O să încep direct cu subiectul: agenţii de turism sunt, în acelaşi timp, şi consultanţi. Din păcate, neplătiţi de către clienţi pentru informaţiile furnizate. În SUA, Canada şi anumite state din Europa Occidentală există o taxă de consultanţă. De ce? Simplu: aşa cum medicul are grijă de sănătatea noastră, aşa cum notarul ne furnizează informaţii legale importante şi ne autentifică diverse documente, aşa cum avocatul ne oferă siguranţă şi protecţie juridică, aşa cum un consultant pe diverse proiecte percepe o taxă pentru informaţiile furnizate, la fel şi agentul de turism: are grijă de timpul nostru liber şi ne optimizează deplasările.

Ei bine, dacă mergeţi la o consultaţie medicală sau la un notar, veţi fi taxat (pe bună dreptate, este o muncă), într-un fel sau altul, şi pentru cinci minute. Dacă mergeţi la o agenţie de turism, puteţi să-l monopolizaţi pe agent şi un sfert de oră, şi o jumătate de oră, fără a plăti nimic dacă nu achiziţionaţi un pachet turistic, o cazare la un hotel sau un bilet de avion. O dată aceste informaţii notate, bateţi la uşile altor agenţii de turism, obţineţi şi de acolo informaţii importante, comparaţi şi, în final… vă rezervaţi de la o altă agenţie, unde vi se pare că aţi dat lovitura plătind mai puţin cu 5 euro ori vă rezervaţi direct de pe internet, de pe site-ul altei agenţii. Acea muncă nu merită oare retribuită?

Discutam, recent, cu directorul unei importante companii aeriene pentru România. Acesta mi-a confirmat rolul imens al agenţiilor de turism, care reprezintă adevărate canale de distribuţie pentru liniile aeriene, dar şi furnizori de consultanţă în turism, creatori de plus valoare. Interlocutorul mi-a confirmat că, deşi compania pe care o reprezintă vinde şi online, circa trei sferturi din bilete sunt vândute prin agenţiile de turism. El, la rândul său, apelând la serviciile unor agenţii. Agenţiile de turism nu mai sunt privite de mult timp, de către companiile aeriene, ca revânzători sau comisionari, ci sunt văzute drept parteneri. Care pot şi au dreptul să creeze pachete turistice, să ofere cât mai multe opţiuni avantajoase clientului final. Pentru această muncă, pentru siguranţa oferită, ei au dreptul să perceapă o taxă. Turistul american, cel francez, cel britanic sau cel german a înţeles acest aspect. În anumite ţări dezvoltate, turistul plăteşte taxă de consultanţă doar dacă nu achiziţionează un pachet turistic de la acea agenţie.

Credeţi-mă, am asistat la multe discuţii dintre potenţialii clienţi şi agenţii de turism. Aceştia sunt acaparaţi şi câte o jumătate de oră, căutând diverse oferte avantajoase, combinaţii transport-cazare prin sistemele de rezervări etc. Aţi spune: păi asta putem să facem şi noi, căutând pe internet. Aşa este, dar, aş răspunde eu: dacă aveţi probleme juridice, cum e mai bine, să căutaţi dumneavoastră pe internet diverse soluţii şi să vă deplasaţi la diverse instituţii, fără garanţia succesului, ori să apelaţi la un avocat, alături de care aveţi mult mai multe şanse în ceea ce v-aţi propus? Iar dacă aveţi probleme de sănătate (Doamne fereşte), cât de multe sfaturi şi răspunsuri la diverse simptome v-ar putea oferi internetul, tot mai bine e să mergeţi la o consultaţie, la un doctor, nu?

Daaaa… Clar, şi când apelaţi la un doctor sau la un avocat, vă interesaţi de calitatea sa, de profesionalismul său, de background-ul pe care îl are. La fel puteţi face şi cu o agenţie de turism. Da, e drept, nu orice agent de turism poate fi consultant, nu există pădure fără uscături. Dar un agent care se respectă, angajat al unei agenţii cu tradiţie, al unei agenţii puternice sau conduse de un profesionist, va fi cu siguranţă consultantul dumneavoastră de travel. În România au apărut agenţii care oferă până şi consultanţă permanentă pe internet, prin chat.

Pe de altă parte, dacă apelaţi la internet, pierdeţi multe ore… Şi riscaţi să vă cufundaţi într-o mare de necunoscute, mai ales când aveţi un traseu complex. Internetul vă poate oferi mai ales soluţii de deplasări în oraşe europene: rezervaţi un bilet low cost, un hotel pe booking.com sau pe alt site şi gata. Dar ce vă faceţi dacă nu aţi ales bine hotelul, dacă acesta se află la marginea oraşului sau lângă o fabrică? Un agent vă va avertiza sau vă va îndruma către ceea ce doriţi dumneavoastră. Sau, dacă aţi pierdut cursa low cost sau aceasta s-a anulat? Sau dacă este un hotel business iar tu doreşti unul de leisure?

Un agent de turism profesionist este consultant de turism, vă oferă soluţii şi alternative. Acesta merită respectat din toate punctele de vedere. Are un volum de muncă de multe ori enorm, dacă agenţia are “vad” şi vizitatori mulţi. Agentul de turism se numără printre puţinii consultanţi neplătiţi de către public, care trăiesc doar din salariile şi comisioanele oferite de angajator.

Despre cum vă alegeţi agenţia de turism, v-am informat într-un articol anterior: http://www.traianbadulescu.ro/2011/11/10/cum-sa-ti-alegi-agentia-de-turism-10-ponturi/

Traian Bădulescu, 2012

Palatul Schonbrunn

Dacă este să vă recomand din tot sufletul un oraş pe care l-am vizitat de mai multe ori şi unde mă simt ca acasă (îl cunosc foarte bine şi sunt încântat de normalitatea vieţii şi de calmul şi ospitalitatea oamenilor de aici), acesta este Viena. Una dintre marile capitale ale Europei, poartă a Europei Vestice şi cândva poartă a lumii libere, Viena reprezintă cel mai accesibil oraş occidental pentru turiştii români. Situată la 853 de km de Bucureşti, la 569 de km de Cluj şi la numai… 461 de km de

Sala de festivităţi a Primăriei vieneze

Timişoara (supranumită şi „Mica Vienă), un român ajunge aici într-un interval cuprins între 8 şi 16 ore cu automobilul, în funcţie de locaţie, sau în numai o oră cu avionul.
La ora actuală, către Viena zboară, din Bucureşti, 3 companii aeriene, care au curse zilnice: Austrian, TAROM şi Fly Niki. Cu escală (dacă mai este nevoie) se poate ajunge lejer şi cu

Primăria Vienei (Rathaus)

Lufthansa, Alitalia, Swiss sau German Wings. De asemenea, din ţară mai sunt zboruri directe din Iaşi, Sibiu, Cluj-Napoca şi Timişoara (ultimul oraş fiind supranumit şi “Mica Vienă” a României).
Viena, cu cei 2,26 milioane de locuitori ai săi, ce reprezintă un sfert din populaţia totală a Austriei, este al zecelea oraş ca mărime din cadrul Uniunii Europene. Oraşul este un important centru politic internaţional (datorită neutralităţii postbelice a Austriei şi situării în partea centrală a Europei), unde îşi au sediul organizaţii de primă mărime, precum: Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol şi alte diverse agenţii, între care: Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică. Această agenţie îşi are sediul, alături de cel al ONU, într-unul dintre complexele aşa-numitului centru UNO-city, situat pe malul drept al Dunării. Practic, putem spune că pe malul stâng al bătrânului fluviu se află vechiul oraş, iar pe malul drept, oraşul nou, dominat de mici zgârie nori sau de Danube Tower.

Cartierul modern ONU

Viena reprezintă destinaţia numărul unu pentru românii care aleg Austria, atât iarna, cât şi vara, iar Austria este a treia destinaţie turistică a românilor, cu circa 270.000 de turişti anual, după Grecia şi Bulgaria. Românii merg în Viena pentru city break-uri (programe de week-end), pentru shopping şi turism cultural şi se opresc de multe ori în magnificul oraş imperial în drumul lor spre staţiunile montane. De asemenea, capitala Austriei reprezintă un important centru de business, târguri şi conferinţe. Alături de mai costisitorul Paris, Viena reprezintă unul dintre cele mai căutate oraşe de către români. Tind

Muzeul de Ştiinţe Naturale

să cred că, dacă ne orientăm după numărul turiştilor de la noi, este chiar cel mai căutat. Dacă pentru Paris, Barcelona sau Londra nu prea poţi evita avionul, în Viena, românii ajung lejer şi cu trenul (biletul este sub 60 de euro de persoană), autocarul sau automobilul. Nu este un oraş foarte scump, city break-uri cu transport aerian şi cazare la 3 sau 4 stele putând ajunge şi la 150-200 de euro de persoană, la oferte speciale.
Unii turişti aleg Viena pentru viaţa culturală. Este unul dintre oraşele europene cu cele mai multe muzee, şi aici amintim de Muzeul de Istoria Artei, Muzeul de Ştiinţe Naturale, Albertina (cu una dintre cele mai frumoase colecţii grafice din lume), Palatul Belvedere, Palatul Schonbrunn (care are şi o grădină botanică şi una zoologică).

Dunărea albastră sau… Vienna Calling?

Capitală a somptuoaselor valsuri, dar şi a multicolorelor Love Parades, Viena devine pe zi ce trece o destinaţie tot mai “fierbinte”. Dincolo de artă şi o arhitectură urbană (muzee, palate, hoteluri, cafenele, restaurante, buticuri de lux şi grădini impunătoare) - care i-ar face invidioşi şi pe cei mai cârcotaşi dintre vizitatori, invită şi seduce printr-un joie de vivre greu de egalat. Este oraşul lui Strauss, dar te duce cu gândul şi la Mozart, care a trăit aici o bună parte din viaţă, sau la vedeta pop Falco (vă amintiţi de Rock Me Amadeus sau de sugestiva Vienna Calling?).
Între două pahare de şampanie sau după o savuroasă ceaşcă de cafea, la Viena poţi încerca orice: de la clubbing la shopping, de la ciclism la dans contemporan, de la admirat peisajul din balon la o expoziţie de pictură bizară. Este locul ideal în care poţi îmbina utilul cu plăcutul şi, în plus, să fii în tendinţe. Dacă doriţi să vă relaxaţi, vă recomand celebrul parc de distracţii Prater. Cea mai cunoscută parte a acestui spaţiu de agrement este Wurstlprater. Această amenajare datează din secolul al XIX-lea. Cea mai apreciată atracţie a parcului o constituie Roata Uriaşă (Riesenrad), ce are o înălţime de 65 de metri şi a fost inaugurată în 1896/1897 cu ocazia sărbătoririi jubileului înscăunării împăratului Franz Josef.

Stephansdom

Oraşul vechi, dominat de Stephansdom, este înconjurat de multpomenitul Bulevard Ring (Ringstrasse), străjuit de o puzderie de clădiri publice impunătoare. Dincolo de acesta se deschide Centura (Gurtel), o altă importantă arteră de trafic, care poate fi parcursă, ca de altfel întreaga Vienă, fie în mod pedestru, fie alegând unul din mijloacele de transport de care oraşul nu duce lipsă. Se întâlnesc de toate: de la trenuri (S-bahn), tramvaie, autobuze, microbuze şi metrou (U-bahn), până la motociclete, biciclete şi triciclete ori, ceva mai pitoreştile trăsuri cu cai,  fiacre, care pornesc din Stephansplatz (piaţa care se află în apropiere de dom), Albertinaplatz şi Heldenplatz pentru a ajunge la Hofburg. Şofatul în Viena este, totuşi, destul de dificil, ţinând cont de faptul că majoritatea străduţelor au sens unic, parcările sunt destul de scumpe, iar liniile de tramvai răsar pe unde vrei şi unde nu vrei. O altă variantă de a vizita oraşul ar reprezenta-o taxiul, destul de ieftin după standardele vestice (o cursă medie costă între 7 şi 20 euro), dar cam scumpicel după bugetul românilor (2,5 € pornirea).

De la complexul ONU la Palatul Schonbrunn

Oraşul este un adevărat spectacol al privirii şi al simţurilor. Totul este grandios: există palate măreţe şi pieţe imperiale magnifice înconjurate de muzee. Cel mai faimoase repere

Cladirea Parlamentului Republicii Austria

arhitecturale sunt Hofburg, reşedinţa dinastiei habsburgice, bulevardul Ringstrasse (care, după cum o spune numele, are formă circulară şi delimitează zona centrală), Rathaus (Primăria), faimoasa operă, Domul Sf. Ştefan (Stephansdom), însă multe alte nume se leagă de Viena: împăratul Franz Joseph şi frumoasa lui soţie Sisi, faimoşii muzicieni Mozart, Beethoven, Strauss sau Mahler, pictori precum Gustav Klimt şi mulţi alţii.
Pentru cine doreşte să vadă panorame ale Vienei, din părţi opuse, recomand două locaţii: Danube Tower şi Palatul Schonbrunn. Turnul Dunării, aşa cum ar fi tradus în limba română, se află lângă complexul ONU, de clădiri moderne. Cu o înălţime de 252 de metri, a fost construit în 1964, după planurile arhitectului Hannes Lintl. Aici puteţi găsi două restaurante rotitoare, aflate la înălţimea de 160, respectiv 170 de metri. Vă puteţi da seama de splendoarea panoramei asupra capitalei Austriei. În cealaltă parte, vestică, a Vienei, se află Palatul imperial Schonbrunn. În spatele Palatului urcaţi în faimoasele Grădini, pe un deal molcom. Din vârful dealului puteţi admira, din nou, o superbă panoramă a oraşului. Revenind la obiectivul istoric, este de spus că în 1569, împăratul Maximilian al II-lea a cumpărat un mic palat, care a ars între timp de mai multe ori şi a fost distrus în 1683 de către turci. Împăratul Leopold I i-a cerut arhitectului

Gloriette (Grădina Palatului Schonbrunn)

Johann Bernhard Fischer von Erlach să îl ridice din nou. Împăratul, a cărui autoritate era în continuă creştere, se considera egalul Regelui Soare şi îşi dorea o reşedinţă care să rivalizeze Versailles-ul francezilor. Ceea ce s-a şi făcut, în 1713. În ziua de astăzi, palatul are 1442 de camere de diferite mărimi. În 1752 împăratul Francisc I Ştefan, soţul vestitei Mariei Tereza a dat ordin ca lângă palat să fie construită Grădina Zoologică Schönbrunn, un adevărat punct de atracţie şi în prezent. În 1996 Palatul Schönbrunn şi Grădinile sale au fost declarate locuri din patrimoniul mondial UNESCO.

Palatul Schonbrunn

În pofida aglomeraţiei, Viena mi se pare un oraş liniştit, cu reguli care sunt respectate, unde, dacă nu vezi lux, vezi cel puţin normalitate şi calitate. Recomand oricărui român dornic de călătorii, dacă nu poate să ajungă mai la vest, să se oprească la Viena. Viena înseamnă, de fapt Europa, înseamnă Vest. Faptul că e atât de aproape de noi ne dă speranţe şi, de ce nu, certitudini că şi noi suntem aproape de acea lume. Până la urmă, o parte din România a avut cândva drept capitală… Viena, dacă e să ne gândim la dominaţia habsburgică (Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, ceva mai puţin Bucovina şi, pentru câteva zeci de ani, chiar şi Oltenia). Am curajul să spun că Imperiul Austriac a fost un fel de mică Uniune Europeană a vremii (fireşte, alta era istoria, atunci nu se puteau face toate de bună voie). Asta se vede din similitudinea oraşelor din tot arealul fostului imperiu, al gărilor feroviare, exista monedă unică, unitate de infrastructură etc.
În încheiere, mai amintesc că dacă doriţi să vizitaţi cel mai de calitate oraş al lumii, nu trebuie să mergeţi în New York, Sidney, Paris, Londra, Tokyo sau mai ştiu unde… Vă veţi opri în Viena, care oferă cel mai ridicat standard de viaţă din lume, potrivit companiei de consultanţă Mercer. Capitala Austriei a câştigat acest titlu pentru al treilea an consecutiv, începând cu 2009, iar într-un top al siguranţei, se află pe locul 5 în lume. Clasamentul este calculat după 39 de criterii care ţin de infrastructură, sănătate, economie sau mediu.
Aşa că… nu mai staţi! Viena vă aşteaptă permanent, în orice anotimp! Eu de-abia aştept să revin…

Vedere panoramică a Vienei din Gradina Palatului Schonbrunn

Text & foto: Traian Bădulescu

Grecia, Spania, Franţa, Austria, Turcia… Ce au în comun toate aceste ţări? Trăiesc din turism sau, oricum, o mare parte a Produsului Intern Brut (PIB) le este asigurat de “industria viselor”. Din urmă vin puternic vecinii noştri Ungaria şi Bulgaria. La fel şi Croaţia sau Muntenegru. Până şi Albania a început să-şi dezvolte turismul de Litoral (acum 5 ani, scriam în acest sens un articol pe blog-ul meu de pe dailybusiness, intitulat “Atenţie la Albania!”).

De exemplu, turismul contribuie cu circa 5,6% la PIB-ul Greciei, impactul asupra economiei fiind de 15,8%, la cel al Croaţiei, cu 5,1% (în 2011), impactul asupra economiei fiind de 12,8%, iar la cel al Bulgariei cu 4,3%, impactul asupra economiei fiind de 14,9%.

Care este situaţia la noi? Aportul turismului la PIB nu depăşeşte, de ani de zile, 2%. Potrivit Consiliului Mondial al Turismului şi Călătoriilor, aportul turismului la PIB este, pentru 2011, de 1,9%. În ritmul estimat de această prestigioasă organizaţie internaţională, până în 2021 putem ajunge la 2,4% din PIB. Este drept, contribuţia directă, dar şi indirectă a turismului asupra economiei naţionale se ridică la 4,5% din PIB. Un impact în medie de 3 ori mai mic, faţă de cel din ţările vecine, amintit mai sus. Turismul a generat, în 2011, 239.000 de locuri de muncă. Turismul a generat, în 2011, 3,3% din exporturi.
Într-un top al Consiliului Mondial al Turismului şi Călătoriilor, referitor la performanţa în turism, ne situăm pe locul 67 la aportul turismului în PIB, pe locul 170 la contribuţia turismului la economia naţională (deci, un loc total neperformant) dar pe locul 16 la capitolul previziuni de creştere. Deci, stăm slab dar există speranţe…
Primim, anual, circa 6-7 milioane de VIZITATORI. Repet, vizitatori. Deci cei care au trecut graniţele României, inclusiv au tranzitat-o. Anul trecut, potrivit Institutului National de Statistica (INS), peste 1,5 milioane de străini au consumat nopţi de cazare, o creştere de 16% faţă de 2010 şi o revenire faţă de perioada ante-criză. Această este cifra care ne indică numărul real al turiştilor străini. Dintre acestia, 60-70% sunt de business sau veniţi pentru diverse evenimente, nu de leisure.

Turismul românesc s-a dezvoltat în ultimii 10 ani, dar trebuie să ţinem cont că el a crescut mai ales raportat la outgoing (pleările din ţară) şi turism intern (concediile românilor în ţară). Outgoing-ul înseamnă de fapt IMPORT de servicii. Noi, românii, importăm turism sau îl vindem la noi în ţară. Însă nu suntem (încă) în stare să ne exportăm propria industrie turistică şi – practic – imaginea ţării.

Incoming-ul, exportul de servicii, deci aducerea de turişti străini în România, creşte, este o realitate, dar extrem de puţin. Mult sub outgoing sau turism intern. Nu văd nimic rău în faptul că românii pleacă peste hotare sau petrec vacanţele în propria ţară. Ideea e cum reuşim să-i aducem pe alţii să vadă România şi să lase aici BANI. Pentru că aici avem o problemă: atât potrivit statisticilor Organizaţiei Mondiale a Turismului (OMT), cât şi alte Consiliului Mondial al Turismului şi Călătoriilor, România se află pe unul din ultimele locuri într-un top al destinaţiilor cu potenţial turistic, la capitolul încasări din turism pe cap de locuitor.

Deci nu ştim să scoatem banii din buzunar străinilor. Când spun asta nu mă refer la “tunuri” cu preţuri mari şi la mentalitatea perdantă, de genul “îl prind, îl jecmănesc acum şi mai vedem apoi, treaba lui dacă nu mai vine”, deşi este încă o realitate. Ci mă refer la o strategie coerentă de dezvoltare a entertainment-ului, a industriei de suveniruri etc. Avem un brand turistic, ceea ce este foarte bine. Până acum nu am avut o strategie de brand. Însă, turiştii care văd reclamele României pe CNN şi alte posturi TV sau în presa internaţională, doresc să ştie de la ce agenţie de turism parteneră pot cumpăra destinaţia România. Iar o dată veniţi la noi, trebuie să aibă pe ce lăsa banii.

Exportul de servicii are avantaje multiple. În primul rând, beneficiem de 7 miliarde de potenţiali turişti care pot veni aici, pe când cifra românilor care consumă turism nu are cum să depăşească 22 de milioane. E drept, trebuie dezvoltată infrastructura, calitatea serviciilor… Avem nevoie de traininguri, de zâmbete “pe bune” şi de implicarea la unison şi coerentă a statului şi a agenţilor privaţi.

Românii sunt, ca turişti, din ce în ce mai preferaţi de către greci, austrieci, turci, spanioli etc. Deoarece, în pofida crizei, în afară de preţul de bază al pachetului turistic, cheltuiesc mulţi bani peste, pentru cumpărături, suveniruri, circuite opţionale, restaurante, baruri etc.

Oare de ce nu ştim să-i facem, la rândul nostru, pe alţii să lase bani la noi? Şi nu la recepţie sau la restaurantul hotelului, ci în magazine, după suveniruri, în baruri, în restaurante tradiţionale, pe munte sau pe mare… Sau oriunde găsim o piatră cu legendă în spate, aşa cum fac grecii.

În următorul articol dedicat incoming-ului, o să analizez principalele impedimente care ne stau în cale. Concluziile la care am ajuns au rezultat în urma discuţiilor atât cu operatori turistici, cât şi cu turişti străini. Apropo, merită menţionat că gradul de satisfacţie al străinilor la finalul unui sejur în România se situează mult peste nivelul aşteptărilor. E drept, au şi aşteptări mici. Deci, românul este încă ospitalier, dar nu ştie să facă din turism un business.

Text & foto: Traian Bădulescu

Pariul cu Bucureşti (2)

Aşa cum am început în ianuarie, continui campania de conştientizare a faptului că Bucureşti poate fi un oraş turistic. Astăzi vă voi prezenta zece motive pentru a vizita Bucureştiul. Motive dedicate turiştilor, fie ei străini sau români. Aproape întotdeauna, locuitorii unui oraş percep “locul de baştină” mai critic decât un turist care vine pentru câteva zile.

1. Cultura. Bucureşti are multe muzee, case memoriale şi teatre interesante. Amintesc de Muzeul Satului, unic în Europa, Muzeul de artă, unde pot fi văzute capodopere internaţionale, Muzeul de Istorie, Muzeul de Ştiinţe Naturale “Grigore Antipa”, recent modernizat etc. Viaţa culturală a Bucureştiului îşi revine şi se dezvoltă, după o perioadă de regres.
2. Evenimente şi concerte. Din ce în ce mai mulţi artişti, atât români, cât şi internaţionali, au aici concerte. De asemenea, avem festivaluri internaţionale importante, pornind de la Festivalul Internaţional “George Enescu” până la festivaluri de rock, pop, film etc. Şi să nu uităm de competiţii sportive internaţionale, meciuri de fotbal, Noaptea Muzeelor etc.
3. Palatul Parlamentului. Bucureştiul se poate mândri cu cea mai mare clădire administrativă din Europa şi a doua din lume, după cea a Pentagonului. Chiar şi un new yorkez va exclama “wow” la vederea acestui colos care, pas cu pas, va deveni, vrem, nu vrem, un adevărat Turn Eiffel al Bucureştiului, ca simbol.
4. Viaţa de noapte. În Bucureşti găseşti deschise baruri, cluburi, restaurante, până la ore târzii din noapte, şi nu doar în week-end.
5. Oportunităţi permanente de shopping. Faţă de oraşele occidentale, în Bucureşti nu există reglementări privind orele de funcţionare a market-urilor, magazinelor etc. Astfel că veţi găsi deschise multe magazine până la ore târzii, în week-end, unele chiar non stop, ceea ce în vest este aproape imposibil. În concluzie, puteţi cumpăra cele necesare, diverse produse etc. oricând, la orice oră.
6. Centrul istoric. În sfârşit, Bucureştiul are un centru istoric restaurat aproape în totalitate (e drept, mai e ceva de lucru la faţadele clădirilor). Este o zonă boemă, pietonală, cu clădiri vechi de minim 150-200 de ani, cu multe restaurante, baruri, hoteluri tip boutique şi câteva magazine de suveniruri. Aici se află şi Curtea Domnească, unde a stat, mult timp, legendarul voievod Vlad Ţepeş. Acesta chiar a avut reşedinţă aici, faţă de Castelul Bran, unde se spune că ar fi stat doar o noapte. În centrul istoric sunt şi localuri unde puteţi viziona spectacole de teatru.
7. Oportunităţi de cazare şi transport. Bucureştiul are în prezent peste 200 de hoteluri, vile, pensiuni, hosteluri, plus multe sute de apartamente în regim hotelier. Tarifele au scăzut mult în ultimii ani, din cauza crizei dar şi a concurenţei, astfel că în prezent poţi găsi, ca turist, cazare la 30-50 de euro per noapte, pe cameră, la condiţii destul de bune. Numărul de spaţii de cazare este, cu tot cu apartamente, undeva la 15.000.  Pe de altă parte, în Bucureşti se ajunge uşor pe calea aerului, pe Aeroportul Internaţional “Henri Coandă” aterizează majoritatea companiilor aeriene de linie. De asemenea, atât pe Aeroportul Otopeni, cât şi pe Băneasa (până pe 25 martie, după care se vor muta pe Otopeni), aterizează multe companii aeriene low cost. Şi cu trenul sau autocarul se poate ajunge uşor. Transportul în comun din Bucureşti este ok, în special metroul. Transportul de suprafaţă beneficiază de o flotă modernă, majoritatea autobuzelor fiind noi, marca Mercedes. Singura problemă ar fi aglomeraţia. De anul trecut, Bucureştiul are şi autobuze turistice.
8. Oraş al contrastelor. Din cauza celor 50 de ani de comunism, în Bucureşti puteţi vedea străzi vechi, cu aer boem, care se înfundă într-un cartier de blocuri, sau cartiere de case şi vile învecinate cu clădiri-mamut reprezentând diverse instituţii. De asemenea, puteţi întâlni clădiri moderne de birouri, alături de monumente istorice, biserici etc. Bucureşti reprezintă o îmbinare între Orient şi Occident, un oraş cosmopolit. Anumite porţiuni seamănă cu Istanbulul, altele, cu Paris ori Viena…
9. Micul Paris. Acest oraş era astfel denumit în perioada interbelică. Din păcate, o parte din oraşul vechi a fost demolat în perioada comunistă. Din fericire, s-a mai păstrat ceva din vechiul oraş, Micul Artera Calea Victoriei ducându-te cu gândul, în prezent, la ideea de “Mic Paris”.
10. Parcuri şi spaţii verzi. În pofida aparenţelor, Bucureştiul chiar are multe parcuri şi spaţii verzi, care totalizează 1600 de hectare. Cel mai mare este Herăstrau, cel mai elegant şi istoric, Cişmigiu, cel mai boem, Carol… Pe de altă parte, aproape fiecare cartier are propriul parc. E drept, există o insuficienţă de spaţii verzi în zonele locuibile, în special cele cu blocuri, iar multe asemenea spaţii au lăsat loc, în ultimii 20 de ani, diverselor proiecte imobiliare.

Data viitoare vă voi prezenta… recordurile Bucureştiului.

Traian Bădulescu, 2012

Asa cum exista o marca de bere care, in reclamele TV, foloseste sintagma „Probably the Best Beer in the World” („Probabil, cea mai buna bere din lume”), asa, si Budapesta ar putea fi numit „Probably the most beautiful city in the world” („Probabil, cel mai frumos oras din lume”). Ca si berea respectiva, nu poti spune cu siguranta ca e „cel mai…” dar, pentru multi, poate fi asa… Pentru ca atunci cand il descoperi prima data, reprezinta o surpriza mai mult decat placuta.

Orasul are mai multe avantaje. Foloseste la maximum Dunarea, foarte multe capodopere arhitectonice aflandu-se pe malul batranului fluviu (Palatul Regal, Palatul Parlamentului, superbele poduri etc.). Este format din doua orase – Buda (orasul vechi) si Pesta (orasul nou) – care s-au unit in 1873. Cine viziteaza atat Viena, cat si Budapesta, realizeaza ca ambele orase au fost intr-o rivalitate constructiva, in ultimii zeci de ani ai Imperiului dual Austro-Ungar. Viena are, poate, mai multe monumente cunoscute lumii intregi, insa Budapesta pune mult mai bine in valoare Dunarea – fluviu care mi s-a parut usor marginalizat in Viena. Daca ar fi sa compar cele doua orase (de altfel greu de comparat, ambele sunt foarte frumoase), as putea spune ca Budapesta are un aer mai boem, iar Viena, mai aristocratic.

Dar si Budapesta este, la randul sau, un oras aristocratic si asta se vede la tot pasul. Are multe palate, mai mari sau mai mici, dealurile din partea fostului oras Buda ofera vederi panoramice incredibil de frumoase.

Capitala Ungariei este, de asemenea, un oras cultural. Poti vizita multe colectii de arta, pornind de la impresionantul Muzeu National de Arta (unde poti admira lucrari ale unor mari artisti precum Leonardo da Vinci, El Greco, Paul Gauguin, Renoir, Manet, Monet etc.), pana la o recenta moda… Si anume, galerii de arta in apartamente de bloc. Care chiar se bucura de succes!

Budapesta, cu cele doua milioane de locuitori ai ei, ar aparea de nenumarate ori pe orice lista de superlative. Aici s-a construit primul metrou  din Europa. De aici au sosit la Hollywood la inceputul istoriei filmului mai multi regizori decat din orice alt oras european.  Budapesta era caminul marilor inventatori Kalman Kando, care a introdus calea ferata electrica, si Janos Irinyi, inventatorul chibritului.  Cei mai celebri doi compozitori a Ungariei, Zoltan Kodaly si Bela Bartok, au  trait in acest oras iar Imre Kertesz, scriitorul laureat cu Premiul Nobel,  s-a nascut tot aici.

Maghiarii au stiut sa profite din plin de relicvele istoriei, chiar si de cele comuniste. In afara orasului exista un parc cu statui comuniste, inclusiv cea a lui Lenin, iar in oras, pe dealul Castelului Buda, poate fi vizitat un spital militar secret si un bunker antinuclear. Fiecare sala reda foarte bine atmosfera si tensiunea acelor vremuri. Sunt sute de manechine – medici, asistente, militari maghiari sau germani, raniti in suferinta. Sint aparate de radio din perioada anilor ’50,  care redau muzica din acea perioada sau discursul lui Imre Nagy, cel care a condus revolutia anti-sovietica.

De asemenea, merita vizitat labirintul de sub dealul Buda. Bucurestiul trebuie sa ia aminte despre cum se poate promova un oras. Bineinteles ca aceasta campanie are si un site: www.budapestwinter.com.

Cum sa ajungi in Budapesta:

In primul rand, Ungaria fiind membru al Uniunii Europene, intrarea in aceasta tara reprezinta o formalitate, fiind nevoie de card de identitate sau de pasaport.

Dus-intors, din Bucuresti, cu avionul: (de cand Malev, compania nationala maghiara, si-a incetat cursele, TAROM ramane o optiune din Bucuresti – www.tarom.ro, alaturi de WizzAir, care a pornit curse Bucuresti-Budapesta – www.wizzair.com); Aeroportul International Ferihegy (www.bud.hu) – 1675 Budapest Ferihegy, P.O.Box. 53. Tel: +36 (1) 296-9696, info@bud.hu.

Pentru cine alege transportul feroviar, exista doua trenuri pe zi: Pannonia, cu plecare la 5.50 din  Gara de Nord din Bucuresti si sosire la 18:47 in Budapesta, respectiv Ister, cu plecare la 19:50 din Gara de Nord si sosire la 08:47 in Budapesta.

Cu autocarul, sunt curse efectuate de compania Eurolines. Cu automobilul, drumul poate dura, la ora actuala, cu pauze de odihna si cu vama cu tot, intre 13 si 15 ore. Trasee sugerate: Bucuresti – Brasov – Sibiu – Arad (Vama Nadlac) – Budapesta sau Bucuresti – Brasov – Cluj – Oradea (vama Bors) – Budapesta. Daca intrati pe la Vama Nadlac, mergeti cea mare parte din drumul pana la Budapesta pe autostrada, iar daca intrati pe la Vama Bors, mergeti pe E60, in mare parte drum cu 2 benzi.

O data ajunsi pe aeroportul din Budapesta, puteti comanda un taxi. Tariful mediu este de 0,7-0,8 euro per km. De asemenea, exista o companie de shuttle bus, Ferihegy Airport Taxi, pretul pana in oras fiind de 2500 forinti (circa 9 euro).

Ca mijloace de transport, vizitatorii au o multime de facilitati: autobuze, troleibuze, tramvaie, metroul,  funicularul, mocanita (trenul de dimensiune mai mica care strabate padurile din jurul orasului), trasuri, barci, biciclete si pe Insula Margareta asa numitul „bringohinto”, un fel de bicicleta pentru toata familia – Budapesta le are pe toate.

HOT SPOTS

Castelul din Buda (Budavar) (Piata Szent Gyorgy 2). Palatul si fortificatiile acestuia se inalta impunator pe un deal aflat pe malul drept al Dunarii. Primul castel a fost ridicat in secolul XIII, dupa invazia mongola. De-a lungul timpului a fost distrus si reconstruit de nenumarate ori, ajungind un simbol al permanentei maghiarilor pe aceste meleaguri. Constructia actuala a fost definitivata in stil neobaroc la sfarsitul secolului al XIX-lea. Este unul dintre punctele reper ale orasului, care le ofera turistilor o privire de ansamblu asupra centrului Budapestei.

Parlamentul (Orszaghaz) (Piata Kossuth Lajos 1-3). O alta cladire simbol a Budapestei. Situata pe bancul drept al Dunarii, este una dintre cele mai frumoase edificii din oras. Constructia, in stil neogotic, a fost terminata la inceputul secolului XX, dupa aproximativ 20 de ani. Palatul are o lungime de peste 250 de metri, domul acesteia atingind 96 de metri.

Citadela (Citadella) (1118 – Budapest (Veszprem)). Cel mai bun loc pentru a admira panorama intregului oras si cel mai inalt punct al Budapestei. Fortareata a fost construita dupa revolutia din 1848-1849, pe dealul Gellert, ca un simbol al suprematiei austriecilor asupra maghiarilor. Poate fi usor remarcata din centru, datorita statuii inalte de 14 metri (Monumentul Eliberarii), care a fost ridicata de rusi dupa cel de-al doilea Razboi Mondial.

Catedrala Sfantului Stefan (Szent Istvan bazilika) (Piata Szent Istvan 1). Una dintre atractiile turistice de prim-rang ale Budapestei si unul dintre ale orasului. Constructia, inaugurata la inceputul secolului XX, este cea mai impunatoare cladire din centrul orasului. Domul are o inaltime de peste 90 de metri.

Bastionul pescarilor (Halaszbastya). Construit in secolul al XIX-lea, face parte din planurile de reconstructie a castelului propriu-zis. Este una dintre principalele atractii turistice, oferind o vedere panoramica asupra Pestei.

Biserica Matthias (Matyas templom) (I. Szentharomsag ter 2, Buda). Cu toate ca biserica se numeste Doamna Noastra, aceasta este cunoscuta ca Biserica lui Matthias cel Drept (Matyas kiraly), cel mai iubit rege al ungurilor – Matthias Corvinus. Superbul lacas de cult este si un simbol al poporului, biserica asistand la toate cuceririle si schimbarile politice care au avut loc in ultimii 700 de ani. Legenda spune ca, in timpul ocupatiei otomane, un zid al lacasului a fost daramat, dezvaluind o statuie a Mariei chiar in timp ce musulmanii se rugau la Allah. In urma evenimentului, soldatii otomani au considerat ca „au invadat” pamant sfint, ungurii reusind sa scape de cuceritori cu usurinta.

Opera (Operahaz) (Strada Andrassy 22). Este unul dintre edificiile de cultura cu care budapestanii se mandresc cel mai mult. Cladirea in stil neorenascentist, ridicata la sfirsitul secolului al XIX-lea, este un remarcabil exemplu de bun-gust si eleganta arhitectonica si rivalizeaza cu cladirea Operei din Viena.

Insula Margareta (Margitsziget). Se afla in amonte de Parlament si desparte cursul Dunarii in doua. Este unul dintre cele mai frumoase locuri de agrement din Budapesta.

Text, filme & foto: Traian Badulescu

Fugit ireparabile tempus”
( Timpul este de nerecuperat )

Urau lumea, realitatea ce-i înconjura. Erau exasperaţi de oraşul în care trăiau din fragedă copilărie, de civilizaţie, de zgomot, de veşnica luptă pentru existenţă. De aceea veniseră aici, într-un câmp pustiu, departe de orice vestigiu omenesc, încălcând regulile impuse şi respectate din cele mai vechi timpuri. Reguli ce interziceau părăsirea locului natal, părăsirea oraşului.
Ei, doi tineri îndrăgostiţi nebuneşte. Doi tineri frumoşi, dorind să-şi trăiască viaţa. Doi tineri iubitori de nou, setoşi de evadare, stresaţi de aglomeraţie.
Încă nu se iviseră zorii şi cei doi stăteau lungiţi în iarba moale şi umedă, sărutându-se sub perdeaua tainică a cerului. Pentru prima dată în viaţa lor se simţeau singuri, pentru prima oară obţineau intimitatea mult visată. Liniştea absolută lăsată peste împrejurimi îi fascina. Liniştea … Cât încercaseră până acum să şi-o imagineze …
Deşi vântul nu bătea, iarba şi funzele fremătau fără întrerupere, alăturându-se şoaptelor lor pline de patimă.
Era prima dată când făceau dragoste sub cerul liber, aici, în mijlocul naturii, în mijlocul necunoscutului . Aici, sub perdeaua infinitului, nu într-o odaie strâmtă, într-un aer cald, încărcat de miasmele oraşului.
Se iubeau cu patimă. Se rostogoleau şi se pierdeau în desişurile ierbii. Gemeau, râdeau, se bucurau, detaşaţi de tot ce-i înconjura. Nimic nu mai exista în afară de ei. Nu-i tulburau nici pământul reavăn – un aşternut împărţit de ei pentru prima oară – , nici adierile reci de vânt ce începeau să răzbată prin firele de iarbă, prin frunzele copacilor.
Nu observau că, treptat, îşi făcea apariţia un nou martor al dragostei lor, ce începea să-i spioneza fără întrerupere – soarele. Erau prea absorbiţi. Formau un tot, un unicat. Se contopeau – parcă ar fi fost una şi aceeaşi persoană, un univers aparte.

* * *

Puţin mai târziu, epuizaţi, stăteau cufundaţi, în oceanul de iarbă, umăr lângă umăr. Priveau fascinaţi cerul pur şi albastru al dimineţii. Realizau câte pierduseră până atunci, iar acum câştigaseră totul. Erau beţi de fericire, hipnotizaţi de foşnetul ierbii, de bătaia vântului, de lumina puternică a astrului zilei. Se îmbrăţişară şi adormiră cu zâmbetul pe buze.
Când se treziră, soarele trona în vârful boltei cereşti. Nu ştiau cât au putut dormi – o zi, câteva ore sau cine ştie cât … Nici nu le păsa. Simţeau atingerea unui ideal, împlinirea uniu vis ce fremăta de mult timp în inima lor. Nu voiau să plece. Ar fi dorit să rămână pe veci acolo dacă ar fi putut.
Şi starea de extaz şi uimire, de contemplare a naturii, ar fi fost necontenită.Dacă ea, cuprinsă brusc de o durere cruntă, având capul învăluit în ameţeală, n-ar fi început să geamă, să se zbată, să sufere. Totul venea din zona bazinului, care se umfla văzând cu ochii, chinuind-o îngrozitor.
Acum doar oraşul ar mai fi fost o salvare pentru ea. Dar plecarea era ceva imposibil, durerile o ţineau locului. Şi gemetele ei, ce se transformau în urlete, urlete chinuitoare şi sfâşietoare, îl distrugeau, îl apăsau. Amândoi erau lac de transpiraţie – ea de durere, el de groază. Picăturile ei de sudoare – perle de suferinţă, cădeau pe firele de iarbă, pe care alunecau altădată purele picături de rouă, asemeni unor perle ale nevinovăţiei.
Aşteptau intervenţia unui miracol. Oare se treziseră dintr-un vis feeric sau de abia acum intrau într-un coşmar ce avea să pună capăt fericirii?
Începu să o maseze, să-i şoptească cuvinte de încurajare, în care nici el nu mai credea. Mai mult n-avea ce face. Îi simţea bazinul fierbinte, fremătând, mişcat parcă de o mână invizibilă. Ea scoase un strigăt de deznădejde, din adâncul sufletului, apoi îşi pierdu cunoştinţa. El îşi strânse pumnii şi-şi acoperi cu ei ochii . De ce, de ce, Doamne, păţea aşa ceva? Rămase în neştire, paralizat. Nu mai percepu timpul.

* * *

Auzi ţipătul ei. Cu greu îşi descleştă pumnii tremurând şi-şi eliberă vederea. Privi îngrozit. La urechi îi ajunsese un plânset subţire, un scâncet. Nu-şi crezu ochilor. Groaza se transformă în surprindere. Un copil. La picioarele ei se afla un nou născut ce-şi agita mânuţele, parcă încercând să înoate către suprafaţă, luptând pentru existenţă. Îl luă în braţe. Apoi, neştiind ce să facă, îl puse înapoi în iarbă, alături de ea. Îi privi mama încă leşinată.
După care nu mai ştiu nimic. Totul se învârti în jurul lui, ca o roată a destinului, până cînd căzu la pământ şi rămase fără cunoştinţă.
Avu un vis ciudat, ce se transformă într-un coşmar – multe ceasuri, din ce în ce mai multe, învârtindu-se într-o sarabandă ameţitoare împreună cu el. Acele lor se roteau din ce în ce mai repede, ticăitul devenea un zgomot infernal …
Când se trezi, o găsi pe fată tot fără cunoştinţă. Căută cu înfrigurare copilul. Nu mai era la locul lui  Se ridică şi merse câţiva paşi. Apoi rămase ca trăznit. În iarbă zăcea mort un bătrân. Cadavrul intrase deja în descompunere. Pletele lui lungi şi albe se amestecau cu iarba veştejită de lângă el. Copilul dispăruse. Mirosul fetid, insuportabil, îl făcu să se îndepărteze îngrozit, scârbit.
De abia atunci observă. Adevărul îl izbi dureros. Firele de iarbă din jur creşteau, creşteau cu repeziciune. Se veştejeau imediat şi deveneau praf, împrăştiindu-se imediat în aer. Le urmau alte fire proaspete, de un verde crud, ce se maturizau, la rândul lor, îndreptându-se rapid spre moarte.
Privi spre un pâlc de copaci. Unii erau uscaţi, fără frunze, alţii prea tineri, încă vlăstare. Aveau frunzele verzi, dar se veştejeau văzând cu ochii şi cădeau. Ramurile erau golaşe, dar nu pentru mult timp. Apăreau imediat muguri, din care creşteau apoi alte frunze.
Văzu la picioarele lui un trandafir, răsărit ca din senin. Se aplecă şi-l culese. Dar în mâinile lui nu mai rămăsese decât o plantă uscată, ce se transformă imediat în praf.
Îşi îndreptă privirile spre cer. Norii pumburii se mişcau normal, lent şi maiestos, iar soarele se pregătea să iasă din scenă. În clipa aceea înţelesese. Îşi luă prietena în braţe şi fugi, fugi din toate puterile spre oraş. Acasă.
Îşi dădu seama că rostul lor nu era aici. Erau intruşi, asemeni norilor. Nu aparţineau acestui loc, acestui câmp, acestui pământ ce-şi avea propriile legi, propriul timp. Pentru încălcarea lui îi dăduseră ofrandă. Resemnat, realiză că ei aparţineau oraşului, turn de fildeş de care depindeau şi din care nu aveau să mai evadeze vreodată.
Soarele, mărit şi deformat, se apropia de linia orizontului. Siluetele lor se concentrară într-un punct negru, apoi se pierdură pe fundalul roşiatic al apusului.
În urma lor, cadavrul bătrânului se transformă în praf şi se contopi cu pământul.

© Traian Bădulescu, 1992

De la Axiopolis la centrala atomică: Cernavoda, oraşul unui minut
Întrezăresc, din maşină, Podul Saligny. Se află în stânga noastră, spectaculos asemeni unui turn Eiffel culcat la orizontală. Suntem printre puţinii care facem stânga, spre Cernavoda. În afară de localnici, nu prea mulţi au ca destinaţie finală acest oraş dunărean. Dar cu toţii ştiu de existenţa acestui oraş, pentru că la încă o oră de mers (mai nou, sunt, de la Medgidia, şi câţiva kilometri de autostradă, până la Constanţa), ajungi pe Litoral. Acolo unde ai parte de mare, mult soare, distracţie şi terase…
Şoseaua care trece în paralel cu calea ferată, este străbătută de zeci de maşini, care mai de care mai occidentale şi mai moderne. Toate aleargă cu viteză mare sau, în funcţie de oră, stau la coadă după ce au ieşit de pe Autostrada Soarelui, şoferii fiind nerăbdători să ajungă… unde altundeva decât la mare? Nu ştiu câţi au timp să oprească în Cernavoda, un oraş atât de cunoscut, însă pe care îl vezi numai un minut, din tren sau din maşină. Ajungem în faţa Primăriei Cernavoda. De aici urmează să plecăm, mai departe, la Capidava, unde an de an se desfăşoară o Şcoală de vară ce are ca teme viitorologia, Science Fiction-ul şi ştiinţele complexe… Paradoxal, în vecinătatea unei cetăţi vechi de mai bine de două milenii. Ne-am făcut mulţi prieteni şi în oraş, unde zăbovim uneori mai mult timp.  Pentru că merită. Pentru mine, Cernavoda a încetat de mult să mai fie oraşul unui minut.

Cel mai lung pod din lume, contemporan cu Turnul Eiffel…

Arunc o ultimă privire spre vechiul pod. Merită să te uiţi la el de fiecare dată când ai prilejul. Păcat că nu e la fel de cunoscut ca podurile peste Dunăre din Budapesta, Viena sau Bratislava. Unui bun prieten, familiarizat, ca şi mine, cu localitatea de pe malul Dunării, îi place să spună că, de fiecare dată când ajungi aici, ai de-a face cu o admirabilă reprezentare a piesei lui Mihail Sebastian, “Ste­aua fără nume”. Intri într-un oraş în care nu se întâmplă nimic, dar unde opreşte un tren rapid şi unde “creşte” încă un reactor nuclear. Dar indiferent dacă te opreşti în Cernavoda sau doar treci prin oraş cu trenul, automobilul sau autocarul (aşa cum fac majoritatea), nu se poate să nu observi podul construit între 1890 şi 1895, de către inginerul Anghel Saligny. Puţini ştiu că, la vremea respectivă, cu cei peste 4000 de metri ai săi, era… cel mai lung pod din lume. Şi mai puţini ştiu că această bijuterie arhitectonică a fost construită în stilul Turnului Eiffel, monument ce are aproximativ aceeaşi vârstă (a fost inaugurat în 1889). După aproape 18 veacuri de la construirea podului lui Apolodor din Damasc, malurile Dunării româneşti au fost iarăşi unite prin podurile de la Cernavoda, şi Feteşti. Este interesant de amintit că guvernul român a organizat două concursuri internaţionale pentru proiectarea şi realizarea acestor structuri. Dar nu a fost mulţumit de nici un candidat. Concurenţii erau din Franţa, Germania, Elveţia si Belgia. La licitaţia de oferte a participat şi firma marelui… Gustave Eiffel! Autorităţile române au preferat să apeleze la inginerii români din cadrul serviciului liniei Feteşti-Cernavoda al Direcţiei Generale a Căilor Ferate Române. Colectivul era condus de inginerul Anghel Saligny – un Eiffel al României -, renumit constructor de poduri metalice, profesor la Catedra de poduri a Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele. În timpul inaugurării podului, Saligny a stat sub pod, pe o şalupă, alături de muncitori. Capodopera sa este la fel de spectaculoasă şi în ziua de azi. Noul pod care îl secondează, destinat atât trenurilor, cât şi traficului rutier, deşi este adaptat circulaţiei secolului nostru, rămâne umbrit de creaţia lui Saligny.
Lăsăm în spate clădirea veche, din cărămidă roşie, a gării. În stânga avem canalul Dunărea – Marea Neagră, ale cărui “porţi” se află chiar în Cernavoda. O altă bijuterie, în spatele căreia au stat, totuşi, atâtea şi atâtea sacrificii umane, atâtea frământări, atâtea vise năruite. A fost dat în funcţiune în 1982, după 30 de ani de muncă şi după mii de victime. Canalul care traversează Dobrogea pe o lungime de 64 de km, scurtează cu 380 km drumul spre Marea Neagră. Dacă treci cu privirea dincolo de canal, te impresionează imaginea optimistă şi pitorească a întregului oraş, care îşi dezvăluie frumuseţea pe marginea unui deal molcom, aşa cum întâlneşti doar în sudul Dobrogei.

Biserici, geamii şi contraste

Însă, dacă vrei să ajungi în oraş, vei fi surprins să constaţi că vechiul bac cu ajutorul căruia treceai canalul, plătind, vrei nu vrei, o anumită sumă, e drept, modică, a fost dat uitării. Motivul? Apariţia unui pod ultramodern (în 2002) ce uneşte gara cu oraşul. Iată că Saligny are urmaşi… Ajungem în oraşul ce nu are cu mult peste 20.000 de locuitori, deşi întinderea este invers proporţională cu numărul redus al populaţiei. Diversitatea culturală a României – un aspect care nu este încă promovat suficient peste hotare – se observă şi la “porţile” Cernavodei. Cum treci podul, în dreapta, te întâmpină o mică geamie (denumită Hunchiar). Undeva, în depărtare, se întrevede turla unei biserici ortodoxe… De asemenea, şi o biserică catolică. De fapt, oraşul Cernavoda are nu mai puţin de nouă lăcaşe de cult: trei biserici ortodoxe, una baptistă, una romano-catolică, una penticostală, una adventistă de ziua a şaptea, o geamie şi o biserică a lipovenilor pe rit vechi, aceştia reprezentând a doua minoritate ca pondere în localitate.
Cernavoda este un oraş al contrastelor. Clădirile vechi, din perioada interbelică, cu un nivel sau nouă, se învecinează cu blocuri de patru etaje, construite în perioada comunistă. Nostalgia trecutului, a unui oraş de provincie liniştit, este adesea contracarată de către derizoriul prezentului. Întâlneşti vestigii ale antichităţii, situri istorice şi monumente, dar şi monumente ale prezentului. Aşa cum ar fi portul fluvial şi mai ales Centrala nucleară, care asigură 18% din energia României. Este un oraş liniştit, în care astăzi nu se întâmplă multe lucruri. Şi totuşi… Este un oraş ce are o magie în el, un loc de unde nu lipseşte frumosul.
În româneşte s-ar numi “apa neagră”. În slavă, Cernavoda. Aceasta este şi denumirea actuală a locului ce reprezintă, în fapt, poarta Dobrogei. Aici, pe dealul Columbia, au fost descoperite vestigii aparţinând Culturii Hamangia, printre care se numără şi celebrul grup de figurine din lut ars “Gânditorul şi perechea lui”. Cândva, în vremuri de demult apuse, exista o cetate, pe numele ei Axiopolis. Ruinele acesteia sunt situate pe un platou de pe versantul drept al Dunării, din dreptul insulei Hinog, aflată la circa 3 km sud de capul podului de la Cernavodă. Ele au fost scoase la iveală prin săpăturile efectuate de către profesorul şi inginerul topograf Pamfil Polonic în anii 1895-1896 şi 1899, sub coordonarea profesorului Grigore Tocilescu, director al Muzeului Naţional de Antichităţi, cel care a început săpăturile arheologice la monumentul roman de la Adamclisi. Cu această ocazie au fost identificate două aşezări, una romană şi alta bizantină şi au fost identificate porţile de nord şi de sud ale fortăreţei bizantine, despărţite de poarta romană printr-o şa de teren. Se spune că, în secolul IV înainte de Christos, Axiopolis era o importantă cetate geto-dacă ce întreţinea legături comerciale cu oraşele greceşti de pe ţărmul Pontului Euxin. Apoi, în epoca romană a fost un important centru militar. Iar în secolul al VI-lea, a fost reşedinţă episcopală. În perioada stăpânirii otomane (1417-1829), localitatea era numită Bogazchioi (Satul de la vărsare). Tradiţia mai aminteşte că oraşul modern ar fi fost fondat de către legendarul Negru Vodă. De aici poate proveni, de asemenea, numele oraşului (căci Cerna înseamnă în slavonă negru). Acum, nu foarte mulţi locuitori pot să-ţi vorbească despre vestigiile istoriei. Rămâi, însă, surprins când vezi că există un lanţ de magazine ce poartă numele Axiopolis, alături de alte câteva ambarcaţiuni, baruri şi un club sportiv…

Ajungem lângă Primărie, unde ne lăsăm bagajele. Devenim repede oaspeţii unui local destul de elegant. Îl întreb pe proprietar dacă vasele de croazieră opresc în oraş. Ce credeţi că îmi răspunde? A şi primit clienţi de pe acele vase, nu doar o singură dată. Nu ştiu cât de bine ştie ce înseamnă promovarea, nu cred că a studiat prea mult secretele ospitalităţii. Omul şi-a dat seama, totuşi, că acei nemţi sau americani înseamnă „aur” pentru el şi pentru oraş. O dată a fost nevoit chiar să rezerve tot localul pentru preţioşii turişti. Cernavoda are câteva restaurante de calitate, o parte din ele cu specific dobrogean şi oriental. Nu prea multe şi nici foarte încăpătoare în cazul unei „invazii” turistice. Cele mai cunoscute şi pe care le recomand sunt Sherif (cu specific turcesc) şi Samsara (cu specific internaţional). O invazie care ar fi de dorit, mai ales că oraşul nu are o situaţie economică strălucită. Cel mai bine trăiesc angajaţii Centralei Atomice şi furnizorii acesteia. Turismul ar fi pentru toţi ceilalţi o şansă…

Un viitor port pentru croaziere

Dacă acum 8 ani, Cernavoda nu avea niciun hotel clasificat, în prezent are 3  hoteluri – Daria, Yahoo Best, Hollywood – toate de 3 stele. Apoi, cele mai apropiate unităţi de cazare sunt la Feteşti şi la Medgidia. Un alt loc ce poate primi turişti ar fi Satul canadian. Acesta complex a găzduit şi încă găzduieşte angajaţii şi familiile specialiştilor americani care au lucrat la construirea Centralei Nuclearo-Electrice. Deşi Centrala trebuie să beneficieze de securitate ridicată, oare nu ar putea fi inclusă, parţial, în circuitul turistic, alături de campusul canadian?   
Gheorghe Hânsă, fostul primar al oraşului Cernavoda, îmi mărturisea, prin 2004, că are încredere în viitorul turistic al oraşului. Pe termen scurt, Primăria urmărea amenajarea de pontoane, precum şi refacerea principalelor străzi şi şosele. Arterele centrale arată, deja, altfel în prezent. Un studiu de fezabilitate prevedea crearea unei zone de agrement, pe o suprafaţă de circa 14 hectare, în vecinătatea Podului Roşu şi a Podului Anghel Saligny. La baza acestuia va fi amenajat un miniport turistic, ce va fi dotat cu baze sportive, ştranduri, bazine de înot, esplanade şi zonă de agrement. Momentan, parcul din centrul oraşului a fost modernizat şi extins, iar an de an au loc Zilele oraşului Cernavodă, festival desfăşurat în august
Potrivit unui plan ambiţios al Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Turism, prin dezvoltarea axei mediane a judeţului Constanţa, reprezentată de Canalul Dunăre – Marea Neagră şi de Autostrada Soarelui, Bucuresti – Constanţa (din care mai rămâne de finalizat tronsonul Cernavoda – Medgidia), vor fi creaţi doi noi poli turistici – Cernavoda şi Medgidia – care vor deveni porturi pentru activităţi de croaziere şi de agrement. Canalul Dunăre – Marea Neagră ar putea concentra, de asemenea, oferta sporturilor nautice. Simple vise? Nu, în nici un caz. Cernavoda este un oraş în care astăzi nu se întâmplă nimic, prin care majoritatea turiştilor trec un minut sau se opresc doar să bea o bere, un vin sau să mănânce ceva, dar parcă, trecând pe lângă podul Saligny, simţi liniştea dinaintea furtunii.
Primăria, restaurantele şi prietenii sunt singurele locuri unde ne oprim şi noi când ne aflăm în Cernavoda. Terminăm al doilea rând de bere. Ne continuăm drumul către Capidava. Părăsim terasa pe care o vom mai revedea, poate, peste câteva zile şi apoi, poate la anul… Sunt nerăbdător să ajung acolo, pe acea insulă magică despre care o să vă vorbesc în curând. Pe de altă parte, rămân frustrat, pentru că părăsesc un oraş pe care nu apuc niciodată să îl cunosc prea bine…

Răsărit şi apus la Capidava

Lăsăm în urmă oraşul Cernavodă şi ne îndreptăm spre nord, urmând cursul Dunării. Privim pe geamul automobilului, şi ne bucurăm de imaginea apei. Lunca bătrânului fluviu ne oferă o privelişte, dacă nu spectaculoasă, oricum, fascinantă. Dunărea este acoperită de o perdea de frasini, sălcii şi răchite, care o fac destul de scumpă la vedere. Îşi dezvăluie frumuseţea cu greu, asemeni unei femei musulmane. În dreapta se înalţă bătrânele coline ale Podişului Dobrogei. Între ele, cenuşie şi prăfuită, curge şoseaua ce leagă Capidava de vârtejul civilizaţiei, ca o verigă între trecut şi viitor. Pesemne că unui turist din occident, acest cadru semi-sălbatic i s-ar părea desprins din adâncurile istoriei. Din când în când, depăşim câte o căruţă dobrogeană trasă de un cal obosit. Lăsăm în urmă localitatea Seimeni, cu case tipic dobogene, aproape toate cu un nivel. În faţa locuinţelor se află obligatoriu o bancă de lemn pe care stau, în stil oriental, adică fără a face nimic, localnici ce privesc curioşi cum trece autocarul… Se vede că şoseaua pe care mergem nu este foarte circulată. La un moment dat, artera este blocată datorită unor lucrări de consolidare, aşa că suntem nevoiţi să facem un ocol pe un drum lăturalnic. Versanţii unui deal ameninţau cu surparea, acoperind chiar o parte din şosea. În fine, după mai bine de o jumătate de oră de la plecarea din Cernavodă, pe partea stângă răsar bătrânele ruine…

Ne aflăm la circa 18 km nord de Cernavodă. Trecem de vechea cetate antică, pentru că destinaţia noastră este o insulă situată la 500 de metri mai în faţă. Denumită de localnici, cât se poate de poetic, „Inelul de piatră”, este singura insulă din regiune ce nu e formată din depuneri aluvionare, fiind, după cum o spune şi numele, de natură stâncoasă. Curios, din câte am auzit, ea nu apare pe nici o hartă de navigaţie. Parcăm maşina la o centrală de apă, unde este şi pază cât timp se desfăşoară Academia Atlantykron. Coborâm şi ne îndreptăm spre bătrânul fluviu. Bagajele nu mai par atât de grele, asta şi pentru că ne ajută şi panta care duce către locul îmbarcării. În faţă avem insula, dominată de stânci şi de pădurea formată din sălcii, răchite frasini şi stejari. Pescarii lipoveni sunt la datorie şi ne trec fluviul, cu lotcile lor invincibile. Da, nu m-am simţit niciodată mai sigur pe apă ca într-o barcă vâslită de un lipovean. Îmi amintesc cu ce măiestrie, acum muşţi ani ani, un asemenea pescar, care ne transporta în mijlocul fluviului, ne-a lipit de o barjă imensă, pentru că… obosise şi dorea să se lase purtat de marea ambarcaţiune. Credeam că din clipă în clipă ne vom dezechilibra şi răsturna în Dunăre. Frica noastră, de înţeles, a dispărut când am văzut cât de bine stăpânea acel om barca.

Un „Amazon” autohton

Ajungem pe insulă şi primul lucru pe care îl facem este să ne instalăm corturile. Fiecare are locul său, „rezervat” de mulţi ani. Paradoxal, pe acea insulă, aflată în vecinătatea bătrânelor ruine ale Capidavei, care ne amintesc că aceste pământuri au un trecut bogat, se desfăşoară şcoala de vară „Atlantykron”, ce are ca tematică… viitorologia, Science Fiction-ul şi ştiinţele complexe. Insula a fost denumită, bineînţeles, „Atlantykron”, şi aşa este cunoscută în prezent, chiar şi de localnici. Prima tabără a avut loc în 1990, la iniţiativa unor oameni ca Alexandru Mironov (cunoscut scriitor şi animator de SF, fost secretar general al Comisiei Naţionale UNESCO), Aurel Cărăşel (scriitor şi profesor de limba română, printre altele şi coordonatorul unei şcoli de jurnalism din Craiova) şi Sorin Repanovici (cunoscut organizator şi animator, este în prezent managerul şi coordonatorul Academiei de Vară Atlantykron). De atunci, an de an, aici „debarcă” sute de tineri şi mai puţini tineri, pentru a se bucura de o şcoală neconvenţională, în mijlocul naturii. Printre invitaţii speciali ai manifestării s-au numărat, de-a lungul timpului, scriitori şi oameni de ştiinţă din Statele Unite, Marea Britanie, Italia, Belgia şi Basarabia. Joe Haldeman, un renumit scriitor american de SF, aflat aici în urmă cu 10 ani, îşi justifica prezenţa prin faptul că „aici este o altă faţă a civilizaţiei umane. O faţetă care s-a pierdut pentru o mare parte dintre noi, cei veniţi dintr-o lume postindustrializată”. Bridget Willkinson, din Marea Britanie, fost preşedinte al Societăţii Europene de SF, spunea că „acest loc are o măreţie a lui. Ceva care pare că vine din adâncul pământului. Din adâncul oamenilor din zonă. N-am fost niciodată pe Amazon, dar îmi închipui că aşa ceva ar trebui să simt şi acolo”. Iar George Hânsă, fostul primar al Cernavodei, un adevărat fan al evenimentului, îşi amintea: „sunt aici, pe solul acestei insule despre care nimeni nu ştie mai nimic circa 350 de zile pe an, văd restaurantul, corturile cu logistica, antena pentru Internet, telescopul, roboţeii, pe toţi tinerii aceştia fascinani, care pictează, scriu, filmează, construiesc tot felul de machete de nave cosmice… Mă bucur extraordinar că sunt contemporan cu un asemenea eveniment”. Singurele repere care amintesc de civilizaţie sunt, în timpul acestei tabere, corturile, trei bacuri ponton şi un bar-restaurant foarte spaţios. Cei prezenţi oferă, întotdeauna, o veritabilă lecţie de ecologie, pentru că niciodată nu o să vedeţi vreo hârtie aruncată prin iarbă.
În 1999, de aici a fost observată Eclipsa totală de Soare. În 2001, pe această insulă sălbatică a avut loc Convenţia Europeană de SF. Manifestarea „Atlantykron” a fost inclusă, din 2002, în calendarul de evenimente culturale şi ştiinţifice al UNESCO. Unul dintre fanii manifestării – care înseamnă atât insula, cât şi oamenii aflaţi aici – este un american, David Anderson. În prezent vicepreşedinte la departamentul de cercetare al firmei Bosch, el conduce şi o fundaţie de sprijinire a tinerilor supradotaţi intelectual. Timp de câţiva ani, acesta a condus un… centru de cercetare a călătoriilor temporale. Poate că sună ciudat, dat nimic nu este fantezie, iar această insulă magică există. Nu ştim în ce măsură ne-ar fi putut ajuta David să trecem în timp… Dar putem să o facem şi noi. Oricum, oricine vine aici, chiar şi pentru prima dată, are senzaţia unui loc bântuit de energia amintirilor. Frunzele mişcătoare ale sălciilor, scoarţa bătrână a copacilor, suprafaţa vălurită a apei, toate acestea păstrează, parcă, imaginile celor care s-au perindat pe aici.
Tot aici au fost personalităţi artistice precum Ioan Gyury Pascu (care a şi susţinut concerte pentru noi), Mircea Baniciu, Cristian Greţcu (Divertis), formaţia Barock (sunetistul şi managerul ei, Mihai Manea alias DJ Croco, este unul dintre specialişii în sunet apreciaţi din România şi… sunetistul Academiei Atlantykron din 1999), Alina Sorescu etc.
Revenind la noi, după instalarea corturilor şi după reacomodarea cu sălbăticia naturii, a doua zi, dis de dimineaţă, unul dintre primele tururi de recunoaştere este la cetatea Capidava. Trecerea de la viitor la trecut este o experienţă de neuitat.

Kale-köy şi „cetatea de la cotitură”

Dacă apusul de soare îşi dezvăluie magia şi fiorul de pe insulă, răsăritul se observă cel mai bine privind spre cetatea Capidava. Locul de unde a început istoria, cel puţin în această zonă. Trecem iarăşi Dunărea cu o barcă, oferim o sticlă de vodcă unui lipovean care, suntem siguri, ne va servi zi de zi, şi ajungem în satul Capidava. Câţiva copii, o parte dintre ei lipoveni, aleargă către noi şi ne întreabă de unde suntem. Ei ştiu că an de an, aici se adună oameni importanţi, chiar şi străini. Nu cer nimic, singura lor bucurie este aceea de a comunica. Pe malul Dunării zărim doi cai negri, desprinşi parcă din vremea lui Decebal…
Cetatea este amplasată acolo unde Dunărea face o mare cotitură, mărginită pe dreapta de pereţii verticali ai unor faleze de calcar, iar spre stânga de malul jos şi împădurit ca o perie al Bălţii Ialomiţei. Aici, fluviul a ros adânc din faleza de calcar a malului dobrogean şi albia s-a îngustat foarte mult. Fundul fluviului se înalţă şi, uneori, vara, când apa scade din cauza căldurii, ambarcaţiunile mari, cum ar fi barjele sau vapoarele, nu mai pot trece. Satul actual Capidava, care şi-a luat numele recent de la cetatea romană ale cărei ruine îl străjuiesc de pe un pinten stâncos, stă pitit, într-un soi de găvan, în fundul marii cotituri. Ruinele de la Capidava au fost cunoscute de loalnici de mult timp, satul turcesc – colonie militară – întemeiat în sec. XVIII, purtând numele de Kale-köy, adică „satul cetăţii”.

Azi sat uitat de lume, ieri, oraş bizantin

Aşezată strategic, lângă un important vad al Dunării, prin care trecea un drum ce venea din Carpaţi şi străbătea Dobrogea până la mare, către oraşele greceşti Tomis şi Histria, aşezarea militară de la Capidava a constituit, încă de la începutul secolului II, unul din importantele puncte de fortificare dunărene. Malul Dunării, înalt şi abrupt în alte părţi, se transformă aici într-o pantă lină pe o distanţă de circa 1 km, formând o imensă suprafaţă în formă de semicerc. Acest bastion natural a fost apreciat de romani, care au construit aici primul castru militar din regiune. Deşi din cetate se mai păstrează doar temeliile, încă mai poţi percepe măreţia de altădată a bătrânei citadele. Primele prezenţe romane din zonă datează probabil din anul 46, atunci când garnizoanele romane s-au instalat în vechile aşezări dacice de pe malul Dunării, printre altele şi la Capidava. Edificiul de pe stânca de la Capidava avea să fie contruit chiar de împăratul Traian, în cadrul pregătirilor războaielor daco-romane, cu detaşamente ale Legiunilor V Macedonica de la Troesmis şi XI Claudia de la Durostorum. Acesta şi-a îndeplinit cu succes funcţia de gardă a fluviului şi a vadului de la Capidava. Castrul de la Capidava a supravieţuit până în secolul VI, în timpul împăratului bizantin Anastasius. În acea perioadă, localitatea de lângă cetate avea un caracter… urban. Din secolul IX, Capidava reintră în sistemul defensiv bizantin. Peste ruinele aşezării fortificate romane târzii se aşează o cetate ţărănească de stratiotai (grăniceri), care va dăinui până în secolul XI. Cetatea de secol IX era înconjurată de un zid de piatră şi pământ ce urma traseul incintei romane târzii şi era dublat de un şanţ de apărare. La mijlocul sec. XI, invaziile violente ale Uzilor vor distruge şi această aşezare fortificată de ţărani-grăniceri, iar viaţa şi locuirea nu va mai reveni la Capidava decât în sec. XVIII.
Toponimul getic de Capidava – însemnând „cetatea de la cotitură” – confirmă însă şi o locuire preromană, poziţia geografică deosebită explicând însemnătatea aşezării băstinaşe, loc care permitea comunicaţia între dacii din Dobrogea şi cei din Câmpia Munteană.

Un şantier arheologic viu

În cetate ne întâlnim cu câţiva tineri care participă, ca şi noi, la o tabără. Şi ei se află în permanentă căutare, dar orientată spre trecut, faţă de noi, care „căutăm” viitorul. Ei ne-au povestit, entuziasmaţi, cum în fiecare an, în urma săpăturilor, descoperă aici alte şi alte vestigii ale trecutului. Şantierul arheologic de la Capidava este unul cât se poate de viu.
Tinerii arheologi ne-au relatat că primii exploratori ştiinţifici ai pământului dobrogean, care au semnalat fortificaţia, la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, au fost căpitanul Mihai Ionescu Dobrogeanu şi istoricul Grigore Tocilescu (printre altele, director al Muzeului Naţional de Antichităţi). În anii premergători primului Război Mondial, Vasile Pârvan identifică locul cetăţii şi îl desemnează pe Pamfil Polonic tatăl, topograf şi desenator, să ridice un plan sumar al ruinelor. Începând din 1924 şi continuând în anii 1926 şi 1927, aici au fost iniţiate săpături arheologice, conduse de unul dintre asistenţii lui Vasile Pârvan, Grigore Florescu, ulterior conferenţiar de epigrafie şi antichităţi la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Acesta a condus cercetările de la Capidava până în 1960, anul morţii sale pe şantierul arheologic de la Drobeta. Puţini ştiu că între anii 1949 şi 1954, săpăturile la Capidava – precum multe alte cercetări de teren privind epoca romană – au fost întrerupte, deoarece era o perioadă de puternică influenţă sovietică în cultura românească, când căpăta putere curentul panslavist. O dată cu relativa îndepărtare a conducătorilor comunişti români de cei sovietici, o serie de manifestări şi activităţi tradiţionale ale culturii şi ale disciplinelor istorice româneşti au fost reluate.
Cetatea oferă un exemplu tipic – în planul organizării militare, administrative şi eclesiastice – de trecere de la Imperiul roman la faza târzie a acestuia, apoi la perioada romano-bizantină şi în sfârşit la cea medio-bizantină. Azi, ea reprezintă un şantier şcoală, frecventat de studenţi de la patru universităţi din România. Dar şi o atracţie turistică.

Privind din portul antic, către… „Rosa Donna”

Vestigii ale necropolei – şiruri de tumuli mărginind drumurile – se întind atât de-a-lungul Dunării cât şi către est, în direcţia Băltăgeştilor. Obiectele descoperite la Capidava sunt păstrate în Anticvariu sau în diverse muzee din ţară, precum Muzeul Naţional de Istorie al României din Bucureşti şi Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. Printre cele mai importante monumente descoperite aici se numără cele epigrafice şi sculpturale, dar şi  ceramică: vase, amfore, căldări de lut, vase borcan, străchini, opaiţe, monede din vremea lui împăraţilor bizantini Ioan Tzimiskes, Vasile II, Constantin VIII, Theodora.
Cel mai mult rămânem impresionaţi de zidul de incintă, pe lângă care se remarcă poarta cetăţii, străjuită de un turn şi traseul fundaţiilor turnurilor în formă de potcoavă. În interiorul cetăţii observăm mai multe construcţii dispuse în jurul unor piaţete, precum şi mai multe cărări de acces şi canale de scurgere. Basilica din NV cetăţii ne oferă un sentiment de sacru, iar instalaţia portuară a Capidavei, aflată pe malul Dunării, în dreptul cetăţii, ne aminteşte că romanii erau navigatori excelenţi. La un moment dat, auzim câteva strigăte de uimire. Tinerii arheologi aleargă către latura dunăreană a cetăţii, cu aparatele de fotografiat în mână. Pe Dunăre trece un vas de croazieră ultramodern. De un alb maiestuos, marcat cu un… trandafir. Putem să îi citim numele: „A’Rosa Bella”. De pe imensa ambarcaţiune ne fac semn cu mâna turiştii, majoritatea, probabil germani.
Din păcate, zona Capidavei nu oferă posibilităţi de cazare. Cine doreşte să stea aici mai multe zile pentru a vedea cetatea, poate alege cortul, sau în cel mai norocos caz, să găsească locuri în cele câteva barăci ce aparţin de şantierul arheologic. Sau la sătenii mai ospitalieri, care se oferă să te găzduiască. Un localnic a încercat, acummai mulţi ani, să amenajeze un complex turistic cu căsuţe, dublat de un restaurant cu specific pescăresc. Din păcate, investiţia nu a fost dezvoltată. În prezent, satul are două localuri, unul dintre ele remarcându-se măcar prin două lucruri: amabilitatea proprietarilor şi decorul cu stuf.
Se spune că zidurile de piatră ale cetăţii ascund o vrajă care te cheamă şi te leagă, aşa cum te farmecă apusurile de soare fără pereche în care astrul coboară în Dunăre, adevărate simfonii de culori şi de lumină, şi insula magică „Atlantykron”. Nimic nu se compară cu fiorul unui apus la Capidava. Pe de altă parte, se spune că acela care ia măcar o gură de apă din Dunărea de la Capidava, nu mai are linişte până când nu revine aici, an de an. Eu sunt convins că nu este doar o superstiţie…

În acest an, merg a douăzecea oară, timp de zece zile, pe misterioasa insulă Atlantykron, situată lângă satul şi ruinele cetăţii Capidava, la 18 km nord de Cernavoda.

Acolo, se desfăşoară, fără întrerupere, din 1990, Academia de vară Atlantykron. Prima oară am fost în 1993 şi… m-am “îmbolnăvit”. Ţinând cont că este a 20-a oară când mă voi afla aici, înseamnă că voi fi petrecut 400 de zile din viaţa mea pe acea insulă. Este ceva… În acest an, peste 300 de tineri, lectori, invitaţi, se vor regrupa pe fermecătoarea insulă, între 3 şi 12 august. Pregătirile au început deja, noi, organizatorii, lucrăm la programe.

Cu nostalgie faţă de anul trecut şi cu nerăbdarea revenirii pe acel petic de pământ aflat în mijlocul Dunării, vă postez un film realizat, anul trecut, de o echipă a primei televiziuni de turism din România – Travel Mix – partener media al Academiei Atlantykron, alături de genericul Academiei Atlantykron 2011.

Încep cu consideraţia mea personală: da, dar nu orice blogger poate fi jurnalist. Pe de altă parte, nu orice jurnalist REUŞEŞTE să fie un blogger de succes. Iar un blog nu trebuie să fie neapărat de calitate dacă are un milion de accesări pe lună, să spunem. Bloggerul, cât de multe accesări ar avea pe site, nu va fi automat jurnalist pe acest considerent. Dar ce înseamnă jurnalist? Un jurnalist este cel care colectează şi distribuie ştiri şi alte informaţii şi îşi obţine veniturile din această muncă. În funcţie de context, profesia de jurnalist poate include diferite tipuri: redactori, editorialişti, cronicari, reporteri radio şi TV dar şi fotoreporteri. Pe de altă parte, un reporter este un acel tip de jurnalist care cercetează, scrie şi raportează informaţiile care urmează să fie prezentate în mass-media. Mass-media implică presa scrisă (ziare şi reviste), mass-media electronice (televiziune, radio, film documentar), şi, de circa 15 ani, media digitală (cum ar fi jurnalismul on-line). Reporterii au surse, realizează interviuri, efectuează cercetări, anchete, analize etc.
Jurnalismul a dezvoltat, de-a lungul timpului, o varietate de etici şi standarde şi aici vorbim de deontologia jurnalistică. În timp ce obiectivitatea şi lipsă de părtinire sunt adesea considerate importante, unele tipuri de jurnalism, precum jurnalismul de advocacy şi de lobby, adoptă în mod intenţionat un punct de vedere subiectiv.
Eu unul am absolvit o facultate de jurnalism. Însă acord o atenţie din ce în ce mai mare internetului şi canalelor new media. PRWeek şi Nasdaq au realizat, în 2010, un studiu în urma căruia rezulta că 52% din bloggeri se consideră jurnalişti. Este clar că bloggerii câştigă o influenţă din ce în ce mai mare, pe măsura trecerii timpului. Colectiv, bloggerii au o acoperire egală sau chiar mai mare decât media tradiţionale din mai multe categorii. La ora actuală, atât bloggerii, cât şi instituţiile media tradiţionale, au capacitatea de a răspândi informaţii pe web în acelaşi ritm – adică rapid, în timp real. Dar cât de credibile sunt informaţiile de pe bloguri? Acelaşi studiu PRWeek – Nasdaq a constatat că 91% dintre bloggeri folosesc blogurile şi reţelele sociale “întotdeauna” sau “uneori” pentru cercetare (în comparaţie cu 35% pentru ziare). Cele mai multe blog-uri se bazează pe alţi bloggeri – şi pe oricine care se află pe reţelele sociale – ca surse pentru articolele lor. De asemenea, studiul a constatat că 64% dintre bloggeri şi 36% dintre reporterii online folosesc Twitter ca un instrument de cercetare pentru story-urile lor, dar numai 19% dintre reporterii de ziare şi 17% din reporterii revistelor tipărite utilizează acest mediu social ca o unealtă  de cercetare. Oricum, şi Twitter sau Facebook devin din ce în ce mai accesate de către jurnaliştii tradiţionali. Ofer ca exemplu zvonul recent, privind posibila asasinare a liderului nord coreean Kim Jong-Un. Chiar dacă e un zvon, informaţia a fost preluată rapid de pe Twitter şi difuzată de toată mass-media. Specificându-se, fireşte, că este un zvon lansat pe acest canal de social-media.
De multe ori, paradoxal, se întâmplă ca unii jurnalişti să devină bloggeri şi viceversa. De ce aleg jurnaliştii (aşa cum am făcut şi eu) să deschidă blog-uri? Simplu: pe blogul personal poţi urmări imediat reacţiile cititorilor şi îşi poţi exprima propriile păreri. Iar blog-ul unui jurnalist îi poate satisface acestuia dorinţa de a comunica şi de a se afirma mai mult ca lider de opinie. Blog-ul său poate deveni o mică instituţie media în sine. De multe ori, jurnaliştii clasici sunt mai “leneşi” în privinţa blog-urilor. E normal, ei au de scris şi pentru suporturile mass-media pentru care lucrează, pe când bloggerii “puri” se concentrează de cele mai multe ori pe blog şi atât. Invers, de multe ori, bloggerii au contracte cu anumite instituţii mass-media iar articolele le sunt preluate de cotidiane, reviste tipărite etc.
În general, blog-urile reprezintă o nouă formă de a-ţi împărtăşi ideile, un nou stil de a face acest lucru. Sunt şi miniştri, şi politicieni, care deţin propriile blog-uri. Ei nu pot fi consideraţi în niciun caz jurnalişti. Bloggerii scriu pentru că vor. Jurnaliştii scriu pentru a fi plătiţi, pentru că este job-ul lor. Dar ce ne facem cu bloggerii care au început să scrie de plăcere, pe un anumit subiect (turism de exemplu) şi apoi încep să fie plătiţi pentru asta? Cum adică plătiţi – veţi spune? Simplu: prin bannere publicitare, datorită informaţiei de calitate şi a numărului mare de accesări. Agenţiile de publicitate au început să contacteze, de câţiva ani buni, aceşti bloggeri. De asemenea, din ce în ce mai multe companii şi organizaţii includ bloggerii populari în baza lor de date mass-media. Aşa am procedat şi eu, pentru că mă interesează ca informaţia pe care o furnizez să aibă răspândire şi impact, diseminare puternică pe canalele online. Pe partea de turism, în România sunt câţiva bloggeri de succes, care sunt invitaţi la diverse evenimente în ţară şi străinătate, precum infotripuri sau conferinţe. Sunt bloggeri care publică interviuri proprii cu personalităţi din diverse domenii. Din păcate, sunt bloggeri care scriu mai bine decât un jurnalist mai începător, care mai e şi plătit pentru asta.
Un judecător american din Oregon – Marco A Hernandez – a decis că bloggerii nu sunt jurnalişti. Cum a argumentat acesta? Pe pagina 9 a unei hotărâri de 13 pagini, judecătorul a stabilit cerinţele de calificare pentru profesia de jurnalist:

1. Educaţia în jurnalism.
2. Acreditare sau dovada de afiliere cu o entitate mass-media recunoscută
3. Dovada de aderare la standardele jurnalistice, cum ar fi editarea, verificarea faptelor sau dezvăluiri privind conflictele de interese
4. Menţinerea convorbirilor şi interviurilor realizate
5. Înţelegere reciprocă sau un acord de confidenţialitate între acesta şi sursele sale
6. Crearea unui produs independent, mai degrabă decât asamblarea scrierilor şi postărilor altora
7. Contactarea surselor pentru a obţine toate laturile şi toate părerile avizate asupra unui subiect.

Ei bine, pe mine nu m-au convins acest puncte. Dar deloc. Le iau pe rând. Educaţia. Am terminat Şcoala Superioară de Jurnalistică – în anii 90, probabil cea mai practică instituţie de învăţământ superior dedicată presei scrise. Am fost şef de promoţie în 1998. Dar nu o spun ca să mă laud. Susţin că nu trebuie să ai neapărat studii de jurnalism ca să fii jurnalist. În România sunt mulţi jurnalişti importanţi care la bază sunt, de exemplu, ingineri. Cristian Tudor Popescu nu este jurnalist? Dacă am fi aplicat acest punct, peste jumătate dintre jurnaliştii români nu s-ar califica. Acreditare… Hm… Sunt din ce în ce mai mulţi jurnalişti care au părăsit mediile tradiţionale pentru a-şi crea propriile site-uri de ştiri. Unele, de mare succes. Acestea nu sunt considerate deja instituţii de presă, dacă au angajaţi şi mulţi vizitatori unici lunar? Şi bloggerii trebuie să respecte anumite standarde, altfel ar putea fi daţi în judecată pentru calomnie sau insultă, ca orice jurnalist. Da, poate ar sta mai slab la partea de susţinere în instanţă faţă de instituţiile media clasice, aici e încă un punct slab. Privind interviurile şi convorbirile realizate, cred că bloggerii care se respectă le păstrează, având şi ei înţelegeri de confidenţialitate. Pe de altă parte, sunt mulţi bloggeri care îşi publică propriile ştiri, fără a prelua. Şi contactează toate sursele avizate. Deci, care ar fi conflictul aici?

Tot acel judecător, Hernandez, afirma că doar publicarea de ştiri reprezintă presă. Aici, citez revista Forbes, care ia apărarea bloggerilor în cadrul unui amplu articol. David Coursey, colaborator al Forbes, spune: “Când am scris pentru ziare, articolele 2, 3, 4, 5, 6 şi 7 erau standard. Aici, la Forbes, reuşesc să respect punctele 2, 3, 4 (foarte rar ), 5 (din nou, foarte rar) şi 6 (deşi cele mai multe materiale includ conţinut din alte surse)”. Forbes nu este presă? Ar fi absurd să susţinem contrariul. Şi renumitul The New York Times a lansat o dezbatere privind condiţia bloggerului. Ellyn Angelotti, care predă social media, tendinţele digitale şi dreptul mass-media la Institutul Poynter, şcoală de jurnalism şi democraţie din St. Petersburg, Florida, susţine, în paginile NYT, că “noi ar trebui să sărbătorim modul în care tehnologia ne permite săne exprimăm discursul mai mult decât oricând înainte – fără discriminări. Asta nu înseamnă că editorii online nu ar trebui să fie judecaţi în funcţie de un set de evoluţia a standardelor şi practicilor “non-jurnalistice.”.
Dacă stăm să analizăm, şi multe instituţii de presă tradiţionale încalcă principiile informării obiective, realizând campanii înverşunate împotriva unor partide (de exemplu) sau făcând adevărate campanii de relaţii publice subtile pentru o anumită persoană sau organizaţie. Aici, poate că bloggerii ar putea fi mai independenţi. Este un adevăr: în spatele fiecărei instituţii mass-media există interese economice şi politice. La fel se poate întâmpla şi cu bloggerii care încep să fie plătiţi. Este un cerc vicios din care nu se poate ieşi. Altfel, mass-media ar funcţiona mai greu.

Ar fi multe de spus pe această temă şi voi aprofunda subiectul în timp. Concluzia mea este că un blogger poate fi considerat jurnalist dacă:
1. Publică articole, ştiri şi informaţii de interes public verificate, din surse proprii sau compilate, scrise cu responsabilitate şi cu profesionalism. Profesionalism care poate proveni şi din experienţă, nu în urma unor studii. Mulţi bloggeri au început ca amatori şi s-au perfecţionat în timp.
2. Actizează ca un jurnalist free-lancer sau ca o instituţie mass-media. Asta înseamnă că trebuie să obţină personalitate juridică (PFA sau firmă) ori să aibă un contract de preluare a propriilor ştiri cu o instituţie mass-media. Există blog-uri individuale şi blog-uri colective, unde semnează mai mulţi autori.
3. Are confirmarea publicului: accesări multe (de la mii de vizitatori unici pe lună în sus, în funcţie de nişa abordată).

Ies din calcule blog-urile cu conţinut ok, dar cu 10 vizitatori pe lună, dar şi blog-urile cu (prin absurd) un milion de vizitatori pe lună, dar care conţin bârfe, bla-bla-uri, materiale preluate permanent de pe alte site-uri, precum videoclipuri, bancuri etc. Un blog de succes nu este neapărat jurnalism.

Articolul este interactiv, aşa că aştept opiniile voastre. Eu am aruncat mânuşa…

Prezentatori: Andreea Negru şi Traian Bădulescu. Invitat: Alexandru Mărginean, manager în cadrul touroperatorului Karpaten Turism, specializat pe incoming (aducerea de turişti străini în România).