Deviza din titlu nu îmi aparţine şi simt nevoia să precizez acest lucru. Îmi permit să o preiau de la un prieten foarte bun, trainer şi coach, Constantin D. Pavel. Încă un om Visător? Vizionar? Realist?) care crede, ca şi mine, că şansa de redresare a României porneşte de la nivelul individului.
Şansa de redresare a României? Hm… Sună lozincard sau patetic, mi se poate spune. Deocamdată, nu fac decât să aştern câteva rânduri, care sper să fie utile măcar unui singur cititor.
Noi, românii, avem mari carenţe de imagine pe plan extern. Din păcate, România are o percepţie negativă sau inexistentă în afară. Cum putem îmbunătăţi această situaţie? Unii spun că prin politicieni. Alţii spun că prin diverşi “ambasadori” ai ţării noastre: sportivi, artişti, elevi olimpici…
Convingerea mea că marea transformare trebuie să pornească de undeva, din interiorul nostru. Da, “viitorul e în minţile noastre”. Un popor ai cărui indivizi nu posedă conştientizarea interioară a valorilor colective este destinat pierzaniei. Cheia se află în mintea fiecărui individ.
Îmi amintesc un fapt petrecut în urmă cu peste 10 ani. Mă aflam în Franţa, la Taizé. Este vorba de o mică aşezare din Burgundia ce găzduieşte o comunitate călugărească înfiinţată în urmă cu peste 50 de ani; practic, idea de bază a acestei comunităţi este reunirea creştinătăţii într-o singură biserică. 
Slujbele sunt mixte: atât catolice, cât şi protestante sau ortodoxe. În fiecare vară, săptămânal, aici sosesc mii de tineri din toată Europa şi chiar de pe alte continente. Practic, este una dintre cele mai fascinante tabere la care am luat vreodată parte. Aici, tinerii participanţi alcătuiesc mici grupuri de discuţii, care îşi dau întâlnire, zi de zi, la ore fixe. Din grupul meu făceau parte norvegieni, lituanieni, letoni, polonezi, olandezi şi germani. La un moment dat, fiecare trebuia să-şi prezinte ţara. Fireşte, am ajuns şi eu la România. Iniţial, doream să disculp ţara noastră, încercând să explic că mineriadele şi copiii străzii sunt realităţi incontestabile, dar nu dominante. Dar m-am oprit brusc! Mi-am dat seama că noii mei prieteni nici nu auziseră de aşa ceva. Nu ştiau mai nimic despre România. Auziseră de Transilvania, de legenda lui Dracula, câte ceva despre Litoralul Mării Negre… Aşa că le-am edificat ţara în sensul pozitiv. Unii dintre ei mi-au spus că ar dori să cunoască ţara mea. Am realizat că totul porneşte de la atitudine. Dacă pui răul în faţă, chiar şi în propria minte, este normal că vei comunica mai departe acea stare negativă.
Întotdeauna m-am întrebat: de ce ungurii sau chiar bulgarii (cu care avem o istorie destul de asemănătoare, ba ei au stat chiar mai mult şi mai direct sub dominaţie otomană) sunt mândri de apartenenţa lor etnică? Pe când noi (vorbesc în numele marii majorităţi), când suntem întrebaţi despre originea noastră, sărim peste subiect sau avem de pus în prim plan doar părţile negative? Cred că o altă cheie ar fi reîntoarcerea la “copilărie”. Istoria ne-a “îmbătrânit” prea mult.
Dacă noi nu credem că avem viitor şi nu avem încredere în resursele noastre, nu putem avea nici brand de ţară, nici imagine bună, nici… viitor. Dacă vom crede, vom avea cel mai frumos viitor!