oamenilor.
9. Absenţa sau subordonarea unei clase de mijloc educate (aşa cum ar fi jurnaliştii, profesorii sau oamenii de ştiinţă), care pot critica liderii şi regimul.
10. Forţe poliţieneşti militarizate şi forţe de securitate.
11. Supravegherea constantă a cetăţenilor de către guvern şi alte agenţii specializate.
12. Lipsa unor lucruri esenţiale pentru viaţa unui om, aşa cum ar fi mâncarea.
13. Un sistem penal care se bazează pe tortura psihologică, precum cel imaginat de Alan Moore în „V for Vendetta”.
14. Domnaţia completă a unei religii de stat, precum Ingsoc din Oceania (1984), tehnopreoţii din „”The Incal” sau creştinismul fundamentalist din „Escape from L.A.”.
Multe dintre aceste idei folosite în romanele SF au fost aplicate, din păcate, de o parte din statele lumii, în special de-a lungul secolului XX.
Ca atare, cu ce este mai prejos distopia anticipaţiei ştiinţifice? Va propun un exerciţiu.

1984. Părinţii mei aprind televizorul. Apare el… „Big Brother”. Vorbeşte despre progresul societăţii multilateral dezvoltate… Despre importanţa omului nou. Afară, nu departe de noi, se aude zgomot de excavatoare. De câteva nopţi am coşmaruri. Locuim, încă, într-o clădire elegantă, cochetă, cu un etaj, ce datează din perioada interbelică. În vis, merg în mansarda pe care am iubit-o atât de mult şi mă opresc îngrozit, auzind un zgomot din ce în ce mai puternic. Un buldozer uriaş smulge jumătate de acoperiş. Dincolo de locul unde până adineauri se afla un iluminator se văd ruinele unor clădiri. De jur împrejur, doar ruine. Mă întorc în fugă. Cobor câte 2-3 trepte, aproape că îmi vine să sar până jos, pentru că în spatele meu totul se ruinează, se dărâmă. Mă trezesc din somn, dar, din păcate, peste câteva zile, coşmarul va deveni realitate. Pentru că mă voi muta la bloc, iar cartierul meu chiar nu va mai exista.
Totul este realitate. Aveam 7 ani şi jumătate şi era… 1984!
Dacă ar mai fi trăit câţiva ani, ocupând „funcţia supremă”, acest Big Brother numit Ceauşescu şi regimul său comunist (până la urmă, într-un sistem, nu doar un singur om este de vină, vezi chiar „1984”) ar fi transformat Bucureştiul într-un un oraş pur „orwellian”. Intenţia lui, hai să-i zicem chiar „viziunea”, era de a demola şi apoi reconstrui tot municipiul, înlocuind vechile clădiri, în marea lor majoritate, istorice, cu blocuri reci şi impersonale. În centru trona „Casa Poporului” – mamut care, nu avem ce face, va deveni cândva emblema Bucureştiului, aşa cum este, în prezent, turnul Eiffel pentru Paris. Să încercăm să ne imaginăm cum ar fi arătat un asemenea oraş. În mijloc s-ar fi aflat  imensul palat, dublat de „Casa Ştiinţei” – reşedinţa soţiei dictatorului. Cele două clădiri aveau să fie înconjurate de blocuri mai arătoase, locuite de marii demnitari – zonă care constituia aşa-zisul „Centru Civic”. Cu cât ne-am fi apropiat de periferie, cu atât am fi întâlnit blocuri din ce în ce mai sărăcăcioase, locuite de oamenii de rând. Mai departe, satele-satelit ale Bucureştiului şi, cam toate localităţile din România, indiferent de specificul lor, ar fi ajuns să fie împânzite de blocuri. Toate, alcătuite pe acelaşi calapod. Toate, cenuşii, monotone, cu tavane joase. Bine, dar şi blocurile sunt locuinţe, aţi putea spune. Atât timp cât locuitorii lor ar fi beneficiat de căldură şi mâncare (dacă ar fi avut)… Nu! Bucureştiul imaginat de Ceauşescu ar fi reprezentat un pericol de neînchipuit pentru locuitorii lui. Care, în timp, ar fi devenit roboţi. Ei urmau să fie depersonalizaţi, şi aceasta, datorită simplei concepţii a noului oraş. Pentru că, în timp şi subliminal, structura unui oraş îşi pune decisiv amprenta asupra mentalităţii colective. Trebuia să ofer acest exemplu, palpabil pentru toţi cititorii. Oraşul poate distruge, prin schimbarea concepţiei lui (aşa-zisa „sistematizare”), tot ce a format, de-a lungul secolelor.
Cu ce este mai prejos Orwell decât Verne, lăsând la o parte volumul imens al creaţiei celui de-al doilea? Marele maestru francez ne-a deschis minţile şi ne-a arătat cât de departe putem ajunge, în sensul bun. Orwell ne-a indicat şi cealaltă direcţie, la fel de importantă. Unul inovează, celălalt previne. John Stuart Mill vorbeşte despre “două tipuri de predispoziţii, din care una reprezintă dorinţa omului de a-şi exercita puterea asupra altora, iar cealaltă oroare de a se supune altcuiva”.  Dar alături de acest instinct se mai găseşte cel de supunere în faţa unui om puternic.  Acest lucru are o mai mare relevanţă pentru politică.  Se poate deci stabili un raport strâns între voinţa de a domina şi dorinţa de a se supune. O serie de politologi consideră că democraţiile au câştigat în faţa regimurilor totalitare după cel de-al doilea Război Mondial prin capacitatea de a gestiona mai bine emoţiile colective şi violenţa socială. Perioadă care coindice şi cu apariţia unor mari distopii. „Fahrenheit 451” vă spune ceva? Regimul comunist chiar a pus în practică această „vânătoare”, cu foarte multe cărţi. În cadrul caracteristicilor fundamentale ale regimurilor politice de tip totalitar, cea mai semnificativă, sub aspectul gestionării emoţiilor psiho-afective este controlul absolut asupra mijloacelor de comunicare în masă. Prin intermediul acestora şi cu ajutorul unui regim al terorii poliţieneşti, puterea politică reulşeşte să impună socialului un model de gândire şi să modifice sau să construiască perceptii colective. Exemplul regimului comunist din România este relevant în acest sens, prin perpetuarea unui model de gândire de tip colectivist şi după schimbarea de regim politic din 1989. Poate că SF-ul românesc ar fi reuşit să contribuie un pic la eliberarea minţii, dacă nu ar fi închistat-o mai mult printr apariţia unui cyber-punk autohton, încărcat de simbolistică ieftină şi de pornografie… pură, fără încărcătură literară.
Revenind la distopii, anii ’70 – ’80 au fost caracterizaţi de apariţia unei serii de romane de profil. Caracteristică este seria de filme „Planeta maimuţelor” (inspirată după romanul omonim al lui Pierre Boulle), realizate la sfârşitul anilor ’60, începutul anilor ’70. Imaginea ruinelor Statuii Libertăţii a şocat, la vremea ei, publicul spectator, inspirând decăderea civilizaţiei şi a oraşului.
Să nu uităm că acest monument este simbolul Americii, dar şi al oraşului New-York (alături de Empire States Building). Nimeni nu-şi imagina că 30 de ani mai târziu, anumite simboluri ale New York-ului se vor prăbuşi, tot în urma unui conflict sau a unei conspiraţii (că au fost teroriştii, respectiv ameninţarea unui fundamentalism religios… că au fost alţii, şi aici ne putem gândi la o dictatură subtilă, care simte nevoia să creeze o falsă ameninţare pentru a domina şi a îngrădi drepturile oamenilor… se va afla, cândva… sau nu). În seria a doua a filmului amintit mai devreme („Secretul Planetei Maimuţelor”), eroii pricipali pătrund în lumea ruinelor oraşului New-York, unde întâlnesc mutanţi atomici, care creează o nouă civilizaţie pseudo-urbană şi se închină bombei. În anii 70, ameninţarea atomică era încă “în vogă”.
Altă creaţie specifică este volumul „Alte Americi”, scris de Norman Spinrad. Aici, scriitorul îşi imaginează un New-York în cele mai sumbre culori. Viziunea malefică a autorului fascinează prin veridicitatea ei (se vede că Spinrad este un bun cunoscător al oraşului american). Volumul cuprinde patru romane, din care, primele două se referă strict la decăderea postatomică a oraşului american (şi, implicit, a civilizaţiei americane). În „Carnea vie a străzii”, întâlnim trei clase sociale distincte: privilegiaţii – care trăiesc într-o zonă ferită şi sunt numai oameni cu bani, oamenii străzii – care luptă pentru supravieţuire şi pun mare preţ pe carnea de şobolan şi, oamenii metroului – care, sunt pe jumătate animale. În „Continentul pierdut” , Spinrad ne prezintă un viitor dominat de civilizaţia africană. Un ghid american prezintă câtorva turişti negri vestigiile unui New-York post-cataclismic. Teritoriul Statelor Unite este supus radiaţiilor, în urma unui război nuclear. Vizitatorii trebuie să poarte măşti speciale, de protecţie. În subsolurile metroului, turiştii descoperă urmaşii locuitorilor care nu au dorit, cu nici un preţ, să-şi părăsească oraşul. Aceştia sunt fiinţe fragile, având structura „eloilor” lui Wells („Maşina timpului”) şi subinteligenţa „morlocilor”, imaginaţi de acelaşi autor. Impresionează ideea că aceste fiinţe au preferat să degenereze, decât să-şi părăsească oraşul. Totuşi, vizitatorii africani, deşi oripilaţi în faţa urmării cataclismului, rămân impresionaţi de vechea civilizaţie americană. Aşa cum, un turist al prezentului se închină în faţa vestigiilor Tebei sau Cnossos-ului. Închei selectiva-mi trecere în revistă cu „Oraşul şi stelele”, o adevărată capodoperă a lui Arthur Clarke. Aici, scriitorul americano-sri-lankez ne prezintă izolarea unui oraş – Diaspar – în viitorul îndepărtat al Pământului, mai precis, peste zece miliarde de ani (!!!). Planeta era acoperită de deşerturi şi numai „singur Diaspar sfidase eternitatea”. „Oraşului îi era indiferent; Pământul însuşi se putea descompune”. Locuitorii Diasparului sunt practic nemuritori. Oraşul este închis ermetic şi nimeni nu-şi doreşte să vadă ce se află dincolo de barierele sale. Dar Alvin, un tânăr neliniştit şi îndrăzneţ, va refuza confortabila izolare, pornind într-o călătorie de iniţiere şi descoperire. Diaspar ar constitui un refugiu în faţa „Invadatorilor”, misterioase fiinţe extraterestre care ar condiţiona existenţa oamenilor de izolarea faţă de stele, faţă de spaţiul cosmic. Dar, totul este o imaginaţie a omului, care şi-a impus autoizolarea. Alvin, evadând din „cetate”, descoperă un alt oraş, Lys, total opus primului. Acesta ar reprezenta o localitate ideală. Întins pe o suprafaţă mare, sub cerul liber, este mai degrabă un „megasat”. Conducătorii celor două oraşe ascund cu grijă fiecare existenţa celorlalţi. Dar, planul bine gândit al lui Alvin va conduce din nou omul spre stelele de mult timp „uitate”. Până la urmă, şi în acest caz este vorba de o dictatură colectivă care limitează cunoaşterea.
Morala?  Cât de mult ar fi izolat, într-un oraş închis ermetic sau într-un sistem oricât de închistat ar fi, omul tot va găsi o cale de evadare. Tentaţia de a vedea cum este „afară”, de a descoperi libertatea, de a explora necunoscutul, nu va dispărea niciodată. Rolul oraşului sau al unui regim nu este de a izola fiinţa umană. Aceasta nu înseamnă că regimurile viitorului trebuie zugrăvite doar în culori optimiste. Personal, sunt un adept înfocat al prozei-avertisment. Şi îmi permit să-l contrazic pe domnul Alexandru Mironov, care, într-un editorial în seria din anii 90 a „Anticipaţiei”, ulterior apariţiei mini-antologiei „Alte Românii”, critica această iniţiativă. În respectivul număr al revistei, câteva povestiri ilustrau un viitor sumbru al Bucureştiului. Fost ministru al Tineretului şi Sporturilor şi fost secretar general al Comisiei Naţionale UNESCO, acesta sugera că nu este indicat ca asemenea creaţii să ajungă în mâinile tinerilor. Dar, prin definiţie, literatura trebuie să ofere conflicte. Sunt o serie de capodopere care nu prezintă nimic în “roz”. Tinerii nu trebuie feriţi de zugrăvirea unor posibile realităţi. Nu este oare, preferabil, să ne imaginăm oraşe distopice, doar în scris sau prin alte mijloace artistice (încercând să prevenim aceste realităţi, care ar putea fi posibile) şi să contribuim în acelaşi timp, material, la construirea unor „cetăţi ideale”? Chiar dacă pare o… utopie.
Consider că distopia reprezintă un gen de maximă importanţă. Până la urmă, pe lângă literatura de anticipaţie, cred că trebuie să ocupe un loc pe piedestal şi literatura de… prevenire!
Oare ce s-ar fi întâmplat dacă toţi românii ar fi citit “1984” în… 1948?

3 comentarii


    1. De 1964 nu am cum sa-mi aduc aminte, nu ma nasecsum inca. Totusi, una din primele amintiri ale mele sunt troleibuzele 84 si 93 cu care ma ducea maica-mea la gradinita dupa ce-l lasam pe frate-miu la cresha. 93 era rotunjor, rotunjit. 84 avea forme mai unghiulare. Ambele cred ca erau marca Tudor Vladimirescu. Vorbesc de anul 1976, sau 1975 iarna, parca. Din 1986 imi aduc aminte Cernobeelul si cutremurul, ambele in august. Nu se vorbea deloc de acel dezastru, dar s-au repartizat pastile de iod (cred) care probabil se combina mai usor cu particulele radioactive si se eliminau mai repede. Un vecin fizician a veit cu un contor Geiger-Mueller si era evident ca in camera de la bloc, in dreptul ferestrei erau de 3 ori mai multe particule pe secunda decat in fundul camerei, care oricum depasea valoarea considerata acceptabila. In 1986 Bucurestiul se afla in perioada cea mai neagra de care am cunostinta. Demolarile erau in toi, o me2zga de noroi/pra de culoare gri maronie acoperea toate strazile. Autobuzele erau pline mereu, cu calatori atarnand pe scara. Se platea datoria externa, iar mancarea se obtinea greu, dupa lungi cozi in fata (sau spatele) vreunui magazin. Chiar si copiii si adolescentii deveniseram experti in a face doua sau mai multe cozi simultan. Se dadea benzina cu tzaraita, si tot timpul erau cozi de masini pe care le impingeau (ca sa nu mai porneasca motorul) diversi indivizi, de obicei pensionari. Aparusera adaptarile Daciei pentru butelie sau pentru neofalina. Se termina Canalul Dunare Marea Neagra. Se fabrica Rombac 111. Steaua castiga Cupa Campionilor, iar campionatul mondial din Mexic il transmiteau bulgarii noaptea tarziu. Aveam deja uniforme de garzi patriotice, si facusem deja practica de tir cu o flinta patetica, dar cu muntie reala (la 13 ani!). Prin iunie am avut niste ore de asa-zisa pregatire pentru aparare civila, unde se vorbea de tipuri de munitie si ce-i de facut in caz de atac nuclear din partea inamicului de la est(?). Avea sau avusese loc scandalul cu istoria Ardealului publicat de academia maghiara, urmat de o intrevedere acra la Arad intre Ceausescu si reprezentantii R.P. Ungara. Mi se pare ca pleca Andropov si venea Gorbaciov. Reagan incepuse o perioada de cheltuieli in armament salbatice (asa-zisul razboi al stelelor), la care sovieticii n-au facut fata. Iar in Bucuresti, prosperau cei care dadeau ore de karate si kung-fu prin salile de sport ale scolilor, sau cei care aveau pe mana vreo discoteca sau restaurant. Era si epoca seratelor de video, unde plateai 25 de lei si vedeai 3-4 filme (Chuck Norris, Madonna, Richard Gere) si aveai ca consumatie un Pepsi cumparat de la restaurant in navete de 12 sticle. Daca nu era Pepsi era bem-bem, sau Brifcor. Prosperau cei care vindeau si cumparau pe valuta din shop sau consignatie, la fel cei care lucrau pe la vama sau prin Irak si Libia. Lumea isi punea prin vitrine, intre bibelouri, cutii goale de coca-cola, sau sticlute de whisky de pe avion, semn de occidentalizare. Cine avea mergea pe strada cu punga de plastic de la ALDI, di Germania. Daca nu, mergeau si alea de la Comaliment. Se cautau pachetele de RT si Salem, Cromatic, Elcrom sau Telecolor, Lastun, Dacia 2000 (pe lista de asteptare), adidasii albi, iegarii, burlanele, jambierele, pulovarele lasate si cravatele inguste de piele de la fondul plastic. Tuturor le-a intrat pe mana macar o data un catalog Neckermann, dar erau unii care chiar cumparau, pentru revanzare, evident. Mai erau placile de inmatriculare cu 3 cifre, daca era 2B sau 4B inseamna ca era securist. Cele cu 12B erau de bicei BMW-uri sau Mercedes (bot de cal) in stare jalnica, la stilul Beirut sau Gaza, de obicei cu 2, 3 sau 4 studenti (?) arabi inauntru. La televizor rulau filme cu George Motoi si Vistrian Roman, Gheorghe Cozorici si Constantin Diplan. Se vindeau pe sub mana tzoale sau alte bunuri refuzate la export , iar tigancile vindeau seminte la cornet si gume cu surprize turcesti. Cumparam japoneze un mic colac impletit, oranjada pe care o mancam direct din plic, si drajeuri CIP. Parintii mai cumparau din cand in cand prin casa de comenzi, o chestie care nici in ziua de azi nu am inteles ce era, pentru ca faceai rost de alimente care nu se gaseau in magazine (lamai, bomboane cubaneze, ciocolatele chinezesti, banane, DERO automatic, HELLAS, smochine presate, etc.) Bref, niste vremuri urate, gri, aducatoare de nefericire, griji pentru ziua de maine, si frustrari continue. Nu se vedea nicaieri iesirea din tzarc. Totusi, avea un oarecare sharm. Deceniul anilor 80 i-a dat Romaniei lovitura de gratie la nivel de mentalitate colectiva, iar pentru Bucuresti a reprezentat libanizarea definitiva, in care se ineaca si in ziua de azi. Eu, acum, dupa aproape 25 de ani, consider ca am avut o copilarie prea scurta, prea lipsita de culoare, de jucarii, de joc, iar timpurile ce au urmat au continuat sa fie apasatoare pana tarziu prin 96-97 aproximativ. De prosperitatea relativa de dupa 2000 n-am avut parte pentru ca am plecat din tara, iar azi vedem cu totii cum stau lucrurile oriunde te-ai afla.

      Răspunde

  1. Nu ştiu câţi oameni moderni, emancipaţi, care se încred prea mult în mintea lor ar mai socoti valabil urmatorul punct de vedere, dar literatură ‘mai de prevenire’ (la care să fi avut acces mai mulţi oameni mii de ani) decât Sfânta Scriptură nu ştiu care să fie.

    Totuşi, aşa cum oamenii au preferat să întoarcă spatele acelor avertismente divine, nici în scriitori nu vor crede. Din păcate, nici când lucruri precum cele anticipate de George Orwell s-au petrecut deja sau se petrec chiar acum în Marea Britanie a zilelor noastre…

    Răspunde

Dă-i un răspuns lui George Sauciuc Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *