Liam îşi lipise ochii de panoul acela minunat, de un verde intens, aşa cum nu mai văzuse niciodată. Simţea o plăcere nesfârşită privind culoarea pură, odihnitoare. În fiecare secundă, sau poate că în fiecare fracţiune de secundă,  era năpădit de o avalanşă de senzaţii. Toate diferite, dar având un numitor comun: plăcerea. Dorea… Nu ştia precis ce anume: verdele crud, panoul, amândouă… Verdele îi pulsa în creier asemeni unui drog binefăcător, excitându-i fiecare neuron. Nu mai vedea şi nu mai simţea altceva în afara verdelui. Dacă prin minte îi trecea vreo amintire, ea era de bună seamă, tot verde. Toată lumea era verde. Plăcerea era tot verdele. Femeia, mâncarea, băutura, toate erau acum VERDE… Se ridică de pe scaun, cuprins de beţia priveliştii. Nu putea sta locului. Mâinile şi picioarele îi tremurau de parcă ar fi fost un epileptic în ultima fază a bolii. Aştepta o finalitate, un deznodământ.O întâmplare fericită, care avea să-l propulseze spre plăceri şi mai mari. Începu să bată din palme de bucurie, aşa cum face un copil atunci când primeşte un cadou mult dorit. În acelaşi timp se simţea, paradoxal, teribil de excitat, ca un adolescent în faţa unei femei goale, gata de a i se dărui şi de a-l iniţia. Apoi, simţi bătaia pe umăr. O bătaie care nu era verde … Nu inspira deloc plăcere.
“Hei… Tu chiar nu realizezi că ţi-a trecut timpul?“
Liam îşi întoarse capul, buimac. În spatele său se afla un bărbat înalt, musculos, posesorul unei chelii perfecte, dacă ceva putea fi perfect pe lumea asta. Ochii săi cenuşii, total inexpresivi, păreau că  trec prin faţa lui Liam, pierzându-se undeva, la mii de mile distanţă.
“Ţi-a trecut timpul. A trecut ora. Imbecilule, trebuie să mai scoţi încă zece lire, pentru că ai depăşit… Priveşte câţi te aşteaptă. Asta, dacă mai ai bun simţ în tine…”
Acum, Liam realiza că în spatele său mai aşteptau cam douăzeci – treizeci de clienţi, de toate vârstele: bătrâni, femei , copii, bărbaţi în floarea vârstei. Toţi erau îmbrăcaţi la fel de ponosit şi îl priveau supăraţi, bătându-şi obrazul cu degetul arătător. Câţiva bărbaţi îi întindeau acelaşi deget, cât se poate de ostentativ – semn  obscen acum şi pururea pentru irlandezi. Da, se pare că de data asta depăşise serios timpul. Dar, ce putea fi mai frumos decât un verde intens? Scoase din buzunar, fără cel mai mic regret – deşi ajunsese la limita bugetului personal – o bancnotă de zece lire şi  i-o întinse chelului. Acesta apucă robotic banii şi îi aruncă lui Liam o privire plină de ironie. Pentru prima oară, faţa lui căpătă expresie, chiar dacă nu sugera ceva foarte agreabil.
“Băiete ! să te pună dracu să mai doreşti ceva vreodată şi să depăşeşti termenu’…“
“Am înţeles…“, rosti Liam, vizibil bulversat şi total neconvingător. Nu, nu înţelesese deloc. Dădu să se îndepărteze, dar se întoarse brusc, amintindu-şi ceva vital.
“Dar… pentru mâine? Mai pot comanda un verde intens?…“
“Ha!…“, răcni animalic chelul, vizibil satisfăcut de întrebarea lui Liam, care se lăsa aşteptată de mult timp.“ Dacă vrei, vorbim peste o săptămână. Acum, poţi cumpăra o dorinţă de femeie. Scoate banii, şi te vei bucura şi de sex…“
Liam se îndepărtă, fără să îi mai răspundă cheliosului. Îşi bătuse joc de el, oricine ştia cât costă o dorinţă de femeie. Numai cei din înalta societate îşi puteau permite.
“Fie ca lespedea de mormânt a iadului să-i fie pe veci culcuş!“, blestemă el în gând. “De unde atâţia bani…“ Cu greu îşi permitea să plătească şaizeci de lire pentru a se bucura de acel verde special, un timp destul de limitat. Era una din cele mai ieftine dorinţe. Acum trebuia să aştepte o săptămână. Îşi continuă drumul către casă, abătut. Trecu prin downtown fără nici o tragere de inimă. Aici, privirile îi fură atrase, din când în când, de cupluri de îndrăgostiţi. Îndrăgostiţi adevăraţi! Aşa ceva vedeai foarte rar. Existau şi oameni teribil de bogaţi care îşi permiteau să plătească… Dorinţa de om… Cea mai scumpă dorinţă pe Pământ şi oriunde. Din când în când, ce-i drept destul de rar, observa câte doi bărbaţi îmbrăţişaţi şi foarte tandri. Lumea “bună“ puţea de homosexuali bogaţi. Ei păreau cei mai fericiţi. Ce nedreptate…Toate acestea în ciuda faptului că el trebuia să se mulţumească doar cu acel VERDE INTENS, de care îi depindea în mare măsură viaţa, sau mai  bine zis plăcerea de a o trăi. Se hotărî să ocolească pe străzi lăturalnice, încercând să evite centrul oraşului, focar al sfidării umane. În downtown  locuiau toţi cei care îşi permiteau să cumpere dorinţe. SĂ LE CUMPERE, nu să le primească instinctual, aşa cum se întâmpla cândva, în vremuri demult duse pe apa sâmbetei. Dacă schimbarea fusese declanşată de un virus, produs de o minte bolnavă sau apărut întâmplă- tor, sau dacă Pământul intrase într-un câmp energetic care anihila puterea de a dori, nimeni nu mai ştia… De fapt, pe nimeni nu interesase. Cert este că, la puţin timp după aceea, Conducerea descoperise un antidot, un tratament care putea reda dorinţele, însă pe un termen limitat. Dar, omul este om, blestemat să fie… De ce să ofere dorinţele pe gratis? Doar nu e Dumnezeu, să fie atât de caritabil. Conducătorii găsiseră astfel o cale de a face bani şi de a-şi îmbogăţi prietenii. Ei, bineînţeles că puteau să dorească oricând, dispozitivul se afla în mâinile lor. Nu-şi pierduseră nici dorinţa de a avea o femeie şi nici dorinţa de a privi la stele… Femei, stele, necunoscut… Cuvinte care pentru Liam şi pentru mulţi alţii nu însemnau nimic în afara banalului cotidian. Sau, poate că semnificau ceva doar atunci când privea acel verde intens pe care şi-l putea permite. Atunci, avea în subconştient şi dorinţa de a explora, şi dorinţa de stele, şi dorinţa de femeie.
De fapt, oamenii puteau să ignore şi să nu-şi plătească dorinţele. Nimeni nu-i obliga să aibă acest sentiment. Dar, în fiecare supravieţuia încă o dorinţă atotstăpânitoare asupra omului, o dorinţă care nu putea fi îndepărtată cu nici un mijloc, de către nimeni: DORINŢA DE A DORI.

Gândurile lui Liam fură îndepărtate de câteva răcnete animalice. Deşi, raţiunea îi spunea să ocolească zona de unde proveneau sunetele, se simţi atras ca de un magnet în direcţia aceea. Ceva era în neregulă şi vroia să vadă ce. I se înfăţişă o privelişe neplăcută. Doi GARDIENI AI DORINŢEI, urlând asemenea unor bestii, loveau cu violenţă un bătrân îmbrăcat într-o flanea de un alb impecabil. Omul nu mai avea puterea de a se apăra sau, se resemna cu stoicism.
“Ce aveţi cu el? Lăsaţi-l!!“.
Liam se trezi urlând către cei doi. De bună seamă, un act extrem de inconştient. Vremea justiţiarilor trecuse de mult timp, de când dorinţele erau la îndemâna oricui.
“Ce vrei, sărăntocule? Ţi s-a urât cu viaţa? Nu te băga în treburile Statului, a comandat un“ negru“ şi l-a “consumat“ fără a-l plăti!“
Bătrânul îşi permisese să dorească un “Negru“… Probabil, o oră de negru intens, asta era culoarea lui preferată sau, cine ştie. Şi uitase că nu are bani. Sau, poate că riscase, gândindu-se că viaţa nu mai are, oricum, nici un rost. În plus, avusese enormul bun simţ de a nu comanda o dorinţă mai scumpă.
“O oră de negru ţi-a trebuit, moş alienat şi lepros… Scoate banii!“
Pumnii gardienilor se rostogoleau asupra bătrânului cu multă ură, de parcă ar fi fost o avalanşă de pietre. Deşi, ştiau că nu are nici un ban.
“N-am… Negrul îmi amintea de… Biata Cathail…“
Una dintre brute îl apucă de flanea pe bătrân şi îi aruncă un pumn în plină faţă. Sângele îi erupse din nas, din gură, îi acoperi chipul de martir. Bătrânul privea uimit, şocat, asemeni unui copil, spre flaneaua sa ruptă şi acum pătată de sânge.
“De ce?…“. Mai apucă el să îngaime…“ Flaneaua mea… Biata Cathail mi-a făcut-o…”
Din pieptul lui Liam izbugni un “NUUU“ plin de revoltă. Se năpusti asupra celor două animale, fără a mai calcula consecinţele. Acel NU conţinea revolta acumulată de el de-a lungul anilor, poate că de când se născuse şi respirase pentru prima oară aerul împuţit al  lumii acesteia, al cărei unic scop este apocalipsul. Toată viaţa fusese un conformist, un om potolit şi cu frică faţă de autorităţi, dar totul avea o limită. Simţi un şoc în zona cefei, ca şi când ar fi căzut peste el o stâncă… Apoi nu mai ştiu nimic. Pământul se învârtea din ce în ce mai repede, toată lumea dansa o sarabandă în jurul lui.
Când îşi reveni, primul lucru la care se gândi fu bătrânul. Îl căută din priviri şi… îl găsi. Zăcea într-o baltă de sânge şi avea ochii larg deschişi, fixaţi spre cerul senin, căruia parcă îi reproşa un sfârşit atât de nedrept. Flaneaua  lui , altă dată de un alb imaculat, era acum purpurie. Ca de obicei, cei nevinovaţi trebuiau să plătească pentru pedeapsa pe care o primise întreaga omenire. Liam izbugni în plâns. Nu-l mai afecta faptul că era la rândul său vizibil şifonat. Trăia într-o lume în care nedreptatea atinsese apogeul. SĂ-ŢI PLĂTEŞTI DORINŢELE… dacă vrei să te bucuri de ele, bineînţeles.
Se ridică de pe caldarâm, umplut de silă. Apoi, vărsă. Se simţea dărâmat, aşa cum nu mai fusese niciodată. Parcă ar fi rămas acolo, pentru totdeauna. Fără a-i mai păsa de lumea crudă… sau nu, mai bine zis de lumea pragmatică şi nepăsătoare în care trăia. De abia acum ochii i se deschiseseră cu adevărat. Avea în jurul său o lume fără dorinţe. O lume fără NIMIC. Liam nu ştia dacă acel “ ceva “ care îi luase omului puterea de a dori, de fapt unica şi adevărata putere, o făcuse din răzbunare sau din raţiuni comerciale. Pentru a i-o revinde apoi cu porţia, în funcţie de posibilităţile băneşti ale fiecăruia. Liam era sigur acum că totul fusese provocat intenţionat.
Trebuia să se întoarcă acasă, să-şi revadă soţia, încă tânăra Fiona, şi … cam atât. Soţia îi era mai degrabă un bun prieten. Nu-i putea fi mai mult, căci îi lipseau banii. Avea cu ea doi copii – un băiat şi o fată, Sean şi Claire. Atunci când îi concepuse, plătise un munte de bani pentru a dori. Făcuse un efort, în prezent de neimaginat, fiind ajutat de o rudă îndepărtată, consilier la Palatul Conducerii, care îi obţinuse o reducere de preţ. Un copil putea fi creat şi sec , printr-un simplu act sexual, rece şi robotic. Dar cum e să ai un urmaş născut din lipsa de dorinţă ? Şi, trist dar adevărat, majoritatea se năşteau astfel. Adică, nedoriţi. Fiecare familie era obligată să aibă urmaşi, chiar dacă nu îi dorea. Jocurile sadice ale Conducerii…
Liam ar fi vrut să mântuiască lumea damnată în care trăia. Să-şi mântuiască ţara – o Irlandă mult mai liniştită în urma conflictelor care nu mai conteneau cu veacuri în urmă. Dispărând dorinţele, fuseseră estompate şi motivele de conflict. Parcă tot înainte era mai bine, atunci oamenii luptau pentru impunerea propriilor dorinţe. Ce putea fi mai frumos?
Când ajunse acasă, Liam fu nedumerit de reacţia Fionei. De fapt, uitase ce păţise nu cu mult timp în urmă. În mod sigur, nu arăta prea bine, de vreme ce îşi îngrijorase consoarta. Fără să-l întrebe ce a păţit, Fiona îl întinse în pat şi îi aşeză câteva comprese reci pe frunte şi pe piept. Liam
avu timp să o examineze. Încă era foarte frumoasă. Deşi nu dorea, putea să aprecieze frumuseţea. Blondă, cu ochii verzi şi foare limpezi, altă dată ar fi fost dorită de orice bărbat normal. De fapt, era încă tânără, de abia împlinise treizeci de ani. Bine făcută, emanând sănătate şi bună dispoziţie, avea un farmec aparte, oferit de părul ei blond, lung şi ondulat, de pielea ei bronzată, aproape portocalie… Pe sub decoleul ei, sânii plini i se înfăţişau lui Liam în toată splendoarea. Cândva nimeni nu ar fi rezistat unei asemenea privelişti. Dar acum, Liam nu putea decât să realizeze că are sub ochii lui ceva extrem de frumos şi preţios. Atât, nimic mai mult. Fiona începu să îi maseze umerii. El zâmbi satisfăcut. Viaţa mai oferea şi clipe frumoase, infinit mai scurte decât cele rele. Brusc, fără să-şi dea seama, o trase deasupra lui şi o sărută scurt.
“Ce-i cu tine, Liam?“, îl întrebă ea, vizibil surprinsă şi oarecum stânjenită.
“Te iubesc, Fiona, te iubesc…”
Câteva fracţiuni de secundă, Liam avusese un impuls asemeni celui iscat de verdele intens. Nu ştia dacă putea să-l numească dorinţă, dar fusese ceva foarte plăcut.
“Şi eu te iubesc“, îi răspunse Fiona. “ Dar, trebuie să fiu sinceră. Ştii bine că nu pot să te doresc. Nu am cum…“
Dorinţa era un lux. Şi, cine mai dorea cu adevărat?
“Unde sunt copiii?“, întrebă Liam, după o scurtă pauză în care nu mai rosti nimic.
“Cum unde? La şcoală. Aiurit mai eşti, Liam. Totuşi, te iubesc aşa cum eşti.”
Fiona închise ochii şi îşi apropie buzele de ale lui, timp de câteva clipe. Îi simţi răsuflarea ei caldă. Apoi, Fiona se îndepărtă. Fusese ceva rigid, mai mult din complezenţă, iar Liam ştia asta. Ce nu ar fi dat acum să aibă o avere, pentru a cumpăra dragostea…
Copiii îşi priviseră speriaţi tatăl atunci când se întoarseră. Liam arăta groaznic, întins în pat şi acoperit de comprese.
“Tatăl vostru a avut un mic accident, dar nu e grav. O să îi treacă repede“, se simţi datoare Fiona să explice.“ Hai, ieşiţi la joacă. Nu vă speriaţi, o să se facă bine.“
Copiii se liniştiră după cuvintele Fionei. Timidă, Claire se apropie de mama ei.
“E adevărat că se pot cumpăra şi dorinţe de oameni? De fapt, există dorinţe de oameni? Aşa spunea Logan azi, la şcoală.“
Fiona ezită în a răspunde.
“Uite, Claire… Pentru asta trebuie să mai creşti. Acum n-ai înţelege nimic. Hai, du-te la joacă…”
“Bine, mamă“, răspunse Claire, vizibil dezamăgită, şi fugi din încăpere.
Rămaseră în cameră doar ei doi. Fiona îl privi pe Liam cu gravitate.
“Totuşi, spune-mi ce ai păţit!“
“Nimic important, Fiona , nimic important…“
“SPUNE – MI  CE  AI  PĂŢIT!“, accentuase ea. “ Să nu mă minţi.“
Liam fu nevoit să îi povestească. Poate că era mai bine.
“Bine, Liam dar te ştiam destul de calm. De unde ai avut puterea de a fi agresiv? În ziua de azi numai cei de la conducere şi gardienii sunt agresivi.“
“Dar, Fiona, fără a dori, noi, oamenii de rând, suntem docili, nişte bieţi mieluşei. Parcă am fi castraţi”.
De fapt, gândi el, cam aşa şi era.
“Nu crezi, Fiona, că cei care ne conduc ne-au îndepărtat puterea de a dori tocmai pentru a ne domina mai bine?“
“Poate că da, Liam… Poate că da. Dar, asta nu înseamnă că tu trebuie să fi neapărat exponentul nemulţumirii. Sunt atâţia care ar putea…“
“Nu, Fiona… Dacă fiecare ar gândi aşa… Vreau să răzbun întreaga lume. Nu mai suport.“
“Eşti nebun, Liam. Mai bine dormi…Trebuie să te refaci. Mâine trebuie să mergi la muncă şi uite, aproape că s-a înserat.“
Pe Liam îl enerva docilitatea Fionei.
“Am dormit destul. O viaţă. Spune-mi, Fiona, de când nu am mai făcut dragoste?“
“Cine mai ştie …“, răspunse ea, surprinsă de întrebare şi total dezarmată în a oferi un răspuns.
“Îţi spun eu  De când am conceput-o pe Claire. Ţi se pare normal să continuăm aşa? Vreau să te sărut o oră, o zi, fără să simt nimic fals. Vreau să mă bucur din plin de frumuseţea ta, aşa cum am făcut doar de două ori de când ne cunoaştem. Pentru Sean şi Claire. Dar acum, aş vrea să o facem doar pentru noi. Să ne simţim bine şi ăsta să fie unicul scop. Dar, Doamne, deşi aş vrea, nu pot… Noi, toţi bărbaţii de rând, suntem impotenţi. Iar voi, femeile noastre pe care totuşi le iubim, sunteţi frigide. Nu mai ştim ce înseamnă emoţia dorinţei şi a posesiunii…“
“Liam, la ce îţi foloseşte toată pledoaria? Culcă-te!“
“LA  DRACU, NU  ÎNŢELEGI  NIMIC!!!“
Liam sări din pat şi îşi îmbrînci soţia. Ea, rămase cu privirea în gol, fără să reacţioneze. Nici nu îl privi când îşi azvârlea compresele şi se îmbrăca.
“Eu plec! M-am săturat. Mai bine putrezesc pe străzi decât să suport răceala din casă şi de peste tot. Duceţi-vă dracului cu toţii!!“
Uşa trântită nu o clinti pe Fiona. Rămase cu privirile fixate undeva, pe un tablou care înfăţişa o scenă biblică redând scena păcatului originar. O lacrimă rebelă i se prelinse pe obraz. Acum, Fiona părea cu mult îmbătrânită.

***

Aproape că se înnoptase. Liam se îndreptă către downtown, căutând cu disperare  să-şi forţeze destinul. Toţi trecătorii care se mai aflau pe străzi îl priveau miraţi, unii chiar întorceau capul după el. Arăta ciudat. Avea ochii injectaţi şi mergea foarte repede, fără să-i mai pese de oamenii pe care nu îi ocolea, lovindu-i cu umărul. În faţa unui Irish Pub îl acostă o prostituată. Cea mai veche meserie… Care, uite că nu dispăruse nici măcar odată cu extirparea dorinţei.
“Scumpule… Numai 110.000 lire. 100.000 pentru plata dorinţei şi restul pentru mine. Am carte de credit pentru dorinţe. Şi, dacă vrei să-mi dai şi mie încă o sută de mii, să mai simt şi eu ceva…”
Liam o îmbrânci cu brutalitate, continundu-şi drumul spre nicăieri. Asta, după ce o ascultase cu atenţie.
“Brută!…”, strigă femeia în urma lui. “Fii blestemat!“…
Oare, nu era deja blestemat? Asemeni celorlalţi semeni ai săi? Iar, un blestem mai mare nici că exista.
Cu cât se apropia de centrul oraşului, cu atât luminile deveneau mai puternice şi mai numeroase, firmele mai răsărite,  iar clădirile mai îngrijite. Un magazin se numea chiar “Dorinţa“.Tupeul celor cei înconjurau pe Conducători. Îşi permiteau să folosească un astfel de cuvânt sacru fără să se gândească la el cu jind. Dacă ar fi stat în puterile lui, ar fi aruncat asupra downtown-ului o bombă, care să distrugă numai zona îmbuibaţilor. Asta, după ce ar fi aflat secretul recăpătării dorinţelor şi ar fi eliberat întreaga lume.
Gândurile îi fură brusc întrerupte de apariţia celor doi gardieni, care îl uciseseră pe bătrân şi care se postaseră în faţa cazinoului “ Dublin “. Dădu să treacă prin faţa localului, dar fu oprit de alte gărzi înarmate până în dinţi.
“Sorry.  Pe aici nu se trece, te rugăm să ocoleşti trotuarul.”
“Dar, ce se întâmplă?“
“Nu te priveşte. Cară-te, nu auzi?“
Liam fu îmbrâncit de unul din gardieni. Umilit, traversă strada. Totuşi, în faţa cazinoului se întâmpla ceva deosebit. Curiozitatea îl determină să nu se îndepărteze prea mult. Ocoli o clădire şi trecu printr-un gang întunecos, intrând într-o curte interioară. Avea să pândească aici. Dar , în penumbra oferită de curte mai desluşi o siluetă. Care, din fericire părea să nu-l fi observat. Era, de bună seamă, un nabab. Ţinea la ureche un videofon celular şi, deşi se străduia să vorbească destul de încet, era noapte şi se auzea aproape tot.
“Eu vin mâine dimineaţă. Da, vine şi Marele Conducător, cu ocazia asta îmi va fi prezentat. Eh, acolo, la o Ruletă sau la un Poker American. Nu, nu mai mult de cincizeci de milioane de lire. Asta e o afacere. Salut!“
“Doar cincizeci de milioane de lire“, se trezi murmurând Liam. ”Ăsta da, bănet.”Acum se lămurise că în cazinou avea să sosească un grangure mare. Dacă nu, chiar cel mai mare. Dar, se pare că şi nababul îi auzise vocea, căci se întorsese brusc, privind către colţul în care se ascundea. Nu, Liam nu trebuia să rateze ocazia. Nababul se îndrepta către el. Era înarmat. Liam se încordă, aşteptând, fără a mişca măcar un deget. Îl lăsă pe străin să treacă puţin după el, apoi îi sări în spate şi îl lovi cu sete în ceafă. Avea un cot destul de tare, nimeni nu i-ar fi rezistat. Îl trase pe străin în gang şi îl dezbrăcă. Acum, Liam era un alt om. Îmbrăcat la costum, cu un videofon şi în plus, cu revolver. Un Colt ultimul tip. Venise vremea mult aşteptată.
În faţa cazinoului, era aceeaşi forfotă. În schimb, acum nimeni nu îl mai oprea. Aspectul său era un adevărat permis de bună purtare. Prudent, îi evită din priviri pe cei doi gardieni. Dar, cine îl mai recunoştea acum? Intră în cazinou, salutat cu amabilitate de portari. I se făcea o primire regească, de parcă el ar fi fost cel mai important. De fapt, aşa şi era. El avea să salveze lumea. Acum nu mai risca nimic. Era alt om. Avea alte haine. O damă bine îl opri din drum şi îl întrebă dacă ştie când vine Marele Conducător.
“Trebuie să apară. Încă puţin”, îi răspunse el, natural.
“Joci la Ruletă?“, îl întrebă femeia. Tipa îl aborda fără nici un complex. Liam exită o clipă, dar îşi aminti că avea asupra lui cărţile de credit ale victimei.
“De fapt, de ce nu?“
Urcă la etaj, unde se afla o sală imensă, puternic luminată de nenumărate candelabre. De pereţi erau agăţate tablouri care înfăţişau numai şi numai nuduri – atât feminine, cât şi masculine. De bună seamă că erau puse acolo tot
ostentativ, aşa cum era tot ce se afla în acest cazino. Inspirau dorinţa. Trecură pe lângă o masă unde câţiva bătrâni obezi jucau “Black Jack“. “21!”, răcni unul dintre ei. “Te-am făcut!“. Dealer era o femeie mai mult dezbrăcată, şi pe care scria dorinţă. Liam îl auzi pe câştigător cum îi făcea propuneri. Ce scârbos… Femeia se pare că acceptase  cu cea mai mare uşurinţă. Atât timp cât dorinţele puteau fi cumpărate…
“Hei, ce-i cu tine?“, îl dezmetici femeia de lângă el. “De fapt, nici nu am făcut cunoştinţă. Mă numesc Clara . Clara McKinley.“
“Încântat, Clara, îmi pare bine“, îi răspunse Liam, destul de îngheţat, fără a se prezenta la rândul său.
Femeia arăta destul de bine. Era îmbrăcată într-un “deux-pieces“, ah … un verde, cu un decolteu mai mult decât exagerat. Părul îi era negru ca pana corbului, iar sânii ştiau cu siguranţă ce înseamnă siliconul. Se vedea că era plină de bani.
“Dar tu nici nu mi-ai spus cum te cheamă“, îl apostrofă puţin Clara, luându-l apoi de braţ cu tandreţe. Liam simţi căldura mâinilor şi realiză că nu îi era deloc indiferent.
“Aa… Liam… Liam Fitzgerald.”
O scăpare sau nu, dar îşi rostise numele real. Dar, cui îi mai păsa?
“Bine, Liam, alegem ruleta asta?“
“De ce nu?“
Clara se îndreptă spre ruletă trăgându-l după ea pe Liam. Pe faţă, femeia radia un zâmbet care ascundea ceva.
“Liam, o să avem parteneri la înălţime. La cea mai mare înălţime…“
Şansa îi surâde. Din ce în ce mai mult. Era sigur că la acea ruletă avea să joace şi Marele Conducător. Ruleta era jocul de noroc  preferat al Marelui Conducător. Ruleta era jocul de noroc preferat de Lucan O’Neil, Stăpânul Absolut al Lumii şi mai ales, al Dorinţelor.
“Ah, de abia aştept. Am o dorinţă de joc…“
Clara încercă să spargă tăcerea dintre ei. Care, de fapt, se instalase de la început, cel puţin din partea lui Liam . Pe ea o întărâta vădita lui indiferenţă. Dorea. Să joace şi să-l aibă pe Liam.
“Mai spre dimineaţă ce faci? Vii la mine?“
Clara îi mângâie languros obrazul. Liam nu îi răspunse. Pentru că nu avea nici un impuls. Pe când ea, îşi tot afişa dorinţele de aproape o oră. Atunci, deduse că, acei fericiţi din vârful societăţii ştiau permanent ce înseamnă  dorinţa.
În sală se lăsă o linişte mormântală. Îşi făcea apariţia Marele Conducător. Majoritatea celor aflaţi aici îl cunoşteau. Lucan saluta necontenit, în stânga şi în dreapta lui. Era un bărbat între două vârste, înalt şi plin de prestanţă. Avea părul grizonat şi o privire care părea că îţi pătrunde în minte; o privire care nu putea fi uitată foarte uşor. Îmbrăcat într-un smoking negru, părea foarte prietenos. Zâmbea şi saluta absolut toţi invitaţii. Se îndreptă spre ruletă şi întinse mâna viitorilor parteneri de joc… Inclusiv lui Liam.
“Ei, treburile statului nu sunt chiar atât de apăsătoare, astfel că îmi permit şi eu ceva timp liber. Populaţia     o duce excelent şi noi la fel. Gata pentru distracţie?“, rosti Conducătorul, cu un ton sarcastic. Populaţia o ducea  bine…
Jocul începea, iar pariurile erau în toi. Lucan O’Neil parie pe roşu. Liam, pe negru. Clara parie pe câteva cifre, printre care 13. Câştigător ieşi, bineînţeles, Lucan. Într-o jumătate de oră, Marele Conducător nu pierdea mai mult de o tură, două. Aşa, din complezenţă. Liam nu prea avea noroc la ruletă. Era ceva normal, nu îşi dorea victoria. Pierduse o groază de bani, ceva peste un milion de lire. Dar, avea cărţi de credit. Care, în curând nu aveau să-i mai folosească. Pariase pe toate numerele, dar ele ieşeau câştigătoare în alte jocuri şi nu atunci când trebuia.
“Nu ai prea mult noroc“, i se adresă chiar Marele Conducător. “Nu îţi doreşti îndeajuns victoria.”
“Nu îmi doresc nimic“, rosti Liam, printre dinţi. Cuvintele Conducătorului îi umpluseră paharul răbdării. Peste tot în jurul său se vorbea numai despre dorinţă.
“Vorbeşti ca un om de rând“, îl apostrofă Lucan.“Noi trebuie să ştim ce înseamnă dorinţa. De fapt, noi, cei cu sângele albastru, nu am uitat asta niciodată. Pariez pe negru”.
“Bine, dar nu avem nevoie la rândul nostru, de dispozitivul de redare a dorinţelor?“, întrebă Liam, interesat de întorsătura pe care o luase discuţia.
“Ce naiba, ştii bine că nu există nici un dispozitiv! E vorba de o simplă sugestie. Oamenii de rând şi-au pierdut puterea de a dori din cauza noastră, pentru că le-am luat orice speranţă de a mai dori ceva. Am dorit noi prea mult… Ha, Ha!…”. Râsul  Conducătorului îl călcă pe nervi pe Liam. Atmosfera din Cazino era înfiorătoare. Nu ştia dacă ceea ce spusese Lucan era adevărat , nu mai era sigur de nimic. Decât de viitoarea miză a pariului.
“Pariez pe verde“.
“Dragă, cred că ştii că nu există aşa ceva“, îi replică prietena lui, Clara, pe care, aproape că o uitase, deşi se afla lângă el.
“PARIEZ PE VERDE “, accentuă Liam, privind la cămaşa Marelui Conducător, care era de un verde intens, aşa cum nu mai văzuse decât în timpul orei de dorinţă. Începea să dorească fără a plăti măcar un penny. Încă nu ştia
ce, dar dorea. Era primul om de rând care dorea fără a-şi plăti şi comandă dorinţa. Dorea, dorea cu adevărat, impulsul i se accentua din ce în ce mai mult. Cei din jur îl aşteptau miraţi, încercând să scoată de la el un pariu serios. Dar el pariase pe verde. Da, DOREA… Cu mâinile tremurânde, scoase din buzunarul interior al sacoului un revolver. Trase. În jurul său auzi ţipete de groază. În faţă zări un verde intens, pătat de sînge. Dorea… Era în culmea extazului. Trase în neştire. Dorea să ucidă. Asta era acum dorinţa lui cea mai arzătoare. Toată lumea era verde. Plăcerea era verdele. Femeia, mâncarea, băutura, erau verde. MOARTEA ERA VERDE. Când trăgea era verde, deci era plăcut. Îşi îndreptă revolverul spre tâmplă. Din cea mai sinceră şi mai puternică dorinţă… Parcă, acum şi sângele împroşcat era verde. Nimicul era verde…

***

Doi tineri – un el şi o ea, se plimbau pe stradă, ţinându-se de mână, mai mult din complezenţă. Erau prieteni foarte buni , mai mult nu puteau fi. Dar, el simţi un impuls puternic, ceva nemaiîntâlnit până atunci. O luă în braţe, o mângâie pe obraz, pe gât, o sărută . Un impuls pe care nu îl mai cunoscuse niciodată. Deşi era destul de tânăr şi nu ştia de dorinţe decât din auzite, simţea că o dorea. Fără să fi plătit. Cu timpul, străzile se umplură de cupluri mult mai tandre. Adami şi Eve care descopereau dorinţa. Adami şi Eve care aveau să înceapă o nouă lume.
Nimeni nu ştia că fuseseră mântuiţi prin dorinţa de a ucide. Oamenii de rând doreau din plin acum, să se iubească , dar şi să se răzbune. Porniră spre downtown, spre Palatul Conducătorilor. Doreau, la rândul lor, să ucidă. Toţi începeau să vadă, sau mai bine zis să simtă un verde intens, pătruns în minţile lor nu se ştie de unde.
În faţa unui panou verde intens era o femeie îmbrăcată în negru. Privea cu ochii verzi, inexpresivi, către acea culoare, care pe ea nu o fascinase niciodată. Dar îi amintea de ceva. Dorea. Însă, ceea ce dorea ea acum nu avea să se mai împlinească niciodată…

© Traian Bădulescu, 1997