Cu Norman Spinrad şi Joe Haldeman, despre SF, artă, viitorul lumii şi… multe altele

Norman Spinrad
Fata in fata cu Norman Spinrad, in timpul discutiei redate aici - Atlantykron 2001
Norman Spinrad si Joe Haldeman la debarcarea pe insula romaneasca Atlantykron - Capidava

Discuţie cu două legende ale SF-ului mondial, organizată, înregistrată şi redată de Traian BĂDULESCU

© Traian Bădulescu

Acum mai bine de 10 ani, în august 2001, pe insula dunăreană Atlantykron, aflată la circa 20 km nord de Cernavodă, s-a desfăşurat primul congres

Joe Haldeman

european de science fiction (euROcon) insular din istoria acestei manifestări. Am făcut parte şi eu din echipa de organizare, fiind director de PR şi de programe. Reprezentarea românească a fost foarte bună, invitaţi străini au fost, în schimb, numărul participanţilor din alte ţări s-a apropiat de zero. A fost un experiment, nu prea reuşit ca euROcon (manifestarea din Timişoara rămâne un reper în istoria convenţiilor europene şi mulţi susţin că a fost chiar cea mai bună), în schimb foarte reuşit ca manifestare SF. Nu ştiu dacă în istoria genului se va mai produce vreodată ceva similar… Este clar, euROcon-ul atlantykronian a fost cel mai inedit Şi va rămâne unic, în felul său.
Printre invitaţii de onoare s-au numărat scriitorii Norman Spinrad (la acea vreme, şi preşedintele Societăţii Americane a Scriitorilor de SF şi Fantasy, deşi trăieşte de mult timp la Paris) şi Joe Haldeman. Am avut, atunci, iniţiativa de a organiza o “masă rotundă” cu cei doi monştri sacri în viaţă, într-o poiană, pe malul Dunării, sub copaci şi în adierea vântului. Am informat toţi participanţii care ar fi putut fi interesaţi. La început, am fost entuziasmat. Apoi, am avut emoţii. Din ce în ce mai mari. Deoarece anunţasem întâlnirea la 5 după amiaza. Ora se apropia. Se ştie cum stăm cu punctualitatea în România. Ţinând cont că ne aflam şi pe o insulă, era clar că timpul reprezenta o noţiune abstractă. La 5 fără un sfert, primul interlocutor, nimeni altul decât Norman Spinrad, mi-a amintit că e timpul să ne îndreptăm spre locul faptei. Am ezitat… L-am rugat să stea liniştit, spunându-I că avem timp… El, nu şi nu. Să mergem, că nu e bine să întârziem. Am ajuns şi nu era nimeni care să ne aştepte… Spinrad este o persoană colerică. Nu are rost să vă spun ce reacţie a avut. Nu vreau să-mi amintesc cum intrasem eu în pământ… Mare noroc cu diplomaţia legendară a scriitorului Ion Hobana. Realitatea e că, în alt loc de pe insulă, tocmai se termina un mic show susţinut de scriitorul autohton George Ceauşu. Norman Spinrad, revoltat, s-a îndreptat în acea direcţie, dorind să vadă ce se petrece şi intrigat că participanţii preferă să vadă un scriitor român, în loc să discute cu el. În fapt, aproape nimeni nu realiza că este deja ora 5. Până la urmă, s-a respectat chiar şi sfertul academic şi s-a strâns suficient auditoriu.
Am avut reportofonul pe masă, am avut casete multe, bateriile au mers în pofida umidităţii şi, împreună cu realizatorul radio, promotorul şi traducătorul Ştefan Ghidoveanu, am coordonat o discuţie de câteva ore, extrem de interesantă, din care redau cele mai interesante momente. A fost, practic, un interviu colectiv, la care au participat personalităţi precum Ion Hobana, Dan Farcaş sau Alexandru Mironov. Ţinând cont că ne interesează în mod deosebit răspunsurile celor doi maeştri ai SF-ului mondial, nu am identificat şi autorii întrebărilor, pentru că am considerat că nu are rost… Discuţia a fost fascinantă, ţinând cont că Spinrad şi Haldeman sunt două personalităţi opuse, şi ca scriitură, şi ca oameni.

Î: Domnule Spinrad, sunteţi deja familiarizat cu România. De câte ori aţi fost în ţara noastră?
Norman Spinrad: Prima dată am fost la RomCon-ul de la Ploieşti, în 1993, apoi în Bucureşti, unde mi-am lansat două volume, Bug Jack Baron şi Maşinăria Rock’n  Roll. A urmat Eurocon-ul din 1994, din Timişoara, unde am fost invitat de onoare. A treia oară am fost la târgul de carte din Bucureşti şi acum… iată, mă aflu pentru a patra oară, pe insula Atlantykron.
Î: Ce părere vă face organizarea unei manifestări de anvergură pe o astfel de insulă, fără…
Norman Spinrad: … fără toalete…
Î: … una dintre vechile probleme ale României, nu?
Norman Spinrad: Aşa e, de fiecare dată când am fost în România, am avut probleme cu toaletele… Nu am stat niciodată închis într-un hotel, am călătorit mult prin ţara voastră. Am fost în Timişoara, Sibiu, Bucureşti, Constanţa. Revenind la Atlantykron, este prima dată când particip la o astfel de convenţie. Totul este să ţină vremea cu noi, altfel, poate fi oribil. Este foarte frumos să ne întâlnim şi să discutăm afară. La majoritatea convenţiilor de SF, nici nu ai timp să ieşi din hotel, să iei contact cu realitatea înconjurătoare. Nu aveţi mulţi participanţi străini, aşa cum a fost la euROconul din Timişoara, mai ales datorită faptului că transportul până aici este foarte dificil. Oricum, ideea unei convenţii în aer liber a foarte bună.
Î: Este situaţia economică un impediment mare, mai ales pentru tineri, în a participa la o convenţie de SF, şi în Europa Occidentală sau în Statele Unite?
Norman Spinrad: În SUA, şi cred că şi aici, iubitorii SF-ului reprezintă o parte importantă dintre cititorii de carte: între 3 şi 5%. Atunci când oamenii au mai puţini bani, scade şi numărul cititorilor. Aceştia preferă în această situaţie să cheltuiască banii pe mâncare. Şi cum în America găseşti foarte multă mâncare, astfel, mulţi americani ajung supraponderali. În SUA, mâncarea e, totuşi, pe primul loc. Dar nu cred că fanii de SF fac economii pe o perioadă îndelungată pentru a participa la o convenţie de SF. E drept, să te cazezi la un hotel costă oriunde, dar fanii pot sta şi într-un camping, într-un cort, unde poate că nu plătesc nimic…
Î: Dar mai sunt şi taxe de participare, costul transportului, mâncarea…
Norman Spinrad: Transportul poate, dar mâncarea chiar că nu reprezintă o problemă. Oriunde te-ai duce, trebuie să mănânci! (…) Am senzaţia că organizatorii acestui Eurocon (insular – n.r.) cred că participarea nu se ridică la nivelul aşteptat. Vă asigur că nivelul intelectual al celor pe care i-am întâlnit aici este peste media cu care sunt obişnuit. Şi cred că amestectul între oameni de ştiinţă, pe de o parte, şi fani şi creatori de SF, pe de altă parte, reprezintă o idee foarte bună. Calitatea discuţiilor mi s-a părut ridicată. Fac o comparaţie cu Franţa. Am participat, o dată, la o convenţie de SF în afara Parisului, organizată într-o sală care aparţinea Partidului Comunist – pentru că şi această ţară a avut cândva un guvern comunist. Participarea a fost foarte slabă. Comparativ cu ea, manifestarea de pe această insulă este un real succes. Dacă doriţi să o numiţi convenţie naţională, atunci, pot spune că merită acest calificativ.
Î: Care sunt plusurile şi minusurile organizării acestui eveniment?
Norman Spinrad: Ca minus, schimbarea programului. Dar cred că programul în sine a fost foarte bun. Modificarea permanentă a acestuia a adus ceva confuzie… Dar asta se întâmplă şi la alte convenţii, din alte ţări. Şi, încă o dată – vă rog să nu râdeţi – , o problemă mare este cea a… toaletelor. Dar este foarte ecologic…

De la st. la dr.: Joe Haldeman, Roberto Quaglia, Alexandru Mironov, Ion Hobana, Jonathan Cowie, Norman Spinrad (euROcon - Atlantykron 2001)

Î: Chiar, cum vedeţi viitoarele toalete în SF?
Norman Spinrad: În prezent, avem atât toaletele turceşti, cât şi electronice, cu senzori. Dacă se întâmplă ceva rău, un semnal avertizează un computer central, iar cineva vine să o repare. Aceasta este prima îmbunătăţire a toaletei, de când a fost ea inventată.
Î: V-am întrebat acest lucru amuzant, pentru că, de multe ori, scriitorii de SF nu acordă atenţie detaliilor. Acesta este un detaliu: cum îşi vor trăi viaţa de zi cu zi oamenii în viitor?
Norman Spinrad: Să vă spun un lucru: toate povestirile despre staţii spaţiale au ceva greşit în ele. Participam la o conferinţă în Japonia, alături de astronautul Wally Schirra, şi a fost întrebat cum putem avea o staţie spaţială atât de mare încât să creăm gravitaţie artificială. El a răspuns: nu merge, ascultaţi-mă pe mine! Gravitaţia artificială generată de o rotaţie nu este totuna cu gravitaţia. Aici apare ceea ce se numeşte forţa Coriolis. Marginea se mişcă mai repede decât centrul. Dacă stai la suprafaţă, să zicem, capul se va mişca mai repede decât picioarele, vei simţi asta şi nu-ţi va fi deloc bine… E nevoie de o mişcare de rotaţie de anvergură, de mulţi-mulţi kilometri pentru a nu resimţi vreun efect. De asemenea, este adevărat – dar cei de la NASA nu o spun des – este că peste jumătate dintre astronauţi încep să aibă rău de spaţiu. Această senzaţie ţine mai multe zile. Pe una din nave au avut o problemă cu o toaletă, au desfundat-o, şi vă daţi seama ce a urmat. Particule de excremente s-au împrăşiat peste tot, pentru că nu exista gravitaţie… Aceste aspecte sunt probleme reale.
Î: Chiar, au astronauţii şi probleme cu stomacul? Cum mănâncă ei?
Norman Spinrad: Probleme au poate doar cei ruşi. Astronauţii americani au o mâncare specială, conservată în tuburi asemeni celor pentru pastă de dinţi. Ruşii au o filosofie diferită, doresc şi sosuri, şi puţină vodcă… Au un depozit special de alimente. Este mult mai bine aşa. Majoritatea textelor SF nu iau la modul cel mai serios viaţa în astfel de condiţii. Mult timp a existat teoria creării unor colonii, unde oamenii să trăiască în cilindri mari, în spaţiul cosmic, şi ce bine va fi… Nu cred că îndrăzniţi să vă imaginaţi cum ar fi să trăiţi aşa. Închipuiţi-vă cum ar fi să locuiţi într-un submarin…

Am senzaţia că unul dintre lucrurile care ne omoară este gravitaţia!

Î: Pierre Boulle a încercat să scrie o povestire în care un cuplu de astronauţi face sex în absenţa gravitaţiei…
Norman Spinrad: Asta a fost o întrebare des pusă: cine va face pentru prima dată sex în spaţiu? S-a întâmplat deja, deoarece ruşii au trimis o în spaţiu o femeie, formând un echipaj mixt. La 8 luni după revenirea pe pământ, aceasta a născut. Am scris o povestire foarte realistă despre prima partidă de sex din spaţiu. Din păcate, nu îmi amintesc numele ei. În spaţiu sunt trimişi doi astronauţi, un bărbat şi o femeie. El este deja un astronaut celebru. Femeia este reporter TV. Cei doi, atunci când se întâlnesc prima dată, nu se plac deloc. Dar, reprezintă ceva pentru cariera fiecăruia, să fii primul care face sex în spaţiu. Ei o fac oricum, detestându-se în continuare, tot timpul. …băieţi, gravitaţia zero vă va crea probleme de circulaţie în organism. Deci, să ai erecţie în spaţiu, probabil că nu este deloc uşor. Dar, de când s-a inventat Viagra, cine ştie… Dacă s-au făcut experimente, nu le-au consemnat în jurnalele ştiinţifice de bord. Deci, rămâne un mare secret.
Î: Să mergem mai departe. Trebuie să facem sex în spaţiu, pentru că dorim să creăm o navă spaţială mare, la bordul căreia vor trăi mai multe generaţii până când vor atinge destinaţia finală. Ce ne facem cu cei care îmbătrânesc în spaţiu?
Norman Spinrad: Îmbunătăţirile genetice ne vor putea mări speranţa de viaţă. Vom îndepărta îmbătrânirea şi vom deveni nemuritori. Am senzaţia că unul dintre lucrurile care ne omoară este gravitaţia! Poate fi adevărat că dacă te afli în spaţiu vei trăi mai mult. Americanii au făcut astfel de experimente. De exemplu, cu John Glen, cel mai bătrân astronaut, care are peste 80 de ani acum. Poţi trimite în spaţiu astronauţi în vârstă, dar în formă, cu un efort pentru ei mai mic decât daca ar efectua o cursă aeriană „long haul” New York – Tokyo. Viaţa la gravitaţie zero va fi, poate, mult mai sănătoasă decât dacă ai trăi într-o staţie spaţială cu gravitaţie artificială, după cum amintea şi astronatutul Wally Schirra. Sau dacă am trăi pe Lună, unde gravitaţia este foarte mică. Problema generaţiilor viitoare, care vor zbura şi vor trăi în spaţiu, este că vor fi expuse radiaţiilor cosmice, ceea ce va genera, probabil, mutaţii genetice şi probleme de fertilitate.
Î: Dar poate că aceştia vor îmbătrâni datorită radiaţiilor… Care influenţă va fi mai mare?
Norman Spinrad: Nu ştim… Încă nu au fost efectuate astfel de experimente. Ar fi interesant să trimitem oameni foarte bătrâni, de 80 de ani, dar sănătoşi şi cu o condiţie fizică bună şi să vedem cum îi vor transforma 6 luni în spaţiu. Poate că se vor simţi mult mai bine. Cum va lucra gravitaţia zero asupra inimii lor… Nimeni nu ştie. Poate că vor trăi cu 30 de ani mai mult.
Î: De multe ori, SF-ul este confundat, de cunoscători, cu domenii precum OZN-istica sau paranormalul. Cum comentaţi această percepţie?
Norman Spinrad: Cred că există civilizaţii extraterestre. Însă, dacă au fost aici… Sunt într-adevăr sceptic. Există o paranoia ridicolă privind cadavrele unor extratereştri descoperite de US Air Force, în zona Aria 51, în statul New Mexico. Dacă ştii totul despre politica Americii, este ridicol. Motivul este ridicol, nu unul ştiinţifică. Dacă US Air Force ar fi descoperit un OZN prăbuşit, nu ar fi ţinut acest lucru la secret. S-ar fi prezentat în faţa Congresului, şi ar fi solicitat mai mulţi bani – poate o sută de miliarde de dolari – pentru a preîntâmpina o invazie extraterestră. Nu ar fi existat un motiv să ţină în secret această descoperire! De asemenea, Pentagonul nu ar ascunde nimic care le-ar aduce bani. Americanii au sateliţi orbitali, care gravitează la o altitudine de 1000 de mile. Discutam cândva cu un tip de la Air Force, care îmi povestea cum, datorită sateliţilor, au descoperit că s-a întâmplat ceva cu Brejnev. De unde au aflat acest lucru? Pentru că maşina acestuia era parcată într-un loc neregulamentar. Nu există posibilitatea ca aceştia să nu detecteze o navă extraterestră care se apropie de pământ.

O civilizaţie suficient de avansată va fi suficient de înţeleaptă pentru a înţelege mass-media locală

Î: Dar ce ne facem cu avioanele invizibile?
Norman Spinrad: Este alt lucru. Acestea nu pot fi depistate de radare. Motivul pentru care forţele aeriene nu au folosit bombardierele B2 în timpul Războiului din Golf, este pentru că, deşi nu le poţi vedea pe radar, le poţi observa foarte bine vizual dacă sunt apropiate de sol şi le poţi doborî cu aproape orice armă. În inelele planetei Saturn, se află ceva care emite non stop unde radio într-o anumită direcţie. De asemenea, este adevărat că în Africa se află un trib – aşa numiţii dogoni – care au o religie bazată pe ideea că am fost vizitaţi de extratereştrii care provin din sistemul stelar Sirius. Cel mai interesant aspect este că religia dogon, foarte veche, susţine că aceştia provin din zona unei stele negre de lângă Sirius, descoperită de astronomi destul de recent!
Joe Haldeman (venit între timp): Antropologii au fost încântaţi de acest lucru. Bătrânii tribului au fost vizitaţi de un astronom, care le-a spus că acea stea neagră este prea mică pentru a fi observată cu ochiul liber. Bătrânii susţin, însă, că au văzut-o cu privirea lor ageră. Este adevărat şi a fost scris în mai multe cărţi, în ultimii 25 de ani.
Norman Spinrad: Dar nu poate fi adevărat. Acea stea a fost descoperită prea recent…
Joe Haldeman: … în 1996. Am observat-o cu propriul meu telescop.
Norman Spinrad: Nu, mai târziu… Chiar dacă alte civilizaţii extraterestre au venit aici sau nu, intrăm deja în domeniul politicii şi al psihologiei. Dacă eu, ca extraterestru, aş fi mandatat să organizez o expediţie pe o altă planetă unde există civilizaţie compatibilă cu noi. Unde aş realiza primul contact?  Întâi, aş lăsa nava mare undeva, dincolo de orbita planetei Neptun. Apoi, m-aş îndrepta către Pământ cu o navă mai mică. Deja, ştim că alienii pot fi violenţi, datorită nenumăratelor filme care i-au prezentat într-o manieră înfricoşătoare. Dacă eşti o civilizaţie cel puţin la fel de avansată ca a noastră şi ai o navă spaţială, după ce vezi atâtea mii şi mii de ore la TV, ce vei face? Cel mai nebunesc lucru pe care l-ai face ar fi ca alien, să te transformi într-un agent literar. Apoi, după ce semnezi contracte, îţi vin banii şi apari la televizor şi îţi anunţi prezenţa. În filmul „Întâlnire de gradul III”, regizat de Spielberg, este un moment prins aproape bine. Atunci când jucăriile tip Disney capătă viaţă şi încep să danseze. Dacă vrei să realizezi un prim contact, asta trebuie să faci. Să apari sub forma unui animal simpatic. Nu cu un aspect înspăimântător. Apoi, apari la David Letterman Show sau la altă emisiune şi începi să faci bani… O civilizaţie suficient de avansată, care vine de la o distanţă mare, va fi suficient de înţeleaptă pentru a înţelege mass-media locală. Îşi vor face apariţia într-o manieră sofisticată. Un exemplu bun, pe pământ, stă în cucerirea Mexicului de către Cortez, cu doar 500 de cavaleri cu armuri. Ce s-a întâmplat? Cortez a realizat că aztecii cuceriseră celelalte triburi şi nu erau iubiţi. Cei asupriţi de azteci i s-au adresat lui Cortez, ceva de genul: „Nu ştim mare lucru despre voi, dar ştim totul despre ei (azteci)”. Astfel că spaniolul a contat pe multe alte triburi amerindiene. În plus, a avut grijă să facă rost cât mai repede de o iubită băştinaşă. Putem spune că fost un război mediatic, conchistadorul spaniol a avut grijă, întâi, să îşi creeze o imagine. A jucat rolul lui Quetzalcoatl şi a reuşit… La fel, dacă o civilizaţie extraterestră, superioară nouă, ar dori să ne cucerească, de ce nu ar face-o? Dar ar merita? Ar lua, şi ei în calcul, costurile deplasării până aici.

Arta umană ar putea trezi interesul alienilor

Î: Aici apare ideea filmului „The Independence Day”. Până în 1979, extratereştrii erau, de obicei, prezentaţi ca fiinţe drăguţe…
Norman Spinrad: Să nu uităm că şi în anii ’50 erau, de multe ori, înfăţişaţi cu formă de caracatiţă sau în alte maniere oribile. Ca să concluzionez, nu cred că am fost contactaţi, încă, de fiinţe extraterestre. Dar cred că acest lucru se poate întâmpla oricând. Programul SETI are un merit. Acela de a nu fi detectat nimic. Asta ne duce cu gândul la mai multe lucruri. O dată, că nu mai este nimeni „afară”. Apoi, că ei nu sunt deloc interesaţi să emită unde radio în direcţia noastră, au alt sistem de comunicaţii sau, ceea ce este cel mai probabil, dacă stăpânesc o viteză mai rapidă decât cea a luminii, este stupid să încerce să mai trimită aici semnale radio. Pentru un mesaj radio, e nevoie, poate, de o sută de ani ca să ajungă aici şi de încă o sută să se întoarcă la emiţător. Sau poate că ei au alte mijloace de comunicare, mai eficiente. De ce nu primim, de exemplu, semnale radio de pe Marte? Aici glumesc… Sau, abordând altă situaţie, de ce nu primim semnale radio din New York? Răspunsul e simplu: avem telefoane mobile.
Î: 100 de ani nu ar fi aşa de mult. Se ştie că universul are cam 15 sau 17 miliarde de ani vechime. De exemplu, steaua Zeta Reticuli, este de acelaşi tip cu Soarele, dar cu un miliard de ani mai veche. Poate că viaţa, aşa cum o ştim, pe bază de carbon, este obligatoriu să apară. Dacă în alt loc din univers, la 30 sau 3000 de ani lumină, se află o stea mai veche cu 1 miliard de ani decât Soarele, înseamnă că o posibilă civilizaţie din acel sistem stelar ar fi mai bătrână cu 1 miliard de ani decât a noastră. Ce pot reprezenta un miliard de ani? Anume, că distanţele în spaţiu, din Univers, sunt neglijabile faţă de cele în timp! O perioadă de 1 miliard de ani poate însemna distanţa dintre primele forme de viaţă şi apariţia omului. Poate că există, în Univers, o altă formă de viaţă, la aceeaşi distanţă în timp faţă de noi. Pot fi ei interesaţi să ne cucerească sau să comunice cu noi? Mai folosesc ei oţelul sau undele radio după atât timp?Dacă aş descoperi o civilizaţie mai veche cu 1 miliard de ani decât a mea, aş declara-o rezervaţie şi nu aş fi interesat  să discut cu reprezentanţii ei.
Norman Spinrad: De ce?
Î: Exagerând, nu este interesant să discutăm cu viermi, nu?
Norman Spinrad: Cred că există, totuşi, un aspect care le-ar trezi interesul. Acesta este arta! Deoarece şi noi am fost mereu interesaţi de arta altor civilizaţii, aşa cum noi suntem interesaţi de arta africană, care, de multe ori, prezintă elemente cubiste.
Î: De cele mai multe ori, atunci când europenii au cucerit complet o anumită civilizaţie, arta locală a dispărut complet. Dacă arta acestora ar fi fost suficient dezvoltată, ar fi rămas. Dar dacă a fost primitivă, băştinaşii şi-au pierdut cultura…
Norman Spinrad: Dacă vorbim de artă, nu este adevărat! Pot aminti de multe civilizaţii primitive, a căror artă continuă să trăiască, pentru că se bazează pe concepte diferite.
Î: Pentru că acum am învăţat să le respectăm arta. Dar ce ne facem cu arta aztecilor…
Joe Haldeman: Este o abordare greşită, greşită!
Norman Spinrad: Anul trecut am fost în Mexic iar cultura mexicană prezintă interesante combinaţii între arta veche aztecă şi influenţe ale civilizaţiei europene occidentale. Cultura lor populară este foarte bogată şi pare mai degrabă influenţată de cea aztecă decât de cea europeană.
Î: Revenind la extratereştri, în ce fel vedeţi primul contact? Ca în „Ziua Independenţei” sau „Războiul lumilor”?…
Norman Spinrad: Nu există nici un motiv să fie aşa… Civilizaţiile extraterestre nu au nici un motiv să ne cucerească. În anii ’70 am scris o povestire intitulată „The Taming of the Bear” (n.r. – „Îmblânzirea ursului”), în care am prezis căderea Impreiului Sovietic. De ce a căzut în realitate URSS? Deoarece mergeau în pierdere. Pe ruşi îi costa mai mult să-şi menţină dominaţia asupra ţărilor decât obţineau în urma stăpânirii lor. Pierdeau mereu bani! Occidentul nu a înfrânt Uniunea Sovietică. Până la urmă, Gorbaciov s-a uitat în „portofel” şi şi-a pus o întrebare: „Ce facem? De ce facem asta? Nu avem nici un motiv”.
Î: Gorbaciov a dus, totuşi, cunoscutele politici Perestroika si Glasnost…
Norman Spinrad: …care au creat un mare haos…
Î: …da, politicile au pornit într-o direcţie greşită, au generat reversul… La fel au făcut şi chinezii…
Norman Spinrad: …dar Gorbaciov a înţeles că nu mai erau mulţi ruşi sovietici interesaţi în a menţine sistemul. Îi costa mult, nu mai aveau nici un motiv să păstreze sistemul. Şi atunci ne punem întrebarea: ce ar dori de la noi o civilizaţie avansată cu nu mai mult de 100 de ani? Poate, un vin mai bun decât al lor sau diferit… Pentru a cuceri o planetă, ai nevoie de mai multă energie decât în cazul în care ai construi o staţie intestelară locuibilă. Pământenii s-ar apăra, probabil că extratereştrii ar trebui să aducă aici şi ceva infanterie… Nu cred că vreo civilizaţie mai avansată decât a noastră – poate că şi noi, de fapt – ar fi interesată de cuceriri teritoriale pe altă planetă.
Î: Poate că sunt interesaţi de resursele noastre, dar în nici un caz să se impună aici, ci doar să aştepte şi să vadă ce se va întâmpla mai departe.
Joe Haldeman: Energia folosită de ei până aici le oferă o anumită valoare şi nu cred că vor ceva de la noi…
Norman Spinrad: Iar răspunsul rămâne: arta.
Joe Haldeman: Da, arta este esenţa spiritului uman!
Î: Dacă distanţa între noi şi ei atât de mare, de sute de milioane de ani, de ce ar trebui să ne mai gândim la energie, unde radio şi nave spaţiale? Cred că umanitatea, dacă va supravieţui încă 1000 de ani, va descoperi alte mijloace de transport.
Norman Spinrad: Am avut nevoie doar de 50 de ani pentru a descoperi teoria haosului şi a energiei.
Î: Credeţi că ideea de a trimite în spaţiu, prin unde radio, muzică, fie că este hip hop sau clasică, este utilă? Nu poate exista o altă modalitate de contact?
Norman Spinrad: Ideea de a trimite formule matematice mi se pare stupidă. Cred că mai degrabă ar trebui să trimitem muzică. Cultura, muzica, artele vizuale ar trezi mai degrabă interesul unei civilizaţii avansate faţă de noi.
Î: Cu mai mult timp în urmă, am fost la un concert de Beethoven. Lângă mine se aflau câţiva chinezi. Mie, muzica mi s-a părut fascinantă. Ei au plecat, cu discreţie, după prima parte. Oare nu contează mult diferenţa dintre civilizaţii şi dacă ne referim la artă?
Norman Spinrad: La Paris, unde locuiesc, prind un post TV din China. Pe lângă propaganda de zi cu zi, difuzează multă muzică tradiţională. Este ceva cu totul diferit faţă de ceea ce avem noi.
Î: Să luăm, de exemplu, muzica păsărilor…
Norman Spinrad: Cred că unicul lucru care ne-ar interesa pe noi la muzica unei civilizaţii primitive ar fi estetica. Şi extratereştrii ar putea fi interesaţi de estetica noastră. Să ne imaginăm cum ar fi un jam-session între pământeni şi extratereştri…
Î: Şi câinii au un anumit simţ muzical… Poate că extratereştrii au un concept muzical mai vast decât noi, percep mai bine…
Norman Spinrad: Dar s-a întâmplat vreodată să staţi în faţa păsărilor ca la concert şi să le ascultaţi?
Î: Nu mă interesează să fiu remarcat de păsări şi nu doresc să interferez cu ele…
Norman Spinrad: Oricum, cred că arta este cea mai bună formă de comunicare între diverse civilizaţii extraterestre. Poţi să mergi la o galerie de artă modernă şi să ieşi repede, oripilat. Pe de altă parte, am fost la Constanţa şi am văzut ruinele romane. Am constatat că pe lângă curentul artistic mainstream de atunci, şi romanii aveau o artă secundară, „modernă”, fără valoare. Dar este arta romană un gunoi? Şi grecii au propriile rebuturi. Fiecare civilizaţie are artişti de diferite nivele. Apreciem arta primitivă africană, dar nu în totalitatea ei. Într-un fel, apare aici o întrebare: ce face o civilizaţie să fie mai avansată decât alta? Ştiinţa, tehnologia? Când eram la liceu, am studiat arta greacă, romană sau renascentistă, care era artă bazată pe reprezentare. De asemenea, am studiat şi arta vechilor egipteni, bazată de concepte. Arta africană, denumită „primitivă”, din punct de vedere conceptual, este mai avansată decât arta europeană, avansată, pentru că nu reproduce, ci comunică ceva. De fapt, arta africană a generat cubismul, care se bazează pe simplificarea şi minimizarea realităţii. Aşa numita civilizaţie avansată, care urma cândva o anumită linie şi o anumită formă de artă, s-a transformat acum în altceva.
Joe Haldeman: Aici apare o mică problemă, Norman, pentru că nu discutăm despre adoptarea integrală a anumitei culturi, ci doar de câteva influenţe, experimente…
Norman Spinrad: Civilizaţia africană ne-a ajutat să schimbăm modul în care privim arta. A creat o manieră diferită de a reproduce cometele… Revenind la modernitate, arta publicităţii a generat o altă formă de cultură.
Joe Haldeman: Însă, numai câţiva oameni sunt sensibili la alte culturi, nu este o manifestare care să cuprindă masele…
Norman Spinrad: Aşa se întâmplă întotdeauna… Am o experienţă de când aveam cinci ani. Tatăl meu era în Marina militară în timpul războiului. Bunica mea avea o casă unde găzduia un artist, sculptor şi pictor. Acesta crea sculpturi foarte simple, care, dacă stai să te gândeşti, ar putea fi făcute de orice idiot. Dar la acea vârstă eram fascinat de ele. Această percepţie a artei nu are de-a face cu nivelul tehnologic sau politic la care te afli. În acest sens, arta africană este mai avansată decât cea occidentală, deoarece ei înţeleg ideea de artă ca o reprezentare conceptuală, în timp ce, sute sau mii de ani, arta greacă, romană sau renascentistă se îndrepta într-o direcţie diferită.

Spinrad: Realitatea este că mulţi scriitori de SF nu au cunoştinţe ştiinţifice

Î: Ce conexiuni credeţi că pot exista între religie şi Science Fiction?
Norman Spinrad: Conexiunea de bază este, cred, între estetica SF-ului şi a religiei. Dorim să avem o realitate standard care să transceadă existenţa de zi cu zi. Ideea că există civilizaţii extraterestre care ne-au contactat sau ne vor contacta, ideea că există o fiinţă superioară nouă… Aici apare acel concept denumit de fanii SF „sense of wonder”. Putem spune că SF-ul a creat noi religii. UFO-logia chiar este o nouă religie. Aici apare ideea transcendenţei, într-un sens lărgit. Dorim să credem că există fiinţe superioare nouă. Îmi vine foarte greu că există un Dumnezeu personalizat, care a creat tot ce este în jurul nostru. Dacă este aşa, el a fost un inginer cel mult mediocru. De pielea noastră are culori diferite? Vorbind serios acum, sunt două lucruri care m-au făcut să-mi pun întrebări. Primul: este greu să crezi într-un Dumnezeu inferior fiinţelor umane din punct de vedere moral. Dumnezeu a creat un tribunal care ne judecă pentru crime împotriva umanităţii. Dar dacă l-am judeca şi noi pe el, am avea milioane de motive pentru a-l aresta. Al doilea: este umoristic sau arogant să credem că – lăsând la o parte strămoşii noştri de acum 2000 de ani – suntem capabili să înţelegem şi să descriem nivelul conştiinţei unei fiinţe superioare. Dacă există un Dumnezeu, este posibil ca un grup de oameni aflaţi în deşert, înainte de invazia microscoapelor, telescoapelor, a televiziunii sau a computerelor, să înţeleagă natura universului? Dacă există într-adevăr un Dumnezeu, oricum ar fi el, nu-l putem defini, nu-i putem înţelege conştiinţa. Ar fi un act de o aroganţă intelectuală desăvârşită!
Î: Cum vă imaginaţi viitorul genului SF? De multe ori, putem spune că trăim SF şi în prezent…
Norman Spinrad: Nu mă preocupă, sincer, viitorul genului. Sunt scriitor, scriu cărţi şi le public. Nu studiez evoluţia genului. Cunosc mai degrabă SF-ul american al anilor ’90 decât cel al anilor 2010. Sper că tot ceea ce scriu poate fi definit ca SF, dar dacă nu este aşa, poate mă înşel.
Î: Lăsând la o parte talentul pe care un scriitor de SF trebuie să-l aibă, în ce manieră trebuie să preocupe un creator de SF partea tehnologică, ştiinţifică?
Joe Haldeman: Realitatea este că mulţi scriitori de SF nu au cunoştinţe ştiinţifice. Eu am! Dar cunoştinţele mele ştiinţifice sunt deja învechite. Am fost pe băncile şcolii în anii ’60-’70. Mai ţin pasul cu astronomia şi astrofizica, dar atât. Când citesc o carte de SF, în mod obişnuit nu ştiinţa este cea care mă determină uneori să mă opresc. Normal că nu pot citi toate cărţile, pentru că altfel ar trebui să parcurg 500 pe an. De obicei, trec peste primele 30-40 de pagini. Două lucruri mă fac să mă opresc. Primul este stupiditatea argumentului ştiinţific. Al doilea, stilul slab. Sunt intolerant la stilul prost şi la lipsa argumentelor ştiinţifice. Dar aşa ar trebui să fie oricine! Un scriitor de SF perfect, dacă e să creăm un model, ar trebui să fie calificat în ambele domenii: literatură şi ştiinţă. Ar trebui să ştie să facă o diferenţă între o scriitură proastă şi una bună, între un argument ştiinţific bun şi unul slab. Lumea SF nu mi se pare ciudată. Sunt profesor universitar şi am mulţi colegi, oameni de ştiinţă, academicieni, care trăiesc în lumea lor închisă, au propria lor realitate… Ei mi se par mai ciudaţi decât scriitorii de SF.
Î: De ce este SF-ul american lider absolut?
Joe Haldeman: Pentru că în America se investesc foarte mulţi bani în această industrie. Pe de altă parte, traducerile au un singur drum: din engleză în alte limbi. Foarte rar vezi reversul, aproape niciodată nu poţi citi în SUA romane scrise de autori francezi, spanioli, bulgari, norvegieni, chinezi sau japonezi. Dar în România poţi citi, pe de altă parte, foarte mulţi autori americani. Vina acestei realităţi nu-mi aparţine.
Î: Este SF-ul european diferit de cel american?
Joe Haldeman: Nu sunt un expert. Am citit un autor croat şi am observat că nu respectă maniera clasică, a povestirii cu introducere, cuprins şi încheiere. Poate că la fel este şi în România. Povestirea lui nu avea final. Poate că este un lucru bun. Dar poate tocmai din această cauză, cea mai bună povestire SF croată nu ar putea fi vândută în SUA, pentru că nu urmează un “story”. Îmi plac finalurile deschise. Americanii preferă ca personajul principal să moară sau să învingă, doresc un final clar. Această structură nu este agreată de către publicul american. Nu sunt satisfăcut deloc de SF-ul american. Este chiar prost. Din fericire pentru mine, sunt un scriitor cunoscut, sunt şi profesor, scriu ce vreau şi nu trebuie să fac rabaturi comerciale. Dar mulţi o fac, pentru că trebuie să se afirme şi să-şi câştige existenţa ca scriitori. SF-ul american este dominat de media SF. Majoritatea editorilor nu vor să aibă idee de ce înseamnă într-adevăr SF-ul. De ce le-ar păsa… Pentru că lucrurile asociate cu media produc mult mai mulţi bani. Câştig cam 100.000 de dolari pentru o carte, dar am nevoie de doi ani pentru a o scrie. După standardele americane, aparţin clasei de mijloc. Aş putea câştiga mai mult dacă aş scrie comercial, dar fac exact ceea ce-mi place. Atât timp cât se întâmplă asta, nu mă interesează cât de mare este suma câştigată. Prefer să-mi păstrez libertatea. Nu ştiu câţi cititori de carte aveţi în România… Eu am, în medie, 20.000 de cititori pentru ediţiile hard cover şi 250.000 de cititori pentru paperback. Un impediment pentru notorietate poate fi şi circulaţia mică a unei limbi. De exemplu, în 1983, am fost invitat la Eurocon-ul de la Ljubljana, în Slovenia. Am avut o întâlnire cu toţi scriitorii de SF consacraţi din acea ţară. Am descoperit că în sală se aflau mulţi oameni inteligenţi, interesanţi. Poate că unul dintre ei era un Shakespeare modern, dar nimeni nu va afla niciodată… Din păcate, traducerile de SF de pe pieţele anglo-saxone au doar o destinaţie “one way”. Poate că SF-ul german, spaniol, francez sau chiar românesc este mai bun decât cel american, dar cine o poate dovedi, datorită barierei lingvistice… Diferenţa dintre SF-ul american şi cel din Europa continentală este, poate, asemeni celei dintre McDonald’s şi un restaurant stilat italian. Dar McDonald’s are forţă comercială şi cine nu a fost într-un astfel de local?

Haldeman: aş avea nevoie de un poet ca să-mi traducă lucrările

Î: De ce scrieţi?
Joe Haldeman: Scriu pentru a trăi… Poate că dacă aş fi avut o avere din alte resurse, aş fi preferat să scriu mai multă poezie. Pentru că aşa am început. Există o mare diferenţă funcţională între a scrie o poezie şi un roman. Când scrii o poezie, ştii întotdeauna că o vei termina. Când scriu un roman, acum, la vârsta mea – deşi nu sunt încă bătrân – mă gândesc dacă voi apuca să-l termin. Este o întrebare serioasă, pe care mi-o pun adesea. Dacă aş avea suficienţi bani, mi-ar plăcea să scriu doar poezii. Chiar şi poeme lungi, pentru care aş avea nevoie de săptămâni în şir. Am compus 100 de poezii până când am finalizat prima povestire. Însă, a venit vremea când am vândut prima povestire. Apoi, pe a doua. Apoi, primul roman. Nu am avut neşansa de a înfrunta multe respingeri, şi asta, poate, şi pentru că am scris multă poezie. Poezia are cel mai precis limbaj în engleză, şi sunt sigur că şi în română. Când scriu un roman, mă aşez şi termin, poate, două pagini pe zi. Pe care nu le schimb ulterior. Când finalizez cartea, 95% din ea este deja scrisă. Nu mai este nevoie să rescriu aproape nimic. Nu deţin secretul celei mai bune metode de a scrie, poate că este chiar una proastă, dar este o manieră de lucru. Sunt foarte interesat de stil, de cum sună cuvintele. Din păcate, acest farmec se pierde o dată cu traducerea. Aş avea nevoie de un poet ca să-mi traducă lucrările. De exemplu, romanul “Forever War” mi-a fost tradus în germană acum 15 ani. Mulţi mi-au spus că li s-a părut o carte slabă până când au citit-o în engleză. Atunci, li s-a părut extraordinară.
Î: Putem vorbi de poezie SF sau… poezia este, simplu, poezie?
Joe Haldeman: Este amuzant, pentru că un sfert din poeziile mele sunt SF. De fapt, cam trei sferturi din tot ce am publicat este “poezie SF”. Nu scrii poezie pentru a fi faimos, ci o faci pentru tine.
Î: Se pot câştiga mulţi bani din poezie în Statele Unite?
Joe Haldeman: Cea mai mare sumă pe care am câştigat-o din poezie a fost 1.800 de dolari. O sumă importantă, însă pentru o povestire puteam primi, în acelaşi timp, 4.000 de dolari. Majoritatea poemelor mele s-au vândut cu 20-50 de dolari. Nu trimit poeziile unor publicaţii care nu plătesc, deşi o pot face. Dacă nu au fonduri şi nu pot plăti nici un autor, aş face-o… Dar nu aş accepta să contribui la îmbogăţirea unui editor fără ca eu să fiu plătit. Poezia reprezintă un lucru foarte personal, nu este ca şi când scrii proză, romane… Proza schimbă vieţile unor oameni, influenţează… Poezia reprezintă o punte între mine şi propriul meu limbaj. Nu trebuie să o împarţi cu nimeni. De multe ori, publicarea unei poezii reprezintă un lucru stânjenitor. Este ca şi cum ai permite publicului larg să afle pe cine iubeşti.

“Nu am nevoie de milioane de dolari. Dar am, însă, libertatea de a alege!”

Î: Cum scrie SF Joe Haldeman?
Joe Haldeman: Am la îndemână cuvintele, care generează următoarea idee, care generează apoi o povestire sau un roman. Nu umblu după o structură anume, îmi place ca povestirea să se autogenereze. Recent, am citit cartea lui Stephen King despre arta scrisului şi, e amuzant, la fel gândeşte şi el. Nu ştie mai niciodată care va fi finalul prozei. Scrie până când… ajunge la final. Este un tip amuzant. Am fost prieteni în anii ’70 şi ’80. De când a ajuns faimos, ca şi mulţi alţii, nu a mai avut suficient timp pentru mine şi pentru alţi prieteni. Viaţa lui e complexă, pe când a mea a rămas simplă. Pot să stau aici, în faţa unui auditoriu, în mijlocul unei poiene, pe o insulă dunăreană, fără ca între noi să existe vreo barieră. Însă, dacă eram Stephen King, aş fi fost milionar, mult mai faimos. Nu aş schimba deloc rolul meu cu al lui. Nu am nevoie de milioane de dolari. Dar am, însă, libertatea de a alege! De aceea mă aflu acum, aici! Primesc 10 sau 20 de scrisori sau email-uri pe săptămână, de la fani. Am timp să le răspund. Steve primeşte şi mai multe într-o oră. Comunicarea cu fanii este, pentru el, imposibilă din punct de vedere fizic. Dar eu pot să discut cu cititorii mei, oriunde în lume. Ceea ce reprezintă, pentru mine, o parte importantă a scrisului. Probabil că ar fi şi pentru Steve, dar el nu mai poate să o facă. De fapt, câte automobile sau câte case poţi cumpăra? Este amuzant că am avut, cândva, în anii ’70, la debutul nostru, acelaşi agent. Am consumat împreună droguri uşoare, dar toată lumea o făcea atunci. Steve a făcut mai multe decât mine, însă el a devenit acum prizonierul propriei sale lumi, de unde nu poate scăpa. Este un paradox ciudat la americani. Un om care are o avere de zece ori mai mult decât ar putea cheltui un om obişnuit se poate afla într-o situaţie mizerabilă, fiind propriul prizonier.
Î: Cum vedeţi viitorul comunicării pe Internet, în special al celei de masă?
Joe Haldeman: Cel mai interesant lucru este interfaţa dintre comunicarea de masă şi cea vizuală. În prezenz, îmi fac un jurnal zilnic. Îl voi continua chiar şi acum, când mă voi întoarce la hotel. Nu o să-l pun online, dar o voi face de îndată ce mă voi întoarce acasă (n.r. – jurnalul poate fi accesat la adresa http://home.earthlink.net/~haldeman/diary.html). Oamenii pot afla aspecte din viaţa mea de zi cu zi. Nu cu mult timp în urmă, acest lucru era imposibil. Este extraordinar să ştii că jurnalul îţi este citit zilnic de o mie de oameni care îţi trimit şi un feed-back. Mai mulţi filosofi spun că dacă nu-ţi examinezi viaţa, nu are rost să trăieşti. Dar cum ar fi dacă alţii îţi examinează viaţa? Dacă se va descoperi o formă de imortalizare a vieţii sau de extindere a ei? Să spunem că ţi se conservă corpul şi eşti readus la viaţă… Cei care o fac vor avea nevoie de informaţii despre tine, de înregistrări care să-ţi readucă la viaţă şi creierul. Am un milion de pagini ale fanilor despre cum sunt în realitate. Îmi ţin acest jurnal din 1979. Fiecare zi de viaţă este prezentată acolo detaliat. Dacă cineva reuşeşte să te readucă la viaţă, tot va avea nevoie să te reeduce, să îţi reintroducă informaţia în creier. Eu am conservat cuvintele… Pot să-mi regăsesc trecutul. Interconectivitatea, posibilitatea ca mulţi alţii să facă parte din viaţa ta, îţi oferă o altă dimensiune a existenţei. Normal, nu îmi trec în jurnal toate detaliile personale, dar viaţa mea publică este acum şi mai publică. Dacă ne referim la răspândirea informaţiei pe Internet, sunt foarte precaut. Dacă tot ceea ce scriu poate fi accesat în mod gratuit pe Internet, de ce aş mai face-o, atunci. Scriu din propriile mele motive, dar fac şi pentru a trăi. Am şi un salariu de profesor.
Î: Dacă apar şi câteva minţi periculoase, care răspândesc în mediul virtual idei periculoase? De exemplu, acum doi ani citeam o povestire despre un imperiu creat pe Internet. În urmă cu o lună, citesc, în presă, că un australian şi-a creat, mai în glumă, mai în serios, propriul imperiu pe Internet. Are 3.000 de membri. Putem vorbi de o parte întunecată a Internetului?
Joe Haldeman: Da… Dacă avem de-a face cu o persoană abilă, care ştie să manipuleze conştiinţele oamenilor şi să-şi creeze propria armată. Adeseori ne uităm la Germania nazistă şi ne întrebăm: cum a putut cea mai mare parte a unei populaţii civilizate să se alinieze şi să-şi pună svastica pe braţ? A mers… A mers atunci, poate merge şi acum, nu trebuie să uităm nimic.
Î: Aceasta s-a făcut fără existenţa Internetului. Cu acest nou mijloc de comunicare, ar putea fi şi mai rău…
Joe Haldeman: Aşa este. Pe de altă parte, datorită Internetului, foarte mulţi oameni îşi pot da cu părerea, pot forma grupuri de opinie, pot comunica şi se pot opune. Ceea ce era mult mai greau pe vremea Germaniei naziste.
Î: Ce ne facem dacă atunci când inteligenţa artificială se va răspândi peste tot, va căpăta conştiinţă?Dacă internetul este, de fapt, prima formă de civilizaţie artificială care va începe să… gândească?
Joe Haldeman: S-ar putea întâmpla fără să ştim. Acest lucru este foarte interesant, iar scriitorul Arthur Clarke l-a prezis în urmă cu 50 de ani. Problema pe care şi-a pus-o el a fost: dacă aceste computere vor deveni mai inteligente decât noi şi nu vor lansa nici măcar un manifest, ci pur şi simplu se vor debarasa de noi?
Î: Poate reprezenta Internetul “sfârşitul copilăriei”?
Joe Haldeman: Da. Este un mare adevăr în ideea că este posibil ca internetul să capete constiinţă şi să devină independent de conştiinţa umană. Ce vom putea face atunci? Nu ne vom mai putea deconecta niciodată. Poţi să-ţi deconectezi propriul computer, dar nu poţi opri un întreg proces. Este înfiorător, dar posibil. Dar îmi doresc să se întâmple. Poate că aceasta va reprezenta prima formă de inteligenţă neumană cu care vom intra în contact. Internetul conectează oameni, culturi, reprezintă un lucru mai mare decât o comunitate, decât o naţiune chiar. Ne permite să ne exprimăm individualitatea. Nu ştim în ce stadiu ne aflăm. Îi suntem deja subordonaţi? Într-un fel, suntem deja… Va fi interesant atunci când vom coexista ca două entităţi separate. Deci, Dumnezeule, hai să deconectăm toate computerele!
Î: Cum vi s-a părut filmul lui Spielberg, “Artifficial Intelligence”? (n.r. – interviul a fost realizat la puţin timp după lansarea filmului).
Joe Haldeman: Din păcate, nu l-am văzut… Nu am mai văzut un film de foarte mult timp. Nu-mi rămâne de făcut decât să aud opiniile altor oameni. O să fac rost de CD şi o să-l văd. Am avut relaţii profesionale cu Steven Spielberg, dar care nu au fost satisfăcătoare. Am scris o carte pentru el, pe care o dorea în 6 săptămâni. Era transpunerea unui scenariu de-al lui în roman. Scriam câte un capitol pe săptămână şi, când îl terminam, i-l trimiteam alături de o descriere a ceea ce se va întâmpla în următorul. Aceasta era maniera noastră de lucru. Pentru unul dintre capitole, m-am deplasat la Hollywood pentru a vedea o scenă în care Spielberg a băgat 1,5 milioane de dolari pentru efecte speciale. Tânărul copil Robbie se trezeşte în mijlocul nopţii, în timpul unei furtuni şi merge ca hipnotizat către o fereastră…  Afară vede un copac cu gură imensă, plină de dinţi… Atunci i-am zis reprezentantei lui Spielberg că într-un film, acest efect va merge, dar pe hârtie, va fi penibil. Am susţinut acest lucru în scris şi m-a costat 50.000 de dolari. Deoarece Spielberg a aflat… Apoi am primit un telefon de la agentul meu, care, furios, mi-a zis: “ai susţinut că Spielberg e penibil”? I-am răspuns că nu am zis aşa ceva, ci doar că ideea cu copacul e penibilă. Dar a fost suficient. Am pierdut un contract şi o sumă care îmi permitea un concediu de lux în Florida, asta e… Apoi a fost angajat altcineva pentru a scrie cartea.
Î: Din câte am auzit, George Lucas este diferit…
Joe Haldeman: Este adevărat… Lucas este un om extraordinar. Am lucrat pentru el mult mai mult decât pentru Spielberg. Este interesant că Spielberg şi Lucas au fost colegi la şcoala de cinematografie. Dar sunt atât de diferiţi… Lucas ar putea sta foarte bine cu noi, aici, fără nici o problemă. Lui Spielberg îi place să fie adorat. Oricum, de atunci nu am mai fost interesat de Hollywood.
Î: Am discutat despre filme… Dar care este situaţia SF-ului radiofonic în America?
Joe Haldeman: Cred că mai putem vorbi doar despre SF-ul istoric, din arhivele radio, din anii ’40 – ’50. Am câteva casete cu show-uri SF pe care le ascult în maşină împreună cu soţia mea, Gay, când călătorim cu automobilul.

8 comentarii


  1. Primul zbor al Marianei a fost la virsta de 10 ani si de fapt nevasta s a simtit bine la inaltime,insa la intrebare daca va risca sa nasca la bord Mariana a raspuns categoric nu.

    Răspunde

  2. Daca era cu 60 de ani mai tanara jur ca nu comentam nimic, dar asa a fost un gest caritabil involuntar si pe care nu doresc sa il repet.

    Răspunde

Dă-i un răspuns lui Ava Harnonku Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *