Proză SF publicată în Anticipaţia / CPSF 541, 1997

– Domnule preşedinte, nu ştiu ce naiba s-a întâmplat, dar ni s-au întrerupt absolut toate legăturile cu Europa!

– Ce?

Preşedintele, un om respectabil, având aproape 60 de ani, nu reuşi să articuleze decât o exclamaţie slabă, apoi se prăbuşi în fotoliu, mai mult decât palid.

– Situaţia pare a fi destul de gravă. Ne miră faptul că nu mai recepţionăm nici un post de radio şi de televiziune, atât din Europa, cât şi din Asia, Africa şi Australia. Sateliţii sunt morţi. Toate legăturile sunt blocate şi nu găsim nicio explicaţie.

– Telefonul…

Preşedintele se îndreptă spre telefonul nu mai puţin roşu ca altădată. Dar, niciun rezultat, căci nu obţinu apelul mult dorit. Era primul preşedinte negru al Statelor Unite şi se pare că debuta, de asemenea, sub auspicii foarte negre. Îi scăpă o înjurătură printre dinţi, ceva cuminte, gen “fuck”, care îi surprinse totuşi interlocutorul. Avea în faţă un preşedinte, de bună seamă, extrem de nervos.

– Ruşii… Sigur e mâna lor. Când mă gândesc că, asemenea predecesorilor mei, Reagan, Bush, Clinton, am încercat să strâng legăturile cu viperele astea de taiga… A început aerianul ăla de Gorbaciov, urmat de beţivul de Elţîn… Iar acum? Acum, noul lor preşedinte, mareşalul, a reuşit să se impună şi să obţină de la noi încrederea totală… Ceea ce râvneau de foarte mult timp, inadmisibil, poate că ei pun la cale un nou Război Mondial şi noi stăm ca idioţii, cu braţele încrucişate… Asemeni unor dobitoci notorii, de parcă nu am fi prima putere a lumii…

În plus, domnule preşedinte, completă interlocutorul ca şi cum ar fi omis vorbele superiorului său, n-a fost depistată nicio ameninţare inamică, nici măcar acolo, o rachetă de speriat puştii care se uită pe “Cartoon” toată ziua. Radarele noastre nu au depistat nicio mişcare suspectă. Dar, ce e mai grav… Toţi spionii noştri, dar absolut toţi, au fost anihilaţi… Nu putem să-i contactăm pe nici o cale, deşi aveau emiţătoare plasate în măsele. Parcă s-ar fi dezintegrat…

– Emisfera estică. Al naibii de ciudat, domnule preşedinte. Nu reuşim să luăm legătura cu niciun obiectiv din emisfera vestică. Dar în afara ei totul este OK. Avem două posibilităţi. Prima – partea estică a Pământului se află sub dominaţia unei puteri teroriste, primii suspecţi fiind ruşii, deşi nici chinezii sau arabii nu pot fi excluşi. Arabii, mai ales cei din Uniunea Islamică Iraniano-Irakiană, sunt de-a dreptul periculoşi… Câte bombardamente au primit de la noi, au suferit o mutaţie, devenind acum aproape imuni. Nemţii, japonezii şi evreii ar urma pe lista suspecţilor, dar ei domină deja economic şi nu cred că i-ar mai satisface cu ceva un imperiu teritorial. Toate cele trei naţii au experienţa unor războaie crunte, care şi-au lăsat o puternică amprentă asupra lor… Dar, ar mai fi o posibilitate şi zic Doamne fereşte! S-ar părea că jumătate din planeta noastră este moartă, a suferit un cataclism sau naiba mai ştie ce. Dar nu a fost depistată nici urmă de radiaţie. Dimpotrivă, dinspre răsărit, aerul este mai pur ca niciodată. Altă ciudăţenie – nu am putut întreprinde nici observaţii din spaţiul cosmic. Sateliţii noştri au fost anihilaţi, nemaifiind recepţionaţi de nici un radar. V-am spus, asistăm la ceva de-a dreptul fantastic…

Preşedintele ascultase cu atenţie monologul subordonatului său. Rămase câteva clipe nemişcat, încercând să ia o hotărâre cât mai chibzuită.

– Mda… Trebuie să trimitem un echipaj în Europa. Câţiva oameni curajoşi, conştienţi că-şi riscă viaţa.

– Am o obiecţie. În Europa ar întâmpina pericole mult prea mari. Poate că ruşii deţin deja partea estică a Atlanticului. Zic că este preferabil arhipelagul nipon.

– Japonia? Crezi că mai există ca stat independent, cu ruşii lângă ei?

– În mod sigur. Să nu uităm că japonezii, care cândva ne-au făcut atâtea probleme, sunt deja mai numeroşi decât ruşii. Încă mai au în ei acea doză de fanatism necesară victoriei în situaţii aparent defavorabile lor. Şi-ar da viaţa până la ultimul pentru a-şi apăra ţara, nu ar supravieţui sub ocupaţie străină.

– Atunci, în calitate de şef al Pentagonului, te vei ocupa de formare echipei sau mai bine zis a comando-ului care va fi trimis în Japonia.

– Am înţeles, domnule Preşedinte!

– Succes! Şi… nu uita să le transmiţi un călduros “Konichiwa” din partea mea…

Locotenentul Stanley era nerăbdător, punctual terminus se apropia din clipă în clipă. Nu avea decât 23 de ani şi gustul aventurii pulsa în el. Dar în primul rând trebuia să-şi servească patria. Era de şapte ani în Armata S.U.A., fiind conştient că ţara lui rămăsese în acel moment singurul bastion al democraţiei şi unica şansă de supravieţuire a Pământului.

– Ne apropiem, suntem la mai puţin de cincizeci de mile de insula Honshu. O ceaţă roşiatică înconjura avionul. Soarele gigantic căuta să se ascundă dincolo de misteriosul, sacrul şi eternul arhipelag nipon. Marea avea nuanţe de roşu, galben şi violet, totul părea ca scos dintr-un tablou sau dintr-o veche legendă japoneză.

Traversaseră Oceanul Pacific şi sperau într-o rezolvare cât mai pacifică a situaţiei. Acum, se apropia momentul adevărului. Pământul se întindea sub ei ca o pată neagră. Rând pe rând, Stanley şi ceilalţi membri ai echipajului îşi făcură cruce, şi îşi dădură apoi drumul din carlinga avionului, plutind deasupra abisului.

– Hajime!

Americanii fuseseră luaţi prin surprindere. Erau înconjuraţi de foarte mulţi mongoloizi, îmbrăcaţi în costume de… samurai. Totul avea mirosul unei farse enorme. La rândul lor, japonezii aveau priviri mirate, chiar speriate, uitându-se la ei ca la nişte creaturi venite de pe altă planetă.

– Fiţi paşnici! ordonă Stanley. Thomas, tu ştii japoneza, încearcă să le explici ce vrem de la ei.

Thomas schimbă câteva cuvinte într-o limbă lătrată, de neînţeles pentru ceilalţi.

– Locotente Stanley… Le-am spus să ne conducă la Tokyo, să vorbim cu reprezentanţi ai guvernului. Dar ei nu ştiu ce înseamnă Tokyo şi nici guvern…

Thomas îşi mai încercă o dată norocul iar unul dintre samurai, probabil şeful, îi răspunse într-un târziu.

– Ciudat, au un accent arhaic. Le-am spus că avem gânduri paşnice… Ei nu vor altceva decât să ne prezinte Shogunului, ca nişte simple curiozităţi… Dom’ locotent, credeţi-mă, de data asta nu am băut nimic… Ei vor să ne ducă la Edo!

– Shogun, Edo… Bine, dar aşa se numea capitala Japoniei până în timpul Erei Meiji, deci până în 1867! Imposibil… Japonia nu mai are shogun de peste o sută cincizeci de ani! E ceva putred în Danemarca… Sau, în sfârşit, în Japonia…

Preşedintele SUA rămăsese perplex. Trecuse o săptămână şi echipa se întorsese, ce-i drept, teafără.

– Imposibil ce-mi aud urechile! Acest locotenent Stanley, pe care l-ai trimis, era sigur un om de încredere ?

– Garantez. Îmi pun cuvântul de onoare în joc, domnule preşedinte. În plus, oamenii mei au reuşit să ajungă în Rusia şi vă transmit salutări din partea Ţarului, Măria Sa Ivan al III-lea cel Mare.

– Ţar!!! Deci aveam o intuiţie bună, au refăcut imperiul, ticăloşii…

– Nu, domnule preşedinte, aţi înţeles greşit. Ţarul Ivan a domnit în secolul al cincisprezecelea.

Preşedintele rămase perplex. Acum începea să înţeleagă…

– Vrei să spui că, într-adevăr, emisfera estică a suferit un decalaj temporal? Tot ce se află acolo aparţine secolului cincisprezece?

– Se pare că da…

Insula San Salvador. Preşedintele îşi alesese această mică oază pentru a-şi petrece un scurt concediu, de câteva zile. Apoi, urma să conducă personal o delegaţie în emisfera estică, pentru a cerceta cu proprii ochi vestigiile trecutului.

Stătea întins pe plajă şi medita. Dacă nu ar fi avut în spate câteva hoteluri ultramoderne, s-ar fi crezut pierdut undeva, departe, în trecutul aflat acum la câteva mii de mile distanţă. Privea spre Atlantic, spre Europa cea bătrână, dar întinerită între timp. Observă în depărtare câteva puncte. Probabil, bărci de pescari. Dar, punctele se apropiau din ce în ce mai mult şi nu păreau bărci. Puţin timp după aceea, se distingea şi numărul lor : trei. Erau totuşi prea mici pentru a fi vapoare… Imposibil, trei corăbii medievale.

Preşedintele se gândi: « În ce an îmi spunea şeful Pentagonului că se află emisfera estică… Da, mi-am amintit!!!… 1492 ».

© Traian BĂDULESCU, 1997