DRUMUL SPRE ATLANTYKRON / Cernavoda şi Capidava, două diamante neşlefuite

De la Axiopolis la centrala atomică: Cernavoda, oraşul unui minut
Întrezăresc, din maşină, Podul Saligny. Se află în stânga noastră, spectaculos asemeni unui turn Eiffel culcat la orizontală. Suntem printre puţinii care facem stânga, spre Cernavoda. În afară de localnici, nu prea mulţi au ca destinaţie finală acest oraş dunărean. Dar cu toţii ştiu de existenţa acestui oraş, pentru că la încă o oră de mers (mai nou, sunt, de la Medgidia, şi câţiva kilometri de autostradă, până la Constanţa), ajungi pe Litoral. Acolo unde ai parte de mare, mult soare, distracţie şi terase…
Şoseaua care trece în paralel cu calea ferată, este străbătută de zeci de maşini, care mai de care mai occidentale şi mai moderne. Toate aleargă cu viteză mare sau, în funcţie de oră, stau la coadă după ce au ieşit de pe Autostrada Soarelui, şoferii fiind nerăbdători să ajungă… unde altundeva decât la mare? Nu ştiu câţi au timp să oprească în Cernavoda, un oraş atât de cunoscut, însă pe care îl vezi numai un minut, din tren sau din maşină. Ajungem în faţa Primăriei Cernavoda. De aici urmează să plecăm, mai departe, la Capidava, unde an de an se desfăşoară o Şcoală de vară ce are ca teme viitorologia, Science Fiction-ul şi ştiinţele complexe… Paradoxal, în vecinătatea unei cetăţi vechi de mai bine de două milenii. Ne-am făcut mulţi prieteni şi în oraş, unde zăbovim uneori mai mult timp.  Pentru că merită. Pentru mine, Cernavoda a încetat de mult să mai fie oraşul unui minut.

Cel mai lung pod din lume, contemporan cu Turnul Eiffel…

Arunc o ultimă privire spre vechiul pod. Merită să te uiţi la el de fiecare dată când ai prilejul. Păcat că nu e la fel de cunoscut ca podurile peste Dunăre din Budapesta, Viena sau Bratislava. Unui bun prieten, familiarizat, ca şi mine, cu localitatea de pe malul Dunării, îi place să spună că, de fiecare dată când ajungi aici, ai de-a face cu o admirabilă reprezentare a piesei lui Mihail Sebastian, “Ste­aua fără nume”. Intri într-un oraş în care nu se întâmplă nimic, dar unde opreşte un tren rapid şi unde “creşte” încă un reactor nuclear. Dar indiferent dacă te opreşti în Cernavoda sau doar treci prin oraş cu trenul, automobilul sau autocarul (aşa cum fac majoritatea), nu se poate să nu observi podul construit între 1890 şi 1895, de către inginerul Anghel Saligny. Puţini ştiu că, la vremea respectivă, cu cei peste 4000 de metri ai săi, era… cel mai lung pod din lume. Şi mai puţini ştiu că această bijuterie arhitectonică a fost construită în stilul Turnului Eiffel, monument ce are aproximativ aceeaşi vârstă (a fost inaugurat în 1889). După aproape 18 veacuri de la construirea podului lui Apolodor din Damasc, malurile Dunării româneşti au fost iarăşi unite prin podurile de la Cernavoda, şi Feteşti. Este interesant de amintit că guvernul român a organizat două concursuri internaţionale pentru proiectarea şi realizarea acestor structuri. Dar nu a fost mulţumit de nici un candidat. Concurenţii erau din Franţa, Germania, Elveţia si Belgia. La licitaţia de oferte a participat şi firma marelui… Gustave Eiffel! Autorităţile române au preferat să apeleze la inginerii români din cadrul serviciului liniei Feteşti-Cernavoda al Direcţiei Generale a Căilor Ferate Române. Colectivul era condus de inginerul Anghel Saligny – un Eiffel al României -, renumit constructor de poduri metalice, profesor la Catedra de poduri a Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele. În timpul inaugurării podului, Saligny a stat sub pod, pe o şalupă, alături de muncitori. Capodopera sa este la fel de spectaculoasă şi în ziua de azi. Noul pod care îl secondează, destinat atât trenurilor, cât şi traficului rutier, deşi este adaptat circulaţiei secolului nostru, rămâne umbrit de creaţia lui Saligny.
Lăsăm în spate clădirea veche, din cărămidă roşie, a gării. În stânga avem canalul Dunărea – Marea Neagră, ale cărui “porţi” se află chiar în Cernavoda. O altă bijuterie, în spatele căreia au stat, totuşi, atâtea şi atâtea sacrificii umane, atâtea frământări, atâtea vise năruite. A fost dat în funcţiune în 1982, după 30 de ani de muncă şi după mii de victime. Canalul care traversează Dobrogea pe o lungime de 64 de km, scurtează cu 380 km drumul spre Marea Neagră. Dacă treci cu privirea dincolo de canal, te impresionează imaginea optimistă şi pitorească a întregului oraş, care îşi dezvăluie frumuseţea pe marginea unui deal molcom, aşa cum întâlneşti doar în sudul Dobrogei.

Biserici, geamii şi contraste

Însă, dacă vrei să ajungi în oraş, vei fi surprins să constaţi că vechiul bac cu ajutorul căruia treceai canalul, plătind, vrei nu vrei, o anumită sumă, e drept, modică, a fost dat uitării. Motivul? Apariţia unui pod ultramodern (în 2002) ce uneşte gara cu oraşul. Iată că Saligny are urmaşi… Ajungem în oraşul ce nu are cu mult peste 20.000 de locuitori, deşi întinderea este invers proporţională cu numărul redus al populaţiei. Diversitatea culturală a României – un aspect care nu este încă promovat suficient peste hotare – se observă şi la “porţile” Cernavodei. Cum treci podul, în dreapta, te întâmpină o mică geamie (denumită Hunchiar). Undeva, în depărtare, se întrevede turla unei biserici ortodoxe… De asemenea, şi o biserică catolică. De fapt, oraşul Cernavoda are nu mai puţin de nouă lăcaşe de cult: trei biserici ortodoxe, una baptistă, una romano-catolică, una penticostală, una adventistă de ziua a şaptea, o geamie şi o biserică a lipovenilor pe rit vechi, aceştia reprezentând a doua minoritate ca pondere în localitate.
Cernavoda este un oraş al contrastelor. Clădirile vechi, din perioada interbelică, cu un nivel sau nouă, se învecinează cu blocuri de patru etaje, construite în perioada comunistă. Nostalgia trecutului, a unui oraş de provincie liniştit, este adesea contracarată de către derizoriul prezentului. Întâlneşti vestigii ale antichităţii, situri istorice şi monumente, dar şi monumente ale prezentului. Aşa cum ar fi portul fluvial şi mai ales Centrala nucleară, care asigură 18% din energia României. Este un oraş liniştit, în care astăzi nu se întâmplă multe lucruri. Şi totuşi… Este un oraş ce are o magie în el, un loc de unde nu lipseşte frumosul.
În româneşte s-ar numi “apa neagră”. În slavă, Cernavoda. Aceasta este şi denumirea actuală a locului ce reprezintă, în fapt, poarta Dobrogei. Aici, pe dealul Columbia, au fost descoperite vestigii aparţinând Culturii Hamangia, printre care se numără şi celebrul grup de figurine din lut ars “Gânditorul şi perechea lui”. Cândva, în vremuri de demult apuse, exista o cetate, pe numele ei Axiopolis. Ruinele acesteia sunt situate pe un platou de pe versantul drept al Dunării, din dreptul insulei Hinog, aflată la circa 3 km sud de capul podului de la Cernavodă. Ele au fost scoase la iveală prin săpăturile efectuate de către profesorul şi inginerul topograf Pamfil Polonic în anii 1895-1896 şi 1899, sub coordonarea profesorului Grigore Tocilescu, director al Muzeului Naţional de Antichităţi, cel care a început săpăturile arheologice la monumentul roman de la Adamclisi. Cu această ocazie au fost identificate două aşezări, una romană şi alta bizantină şi au fost identificate porţile de nord şi de sud ale fortăreţei bizantine, despărţite de poarta romană printr-o şa de teren. Se spune că, în secolul IV înainte de Christos, Axiopolis era o importantă cetate geto-dacă ce întreţinea legături comerciale cu oraşele greceşti de pe ţărmul Pontului Euxin. Apoi, în epoca romană a fost un important centru militar. Iar în secolul al VI-lea, a fost reşedinţă episcopală. În perioada stăpânirii otomane (1417-1829), localitatea era numită Bogazchioi (Satul de la vărsare). Tradiţia mai aminteşte că oraşul modern ar fi fost fondat de către legendarul Negru Vodă. De aici poate proveni, de asemenea, numele oraşului (căci Cerna înseamnă în slavonă negru). Acum, nu foarte mulţi locuitori pot să-ţi vorbească despre vestigiile istoriei. Rămâi, însă, surprins când vezi că există un lanţ de magazine ce poartă numele Axiopolis, alături de alte câteva ambarcaţiuni, baruri şi un club sportiv…

Ajungem lângă Primărie, unde ne lăsăm bagajele. Devenim repede oaspeţii unui local destul de elegant. Îl întreb pe proprietar dacă vasele de croazieră opresc în oraş. Ce credeţi că îmi răspunde? A şi primit clienţi de pe acele vase, nu doar o singură dată. Nu ştiu cât de bine ştie ce înseamnă promovarea, nu cred că a studiat prea mult secretele ospitalităţii. Omul şi-a dat seama, totuşi, că acei nemţi sau americani înseamnă „aur” pentru el şi pentru oraş. O dată a fost nevoit chiar să rezerve tot localul pentru preţioşii turişti. Cernavoda are câteva restaurante de calitate, o parte din ele cu specific dobrogean şi oriental. Nu prea multe şi nici foarte încăpătoare în cazul unei „invazii” turistice. Cele mai cunoscute şi pe care le recomand sunt Sherif (cu specific turcesc) şi Samsara (cu specific internaţional). O invazie care ar fi de dorit, mai ales că oraşul nu are o situaţie economică strălucită. Cel mai bine trăiesc angajaţii Centralei Atomice şi furnizorii acesteia. Turismul ar fi pentru toţi ceilalţi o şansă…

Un viitor port pentru croaziere

Dacă acum 8 ani, Cernavoda nu avea niciun hotel clasificat, în prezent are 3  hoteluri – Daria, Yahoo Best, Hollywood – toate de 3 stele. Apoi, cele mai apropiate unităţi de cazare sunt la Feteşti şi la Medgidia. Un alt loc ce poate primi turişti ar fi Satul canadian. Acesta complex a găzduit şi încă găzduieşte angajaţii şi familiile specialiştilor americani care au lucrat la construirea Centralei Nuclearo-Electrice. Deşi Centrala trebuie să beneficieze de securitate ridicată, oare nu ar putea fi inclusă, parţial, în circuitul turistic, alături de campusul canadian?   
Gheorghe Hânsă, fostul primar al oraşului Cernavoda, îmi mărturisea, prin 2004, că are încredere în viitorul turistic al oraşului. Pe termen scurt, Primăria urmărea amenajarea de pontoane, precum şi refacerea principalelor străzi şi şosele. Arterele centrale arată, deja, altfel în prezent. Un studiu de fezabilitate prevedea crearea unei zone de agrement, pe o suprafaţă de circa 14 hectare, în vecinătatea Podului Roşu şi a Podului Anghel Saligny. La baza acestuia va fi amenajat un miniport turistic, ce va fi dotat cu baze sportive, ştranduri, bazine de înot, esplanade şi zonă de agrement. Momentan, parcul din centrul oraşului a fost modernizat şi extins, iar an de an au loc Zilele oraşului Cernavodă, festival desfăşurat în august
Potrivit unui plan ambiţios al Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Turism, prin dezvoltarea axei mediane a judeţului Constanţa, reprezentată de Canalul Dunăre – Marea Neagră şi de Autostrada Soarelui, Bucuresti – Constanţa (din care mai rămâne de finalizat tronsonul Cernavoda – Medgidia), vor fi creaţi doi noi poli turistici – Cernavoda şi Medgidia – care vor deveni porturi pentru activităţi de croaziere şi de agrement. Canalul Dunăre – Marea Neagră ar putea concentra, de asemenea, oferta sporturilor nautice. Simple vise? Nu, în nici un caz. Cernavoda este un oraş în care astăzi nu se întâmplă nimic, prin care majoritatea turiştilor trec un minut sau se opresc doar să bea o bere, un vin sau să mănânce ceva, dar parcă, trecând pe lângă podul Saligny, simţi liniştea dinaintea furtunii.
Primăria, restaurantele şi prietenii sunt singurele locuri unde ne oprim şi noi când ne aflăm în Cernavoda. Terminăm al doilea rând de bere. Ne continuăm drumul către Capidava. Părăsim terasa pe care o vom mai revedea, poate, peste câteva zile şi apoi, poate la anul… Sunt nerăbdător să ajung acolo, pe acea insulă magică despre care o să vă vorbesc în curând. Pe de altă parte, rămân frustrat, pentru că părăsesc un oraş pe care nu apuc niciodată să îl cunosc prea bine…

Răsărit şi apus la Capidava

Lăsăm în urmă oraşul Cernavodă şi ne îndreptăm spre nord, urmând cursul Dunării. Privim pe geamul automobilului, şi ne bucurăm de imaginea apei. Lunca bătrânului fluviu ne oferă o privelişte, dacă nu spectaculoasă, oricum, fascinantă. Dunărea este acoperită de o perdea de frasini, sălcii şi răchite, care o fac destul de scumpă la vedere. Îşi dezvăluie frumuseţea cu greu, asemeni unei femei musulmane. În dreapta se înalţă bătrânele coline ale Podişului Dobrogei. Între ele, cenuşie şi prăfuită, curge şoseaua ce leagă Capidava de vârtejul civilizaţiei, ca o verigă între trecut şi viitor. Pesemne că unui turist din occident, acest cadru semi-sălbatic i s-ar părea desprins din adâncurile istoriei. Din când în când, depăşim câte o căruţă dobrogeană trasă de un cal obosit. Lăsăm în urmă localitatea Seimeni, cu case tipic dobogene, aproape toate cu un nivel. În faţa locuinţelor se află obligatoriu o bancă de lemn pe care stau, în stil oriental, adică fără a face nimic, localnici ce privesc curioşi cum trece autocarul… Se vede că şoseaua pe care mergem nu este foarte circulată. La un moment dat, artera este blocată datorită unor lucrări de consolidare, aşa că suntem nevoiţi să facem un ocol pe un drum lăturalnic. Versanţii unui deal ameninţau cu surparea, acoperind chiar o parte din şosea. În fine, după mai bine de o jumătate de oră de la plecarea din Cernavodă, pe partea stângă răsar bătrânele ruine…

Ne aflăm la circa 18 km nord de Cernavodă. Trecem de vechea cetate antică, pentru că destinaţia noastră este o insulă situată la 500 de metri mai în faţă. Denumită de localnici, cât se poate de poetic, „Inelul de piatră”, este singura insulă din regiune ce nu e formată din depuneri aluvionare, fiind, după cum o spune şi numele, de natură stâncoasă. Curios, din câte am auzit, ea nu apare pe nici o hartă de navigaţie. Parcăm maşina la o centrală de apă, unde este şi pază cât timp se desfăşoară Academia Atlantykron. Coborâm şi ne îndreptăm spre bătrânul fluviu. Bagajele nu mai par atât de grele, asta şi pentru că ne ajută şi panta care duce către locul îmbarcării. În faţă avem insula, dominată de stânci şi de pădurea formată din sălcii, răchite frasini şi stejari. Pescarii lipoveni sunt la datorie şi ne trec fluviul, cu lotcile lor invincibile. Da, nu m-am simţit niciodată mai sigur pe apă ca într-o barcă vâslită de un lipovean. Îmi amintesc cu ce măiestrie, acum muşţi ani ani, un asemenea pescar, care ne transporta în mijlocul fluviului, ne-a lipit de o barjă imensă, pentru că… obosise şi dorea să se lase purtat de marea ambarcaţiune. Credeam că din clipă în clipă ne vom dezechilibra şi răsturna în Dunăre. Frica noastră, de înţeles, a dispărut când am văzut cât de bine stăpânea acel om barca.

Un „Amazon” autohton

Ajungem pe insulă şi primul lucru pe care îl facem este să ne instalăm corturile. Fiecare are locul său, „rezervat” de mulţi ani. Paradoxal, pe acea insulă, aflată în vecinătatea bătrânelor ruine ale Capidavei, care ne amintesc că aceste pământuri au un trecut bogat, se desfăşoară şcoala de vară „Atlantykron”, ce are ca tematică… viitorologia, Science Fiction-ul şi ştiinţele complexe. Insula a fost denumită, bineînţeles, „Atlantykron”, şi aşa este cunoscută în prezent, chiar şi de localnici. Prima tabără a avut loc în 1990, la iniţiativa unor oameni ca Alexandru Mironov (cunoscut scriitor şi animator de SF, fost secretar general al Comisiei Naţionale UNESCO), Aurel Cărăşel (scriitor şi profesor de limba română, printre altele şi coordonatorul unei şcoli de jurnalism din Craiova) şi Sorin Repanovici (cunoscut organizator şi animator, este în prezent managerul şi coordonatorul Academiei de Vară Atlantykron). De atunci, an de an, aici „debarcă” sute de tineri şi mai puţini tineri, pentru a se bucura de o şcoală neconvenţională, în mijlocul naturii. Printre invitaţii speciali ai manifestării s-au numărat, de-a lungul timpului, scriitori şi oameni de ştiinţă din Statele Unite, Marea Britanie, Italia, Belgia şi Basarabia. Joe Haldeman, un renumit scriitor american de SF, aflat aici în urmă cu 10 ani, îşi justifica prezenţa prin faptul că „aici este o altă faţă a civilizaţiei umane. O faţetă care s-a pierdut pentru o mare parte dintre noi, cei veniţi dintr-o lume postindustrializată”. Bridget Willkinson, din Marea Britanie, fost preşedinte al Societăţii Europene de SF, spunea că „acest loc are o măreţie a lui. Ceva care pare că vine din adâncul pământului. Din adâncul oamenilor din zonă. N-am fost niciodată pe Amazon, dar îmi închipui că aşa ceva ar trebui să simt şi acolo”. Iar George Hânsă, fostul primar al Cernavodei, un adevărat fan al evenimentului, îşi amintea: „sunt aici, pe solul acestei insule despre care nimeni nu ştie mai nimic circa 350 de zile pe an, văd restaurantul, corturile cu logistica, antena pentru Internet, telescopul, roboţeii, pe toţi tinerii aceştia fascinani, care pictează, scriu, filmează, construiesc tot felul de machete de nave cosmice… Mă bucur extraordinar că sunt contemporan cu un asemenea eveniment”. Singurele repere care amintesc de civilizaţie sunt, în timpul acestei tabere, corturile, trei bacuri ponton şi un bar-restaurant foarte spaţios. Cei prezenţi oferă, întotdeauna, o veritabilă lecţie de ecologie, pentru că niciodată nu o să vedeţi vreo hârtie aruncată prin iarbă.
În 1999, de aici a fost observată Eclipsa totală de Soare. În 2001, pe această insulă sălbatică a avut loc Convenţia Europeană de SF. Manifestarea „Atlantykron” a fost inclusă, din 2002, în calendarul de evenimente culturale şi ştiinţifice al UNESCO. Unul dintre fanii manifestării – care înseamnă atât insula, cât şi oamenii aflaţi aici – este un american, David Anderson. În prezent vicepreşedinte la departamentul de cercetare al firmei Bosch, el conduce şi o fundaţie de sprijinire a tinerilor supradotaţi intelectual. Timp de câţiva ani, acesta a condus un… centru de cercetare a călătoriilor temporale. Poate că sună ciudat, dat nimic nu este fantezie, iar această insulă magică există. Nu ştim în ce măsură ne-ar fi putut ajuta David să trecem în timp… Dar putem să o facem şi noi. Oricum, oricine vine aici, chiar şi pentru prima dată, are senzaţia unui loc bântuit de energia amintirilor. Frunzele mişcătoare ale sălciilor, scoarţa bătrână a copacilor, suprafaţa vălurită a apei, toate acestea păstrează, parcă, imaginile celor care s-au perindat pe aici.
Tot aici au fost personalităţi artistice precum Ioan Gyury Pascu (care a şi susţinut concerte pentru noi), Mircea Baniciu, Cristian Greţcu (Divertis), formaţia Barock (sunetistul şi managerul ei, Mihai Manea alias DJ Croco, este unul dintre specialişii în sunet apreciaţi din România şi… sunetistul Academiei Atlantykron din 1999), Alina Sorescu etc.
Revenind la noi, după instalarea corturilor şi după reacomodarea cu sălbăticia naturii, a doua zi, dis de dimineaţă, unul dintre primele tururi de recunoaştere este la cetatea Capidava. Trecerea de la viitor la trecut este o experienţă de neuitat.

Kale-köy şi „cetatea de la cotitură”

Dacă apusul de soare îşi dezvăluie magia şi fiorul de pe insulă, răsăritul se observă cel mai bine privind spre cetatea Capidava. Locul de unde a început istoria, cel puţin în această zonă. Trecem iarăşi Dunărea cu o barcă, oferim o sticlă de vodcă unui lipovean care, suntem siguri, ne va servi zi de zi, şi ajungem în satul Capidava. Câţiva copii, o parte dintre ei lipoveni, aleargă către noi şi ne întreabă de unde suntem. Ei ştiu că an de an, aici se adună oameni importanţi, chiar şi străini. Nu cer nimic, singura lor bucurie este aceea de a comunica. Pe malul Dunării zărim doi cai negri, desprinşi parcă din vremea lui Decebal…
Cetatea este amplasată acolo unde Dunărea face o mare cotitură, mărginită pe dreapta de pereţii verticali ai unor faleze de calcar, iar spre stânga de malul jos şi împădurit ca o perie al Bălţii Ialomiţei. Aici, fluviul a ros adânc din faleza de calcar a malului dobrogean şi albia s-a îngustat foarte mult. Fundul fluviului se înalţă şi, uneori, vara, când apa scade din cauza căldurii, ambarcaţiunile mari, cum ar fi barjele sau vapoarele, nu mai pot trece. Satul actual Capidava, care şi-a luat numele recent de la cetatea romană ale cărei ruine îl străjuiesc de pe un pinten stâncos, stă pitit, într-un soi de găvan, în fundul marii cotituri. Ruinele de la Capidava au fost cunoscute de loalnici de mult timp, satul turcesc – colonie militară – întemeiat în sec. XVIII, purtând numele de Kale-köy, adică „satul cetăţii”.

Azi sat uitat de lume, ieri, oraş bizantin

Aşezată strategic, lângă un important vad al Dunării, prin care trecea un drum ce venea din Carpaţi şi străbătea Dobrogea până la mare, către oraşele greceşti Tomis şi Histria, aşezarea militară de la Capidava a constituit, încă de la începutul secolului II, unul din importantele puncte de fortificare dunărene. Malul Dunării, înalt şi abrupt în alte părţi, se transformă aici într-o pantă lină pe o distanţă de circa 1 km, formând o imensă suprafaţă în formă de semicerc. Acest bastion natural a fost apreciat de romani, care au construit aici primul castru militar din regiune. Deşi din cetate se mai păstrează doar temeliile, încă mai poţi percepe măreţia de altădată a bătrânei citadele. Primele prezenţe romane din zonă datează probabil din anul 46, atunci când garnizoanele romane s-au instalat în vechile aşezări dacice de pe malul Dunării, printre altele şi la Capidava. Edificiul de pe stânca de la Capidava avea să fie contruit chiar de împăratul Traian, în cadrul pregătirilor războaielor daco-romane, cu detaşamente ale Legiunilor V Macedonica de la Troesmis şi XI Claudia de la Durostorum. Acesta şi-a îndeplinit cu succes funcţia de gardă a fluviului şi a vadului de la Capidava. Castrul de la Capidava a supravieţuit până în secolul VI, în timpul împăratului bizantin Anastasius. În acea perioadă, localitatea de lângă cetate avea un caracter… urban. Din secolul IX, Capidava reintră în sistemul defensiv bizantin. Peste ruinele aşezării fortificate romane târzii se aşează o cetate ţărănească de stratiotai (grăniceri), care va dăinui până în secolul XI. Cetatea de secol IX era înconjurată de un zid de piatră şi pământ ce urma traseul incintei romane târzii şi era dublat de un şanţ de apărare. La mijlocul sec. XI, invaziile violente ale Uzilor vor distruge şi această aşezare fortificată de ţărani-grăniceri, iar viaţa şi locuirea nu va mai reveni la Capidava decât în sec. XVIII.
Toponimul getic de Capidava – însemnând „cetatea de la cotitură” – confirmă însă şi o locuire preromană, poziţia geografică deosebită explicând însemnătatea aşezării băstinaşe, loc care permitea comunicaţia între dacii din Dobrogea şi cei din Câmpia Munteană.

Un şantier arheologic viu

În cetate ne întâlnim cu câţiva tineri care participă, ca şi noi, la o tabără. Şi ei se află în permanentă căutare, dar orientată spre trecut, faţă de noi, care „căutăm” viitorul. Ei ne-au povestit, entuziasmaţi, cum în fiecare an, în urma săpăturilor, descoperă aici alte şi alte vestigii ale trecutului. Şantierul arheologic de la Capidava este unul cât se poate de viu.
Tinerii arheologi ne-au relatat că primii exploratori ştiinţifici ai pământului dobrogean, care au semnalat fortificaţia, la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, au fost căpitanul Mihai Ionescu Dobrogeanu şi istoricul Grigore Tocilescu (printre altele, director al Muzeului Naţional de Antichităţi). În anii premergători primului Război Mondial, Vasile Pârvan identifică locul cetăţii şi îl desemnează pe Pamfil Polonic tatăl, topograf şi desenator, să ridice un plan sumar al ruinelor. Începând din 1924 şi continuând în anii 1926 şi 1927, aici au fost iniţiate săpături arheologice, conduse de unul dintre asistenţii lui Vasile Pârvan, Grigore Florescu, ulterior conferenţiar de epigrafie şi antichităţi la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Acesta a condus cercetările de la Capidava până în 1960, anul morţii sale pe şantierul arheologic de la Drobeta. Puţini ştiu că între anii 1949 şi 1954, săpăturile la Capidava – precum multe alte cercetări de teren privind epoca romană – au fost întrerupte, deoarece era o perioadă de puternică influenţă sovietică în cultura românească, când căpăta putere curentul panslavist. O dată cu relativa îndepărtare a conducătorilor comunişti români de cei sovietici, o serie de manifestări şi activităţi tradiţionale ale culturii şi ale disciplinelor istorice româneşti au fost reluate.
Cetatea oferă un exemplu tipic – în planul organizării militare, administrative şi eclesiastice – de trecere de la Imperiul roman la faza târzie a acestuia, apoi la perioada romano-bizantină şi în sfârşit la cea medio-bizantină. Azi, ea reprezintă un şantier şcoală, frecventat de studenţi de la patru universităţi din România. Dar şi o atracţie turistică.

Privind din portul antic, către… „Rosa Donna”

Vestigii ale necropolei – şiruri de tumuli mărginind drumurile – se întind atât de-a-lungul Dunării cât şi către est, în direcţia Băltăgeştilor. Obiectele descoperite la Capidava sunt păstrate în Anticvariu sau în diverse muzee din ţară, precum Muzeul Naţional de Istorie al României din Bucureşti şi Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. Printre cele mai importante monumente descoperite aici se numără cele epigrafice şi sculpturale, dar şi  ceramică: vase, amfore, căldări de lut, vase borcan, străchini, opaiţe, monede din vremea lui împăraţilor bizantini Ioan Tzimiskes, Vasile II, Constantin VIII, Theodora.
Cel mai mult rămânem impresionaţi de zidul de incintă, pe lângă care se remarcă poarta cetăţii, străjuită de un turn şi traseul fundaţiilor turnurilor în formă de potcoavă. În interiorul cetăţii observăm mai multe construcţii dispuse în jurul unor piaţete, precum şi mai multe cărări de acces şi canale de scurgere. Basilica din NV cetăţii ne oferă un sentiment de sacru, iar instalaţia portuară a Capidavei, aflată pe malul Dunării, în dreptul cetăţii, ne aminteşte că romanii erau navigatori excelenţi. La un moment dat, auzim câteva strigăte de uimire. Tinerii arheologi aleargă către latura dunăreană a cetăţii, cu aparatele de fotografiat în mână. Pe Dunăre trece un vas de croazieră ultramodern. De un alb maiestuos, marcat cu un… trandafir. Putem să îi citim numele: „A’Rosa Bella”. De pe imensa ambarcaţiune ne fac semn cu mâna turiştii, majoritatea, probabil germani.
Din păcate, zona Capidavei nu oferă posibilităţi de cazare. Cine doreşte să stea aici mai multe zile pentru a vedea cetatea, poate alege cortul, sau în cel mai norocos caz, să găsească locuri în cele câteva barăci ce aparţin de şantierul arheologic. Sau la sătenii mai ospitalieri, care se oferă să te găzduiască. Un localnic a încercat, acummai mulţi ani, să amenajeze un complex turistic cu căsuţe, dublat de un restaurant cu specific pescăresc. Din păcate, investiţia nu a fost dezvoltată. În prezent, satul are două localuri, unul dintre ele remarcându-se măcar prin două lucruri: amabilitatea proprietarilor şi decorul cu stuf.
Se spune că zidurile de piatră ale cetăţii ascund o vrajă care te cheamă şi te leagă, aşa cum te farmecă apusurile de soare fără pereche în care astrul coboară în Dunăre, adevărate simfonii de culori şi de lumină, şi insula magică „Atlantykron”. Nimic nu se compară cu fiorul unui apus la Capidava. Pe de altă parte, se spune că acela care ia măcar o gură de apă din Dunărea de la Capidava, nu mai are linişte până când nu revine aici, an de an. Eu sunt convins că nu este doar o superstiţie…

Bookmark the permalink.

One Response to DRUMUL SPRE ATLANTYKRON / Cernavoda şi Capidava, două diamante neşlefuite

  1. Tkeyah says:

    Fascinant, fabulos, feaoemnnl! Intai pentru ca putem vedea orasul in anii sai de viata intre marele foc si viitoarele prefaceri in stil occidenta, iar apoi pentru ca te simti teleportat in acele vremuri. Dincolo de panorama in sine si de reperele ce pot fi recunoscute in zare, eu am fost impresionat de cliseul al 4-lea de la stanga la dreapta, in partea dreapta-jos a acestuia putand fi observat un mic foisor, 2 scaune si o masa, asezate pe malul garlei. Detaliul acesta, care vibreaza de viata, te face sa observi poza nu numai din punct de vedere al unui pasionat de istorie, de arhitectura, ci si dintr-un punct de vedere mult mai intim. Se mai pot vedea, de asemenea, oamenii ce trebaluiesc prin curti, pe langa acareturi, unii ce stau pe prispa casei, altii ce vegheaza turma de cai. Totusi, parca-s prea putini. Mi-ar fi placut ca poza sa surpinda mai multi oameni, mai multe aspecte din clipa unei zi oarecare a acelor vremuri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.