Un interviu memorabil cu Romulus Bărbulescu şi George Anania (realizat în iulie 2006)

Acum, cu ocazia sărbătorilor de iarnă, vă fac cadou unul dintre cele mai complexe interviuri pe care le-am realizat vreodată, cu vestitul cuplu de scriitori de science fiction şi nu numai, Romulus Bărbulescu şi George Anania. Interviul a fost realizat acum 5 ani. Între timp, Romulus Bărbulescu a plecat dintre noi (pe 9 februarie 2010), într-o lume mai bună, la respectabila vârstă de 85 de ani. Rămâne o vastă operă. Păcat că acest cuplu literar, deşi a fost extrem de cunoscut iubitorilor literaturii, nu a primit pe deplin recunoaşterea meritată. Ar mai fi de zis că, pe aproape tot parcursul interviului, între cei doi maeştri au existat polemici. Aşa au creat vasta lor operă. Fiind complementari. Interviul nu este doar despre Science Fiction. Ci şi despre ştiinţă, cultură, viaţă… Lectură plăcută!

Romulus Bărbulescu (sursă: Wikipedia)

Romulus Bărbulescu (n. la 27 octombrie 1925, Sulina, d. 9 februarie 2010, București) a fost un critic literar, dramaturg, eseist, realizator de antologii și scriitor de literatură științifico-fantastică român contemporan. Absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din Bucuresti, Romulus Bărbulescu a fost cotat, alături de colaboratorul său de aproape cinci decenii, George Anania, ca unul dintre deschizătorii de drumuri în science fiction-ul românesc modern.

În 1963, Romulus Bărbulescu a publicat „Constelația din ape”, primul din cele 10 romanele science fiction care a făcut ca autorul să devină un pionier al genului în România, alături de co-autorul George Anania. Ei au fost inspirați de scriitori ruși ca Ivan Efremov sau frații Arkadi și Boris Strugațki sau de scriitorul polonez Stanislaw Lem. Aflați în timpul comunismului, unde criticile aduse societatii erau interzise, ​​realitatea alternativă era o buna metaforă și, chiar mai bine, mai sigură. În anii 1980, guvernul președintelui Nicolae Ceaușescu a preluat controlul asupra cluburilor de fani Anania si Bărbulescu pentru a monitoriza discuțiile asupra societăților utopice și justiției sociale. După prăbușirea Uniunii Sovietice, Romulus Bărbulescu și George Anania au concurat cu avalanșa de cărți ale unor autori occidentali science fiction ca Robert Sheckley, Harry Harrison și Philip K. Dick care au invadat piața est-europeană.

George Anania (sursă: Wikipedia)

George Anania (născut în 14 iulie 1941, Măgurele) este un scriitor de literatură științifico-fantastică, traducător și realizator de antologii român contemporan.

Traian Bădulescu: Pot spune că, deşi am o experienţă în jurnalism de peste 12 ani, am emoţii, pentru că mă aflu, poate în faţa celor mai prolifici şi mai longevivi scriitori români de Science Fiction… Alături de Ion Hobana, cel mai important critic şi exeget al genului, formaţi o triadă de care trebuie să profităm din plin….

George Anania: Domnul Alexandru Mironov a făcut o dată o glumă şi a spus că suntem un… scriitor bicefal. Iar un foarte cunoscut director de editură, de câte ori ne vedea, zicea, la fel: au venit scriitorii bicefali. Având în vedere acest statut, dacă vom cumula vârstele noastre, vom depăşi, ca etate, fără nicio discuţie, toţi ceilalţi scriitori români de SF. Ne apropiem de 150 de ani, aşa că sfidăm pe oricine ar mai îndrăzni să o apuce pe urmele noastre.

T.B.: Vă doresc mulţi ani înainte, să ajungeţi la 200 de ani şi să ne oferiţi alte creaţii de valoare. Dar, să începem cu… începutul. Să ne întoarcem în anii ’50, când aţi şi debutat… Care era contextul literaturii SF în acea perioadă? Nu am trăit în acele vremuri, dar ştiu că erau timpuri dificile, cenzura era maximă şi nu puteai scrie orice. Din câte ştiu, genul SF a început să fie promovat la noi în 1955, o dată cu apariţia Colecţiei de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice…

G.A.: …mai târziu a devenit cu adevărat periculos. Atunci era o zonă dominată masiv şi fără putinţă de tăgadă de SF-ul sovietic, care era modelul suprem…

Romulus Bărbulescu: Ar trebui să începe să spunem altfel. Ce oameni s-au născut pentru literatură?

G.A.: Domnule Bărbulescu, vorbim despre noi doi…

T.B.: …nici o problemă, putem face un scurt istoric al contextului general literar în care aţi debutat…

G.A.: O scurtă istorie a PCUS, vă rog frumos?

R.B.: Nu o să facem o lungă istorie, ci una scurtă. În primul rând, trebuie să spunem că nu oricine poate să scrie un gen literar ştiinţifico-fantastic. Cu atât mai mult sau mai puţin, genul SF începuse, în anii ’50, să jongleze cu ştiinţa, nu cu literatura. Îmi amintesc perfect că primul scenariu pe care l-am scris a fost „În căutarea unui macrocefalitis”. Era ştiinţă pură geologică. Soţia mea, fiind geolog, îmi spune: „nu vrei să vii cu mine până în Dobrogea?” Sunt un tip pasionat de orice şi mi-am dat seama, la un moment dat, că ideile aparţin ştiinţei… Şi începi să citeşti. Mi-am adus aminte chiar acum, în timpul discuţiei noastre, că doamna Marieta Sadova, care a fost şi regizor, ne chema la dumneaei acasă pe câţiva, printre care Emanoil Petruţ, Angela Chioaru – o femeie foarte frumoasă, Jean Lorin Florescu şi mulţi alţii, şi ne ţinea prelegeri despre literatură. Despre cercurile concentrice ale culturii universale până ajung la noi… Etruscii, sumerienii etc. În perioada aceea, doamna Sadova a venit cu o idee, pe care nu ştiu de unde a împrumutat-o. Când eram la Institutul de Actorie, în anul trei, ea ne-a îndemnat: „ia scrieţi-vă voi scenariile”. Noi optam pentru o anumită temă. Fie că era lacrimogenă, dramatică sau eroică… Încet-încet, s-a dus vorbă în institut că Romulus Bărbulescu scrie cele mai bune scenarii. Nu ştiu dacă doamna Sadova a fost pe deplin acord cu acest lucru, dar ţin minte bine că mi-a zis: „Romică, scrie, te rog, după ce termini institutul…”. Eu unul mi-am dat seama că în acea perioadă, respectiv între 1950 şi 1954, rămăsesem mult în urmă cu cultura. Veneam din medii foarte ciudate. În acea perioadă, la noi în ţară, datorită ruşilor, accentul s-a pus pe ştiinţă…

T.B.: …şi până la urmă era un lucru rău sau bun?

R.B.: Era un lucru bun. Dar noi căutam literatura. Şi între 1958 şi 1962, am scris, împreună cu George Anania, o serie de scenarii care au dispărut, din păcate, fără urmă.

T.B.: Să revenim la începuturile SF-ului românesc clasic, ai cărui pionieri sunteţi şi dumneavoastră. Din câte ştiu, înainte de anii ’50 nu s-a scris prea mult SF, deşi au fost câteva excepţii notabile…

G.A.: Aşa este… În 1955 a apărut primul număr din Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice. Noi am debutat în această revistă cu un roman, „Constelaţia din ape”. Am început să-l elaborăm la sfârşitul anilor ’50 şi a apărut în 1962. Era o perioadă în care, în SF-ul mondial, se exploata latura ştiinţifică, care, de fapt, este specificul acestei literaturi…

T.B.: …ceea ce nu se mai întâmplă acum, nu?

G.A.: …eu cred că se întâmplă, dar în cu totul alt context şi în altă parte ştiinţifică. Insolitul părţii de ştiinţă – deşi, cu ghilimelele de rigoare, pentru că nu erau opere de ştiinţă, nici măcar de popularizare a ştiinţei -, curente periferice în acest flux al literaturii SF au existat sub mai multe forme: curente ale literaturii de aventură, ale popularizării ştiinţei… Latura insolită a amestectului de ştiinţă şi literatură a făcut să primeze partea de ştiinţă, în sensul ei de neobişnuit. Am trecut şi noi prin criza aceasta, care nu era neapărat a copilăriei…

R.B.: Ruşii au dorit întotdeauna să facă din ştiinţă o armă pentru militari. Şi au şi făcut-o. De aceea au accentuat aşa de mult latura ştiinţifică.

T.B.: Şi se foloseau şi de Science Fiction pentru acest lucru?

G.A.: Se spune că anticipaţiile autorilor de SF le-a slujit oamenilor de ştiinţă să-şi canalizeze descoperirile…

T.B.: Până la urmă, şi americanii i-au avut pe Arthur Clarke şi pe Isaac Asimov…

G.A.: …dacă discutăm despre ce s-a întâmplat în SF-ul american, care era, de fapt, „sursa mamă a tuturor SF-urilor din lume”, lucrurile nu stăteau cu totul diferit. Poate că avem mai puţin accentuată latura aventuroasă a genului, şi aici mă gândesc la Borroughs şi la alţii care au scris în perioada interbelică.

T.B.: Să revenim la începuturile carierei dumneavoastră de scriitori de SF. Cum aţi fost atras de acest gen?

R:B.: Am citit multă geologie, până când am ajuns la domnul Anania, cu domnul Rogoz. Spre stupefacţia mea, mi-am dat seama că ştiinţa românească era bântuită de străini, în special în domeniul geologiei. În Dobrogea, de exemplu, se căuta o fosilă, ce reprezenta o macrocefalită. Influenţat de acest lucru am scris „În căutarea unui macrocefalitis”, care este o poveste şi de iubire, şi de SF, dar bazată pe fapte autentice. M-am dus cu ea la domnul Adrian Rogoz, care mi-a spus că este foarte frumoasă, dar prea lungă. Şi dându-şi seama că… puneam virgule între subiect şi predicat, mi-a spus: „ia să scrieţi dumneavoastră cu domnul George Anania”. Şi astfel Adrian Rogoz a lansat pe piaţă doi autori. Autorii bicefali. Deci, influenţa pe care a avut-o soţia mea, pe plan ştiinţific, şi apoi literatura pe care a avut-o şi o are George Anania, mai mult decât mine, au determinat cariera mea de scriitor. Între 1958 şi 1962, domnul George Anania şi cu mine am încercat, aproape cu disperare, să învăţăm dialogul. Şi atunci am scris 15-20 de scenarii care au fost transmise la radio…

T.B.: Şi în cazul dumneavoastră, domnule Anania, cum a fost primul contact cu genul SF?

G.A.: Am citit ceva şi…. de fapt chiar e o întâmplare nostimă. La o vârstă fragadă am citit într-un ziar o schiţă ştiinţifico-fantastică. Era un reportaj despre o staţie cosmică unde soseşte o rachetă cu astronauţi, nu mai ţin minte dacă nu erau chiar români. Şi am luat-o în serios. Chiar am crezut că treaba asta există cu adevărat. M-am inflamat în secunda 2 şi… Am început să scriu la 16-18 ani. Vă daţi seama cât de bine puteam scrie atunci. Domnul Rogoz ne-a prezentat unul altuia şi, cel puţin pentru noi, a făcut un lucru salutar.

Ne-am văzut şi ne-am plăcut instantaneu

T.B.: Chiar, oferiţi-ne mai multe amănunte. Cum au fost primele momente în care v-aţi cunoscut?

G.A.: Domnul Rogoz mi-a dat adresa şi telefonul domnului Bărbulescu. L-am sunat acasă, m-am dus la dumnealui, care stătea undeva, lângă Universitate, în podul unei garsoniere, ceva pitoresc… Am intrat acolo, era cu un coleg de teatru… Ne-am văzut şi ne-am plăcut instantaneu. De atunci nu ne-am mai despărţit niciodată. Diferenţa de vârstă între noi este de 15 ani. Vă daţi seama cu era atunci, când eu aveam 20, iar dumnealui, 35. M-a luat foarte părinteşte şi am stat de vorbă…

R.B.: … întotdeauna i-am spus lui George: vor trece 20-30 de ani până când va veni cineva şi va pune cap la cap tot ce am făcut. George nu a fost de acord. Ei bine, au trecut 30 de ani de atunci… Domnul Alexandru Mironov este primul care a făcut un pas şi s-a întrebat ce se mai întâmplă cu noi. A citi pentru prima dată cărţile noastre şi a rămas uluit. Toată lumea tăcea. Şi la ora asta se tace…

G.A.: Nu este adevărat. Vladimir Colin ne făcea cronică de carte… Despre „Statuia şarpelui” ne-a scris prima cronică literară în colecţia CPSF, şi a fost una foarte bună.

R.B.: Oricum, revenind la ceea ce făceam noi… Repet, pentru a învăţa dialog şi literatură, am făcut eforturi extraordinare.

G.A.: Atunci nu trebuia să facem eforturi extraordinare. Cred că le-am avut din naştere.

T.B.: Din câte ştiu la dumneavoastră n-a existat niciodată cuvântul: „după ureche”. Aţi studiat întotdeauna foarte mult înainte de a aşterne ceva pe hârtie…

G.A.: …. Nu ştiu să vă spun. În general nu vorbesc despre mine.

T.B.: Cum a apărut primul dumneavoastră roman, Constelaţia din ape?

G.A.: Domnul Bărbulescu avea un scenariu de film din care am preluat anumite idei. Pe de altă parte şi eu aveam o schiţă literară din care am preluat alte idei şi amestecândule de o manieră, pe care mi-e greu să v-o descriu acum – sincer să fiu nici nu o mai ţin minte – aşa am scos primul nostru roman. A avut patru referate ştiinţifice… acestea atestau că ideile anticipative ale noastre erau riguros în spiritul ştiinţelor respective.

T.B.: Toate cărţile aveau nevoie de astfel de referate pentru a apărea.

G.A.: Absolut. E drept, la noi au fost mai multe referate pentru că abordam mai multe domenii ale ştiinţei. Aceste referate arătau că nu baţi câmpii definitiv, dimpotrivă trebuie să se scrie într-un filon pozitiv, ştiinţific.

R.B.: Din ce cauză domnul Adrian Rogoz spunea referat ştiinşific? De ce George Anania şi Romulus Bărbulescu au avut peste 11 referate ştiinţifice, din care 4 sau 5 erau semnate de membrii ai Academiei. Mai tăieşte unul singur, Neagu Teodor, în continuare membru al Academiei. Atunci dacă referatul ştiinţific era pozitiv, catrea apărea! Dacă nu, nu!

G.A.: Aşa s-a întâmplat cu toată lumea, staţi liniştit…

R.B.: Dar n-am spus că nu s-a întâmplat aşa, am spus de ce…

G.A.: Aşa se purta în acea vreme. Pentru că vorbim de începuturile SF-lui din România, existat anumite rigori, nu ştiu dacă neapărat politice şi nici de ordin artistic, ci mai degrabă de ordin ideologic. Nu în sensul ideologiei politice. Redactorii, cei care se ocupau de această literatură ţineau în mod expres ca ideile care se vehiculează acolo să fie în consonanţă cu datele ştiinţifice din perioada respectivă.

T.B.: Şi totuşi, acum pare dea dreptul uimitor, chiar fiecare proză SF avea nevoie de un astfel de referat?

G.A.: În fine, este vorba de lucrările care puneau o anumită problemă mai deosebită. Dacă descriai, de exemplu, un robot care se urcă pe casă, normal că nu aveai nevoie de un astfel de referat, să vadă că n-a căzut prin acoperiş.

T.B.: În prezent, „cenzura ştiinţifică” a dispărut complet. Singurii factori de decizie au rămas editorul, redactorul şef sau, după caz, îngrijitorul de colecţie… Cum comentaţi situaţia actuală?

G.A.: Acum poţi să scrii în toate felurile. Şi uneori, cu cât scrii mai aberant, cu atât pare mai interesant, chiar în mod pozitiv vorbind. Dacă aberezi frumos, interesant poţi deschide calea unor idei noi, la care nimeni nu s-a gandit până acum. Era un fel de tehnicism – cum se zicea atunci – care se purta în toată literatura. Acest tehnicism se referea la o chestie mecanicistă. Dacă din curiozitate ati citit ce s-a publicat în acel moment, din punct de vedere ştiinţific, în afara roboţilor, a navelor cosmice care erau obsesile momentului şi care erau înfăţişate realmente mecanicist – gîndiţi-vă că cibernetica a intrat în literatură mult mai târziu, prin anii 70 – 80, de Asimov…

T.B.: … din cîte ştiu în anii 50 – 60, în ţările comuniste cibernetica era un fruct oprit.

G.A.: Da, atunci era o ştiinţă interzisă. Nici nu ştiam că există, în ignoranţa noastră fericită. Dar atunci peste tot se scria aşa. Gândiţi-vă la filmele care circulau în epocă şi care erau realmente în acord cu literatura ca atare. Ridicau aceleşi probleme, aveau aceleşi decoruri, aceleaşi personaje, aceleaşi slăbiciuni. Am suferit şi noi de boala asta. Trebuia să scrii ceva cât mai diferit faţă de realitate. În romanul altui cuplu celebru de autori de SF, pe care n-am să-l numesc, la un moment dat eroii trebuie să circule dintr-o localitate într-alta. Se duc la capătul liniei de transport şi acolo sunt nişte cabine. Citez, textual aproape: „ce bine că am prins bunul stâng”. Dacă nu prinzi drumul stâng, atunci ai încurcat-o. Trebuie să aştepţi acolo până când drumul se opreşte într-un anumit fel. Se suie în cabină şi de fapt cabina circulă pe benzi rulante, care se împart pe străzi, pe cartiere, până când personajele ajung la adresa căutată. O aberaţie din toate punctele de vedere… pentru că în loc să meargă cu o maşină, ca toată lumea, sau măcar cu o bicicletă sau cu o trotinetă sau chiar pe jos, se suie într-o cabină şi dacă nimereşti să găseşti cabina în staţia în care te-a dus, e bine. A fost scris special ca să fie altfel. O aberaţie estetică… Poate să fie şi o chestie care să funcţioneze din punct ştiinţific, însă din punct de vedere al bunului simţ, niciodată. Am facut şi noi aşa ceva, cu toată plăcerea şi fără niciun pic de jenă. Să fie altfel, să fie altfel, să fie altfel…

R.B.: Care este aberanta idee că de anumite teme anumiţi autori fugeau. Adrian Rogoz, cu 10 ani înainte de a avea primul atac cerebral s-a adresat unor autori, printre care se număra şi domnul Ion Hobana. Tema: seismologie la mare adâncime. Acţiunea se petrece undeva în insulele Mariane, acolo unde este cea mai mare adâncime de pe glob 11,2 km, Challenger II. Cineva a spus: câţi autori ai auzit dumneata că s-au împiedicat de cutremure? Câţi autori au scris despre treaba aceasta? Ştiţi de ce? Toţi fugeau de complicaţiile ştiinţifice! Apropo de ideea pe care aţi mirosit-o extraordinar…

T.B.: … firesc nu aveau baza ştiinţifică necesară.

R.B.: … nu contează dacă o aveau sau nu, realitate e că fugeau de ea.

G.A.: Dar de fapt a fost ideea dumneavoastră domnule Bărbulescu, nu a lui Adrian Rogoz, iar autorii nu fugeau, ci pur şi simplu nu aveau aceată idee. Poate nu le plăcea ideea să scrie despre nişte vulcani submarini.

R.B.: Intrând în contact cu Mihai Doicescu ?, directorul Muzeului Antipa şi academician, acesta ne-a pus la dispoziţie biblioteca domiei sale de acasă. Alţi oameni de ştiinţă, colegi cu soţia mea sau şefi de catedre, nume internaţionale, precum Edmond Nicolau, ne-au ajutat în documentarea noastră. De ce? Pentru că domnul Bârlădeanu a scris „Gheaţa de foc”. Îmi amintesc şi azi că domnul Sergiu Fărcăşan a fost criticat la sânge pentru că a scris romanul „O iubire în anul 4142”, în care o pânză se multiplica la nesfârşit. Merg în 1991 sau 1992 la o bibliotecă publică şi găsesc acolo un individ care citea „Atacul cesiumiştilor”. De ce anumiţi scriitori care au plecat din ţară acum 35 de ani sunt încă promovaţi, iar noi nu? Care a fost diferenţa între tradiţia literaturii româneşti dusă mai departe în genul ştiinţifico-fantastic Anania-Bărbulescu şi cei care trimiteau idei din afară, precum Baranga sau Dumitru Solomon în teatru… Vă e teamă să vă spuneţi părerea azi? Fără George Anania n-aş fi ajuns aici! De asemenea fără Adrian Rogoz sau Ion Hobana n-aş fi ajuns aici. Toţi ne-am ajutat între noi, dar într-un anumit fel. Să nu-l uităm pe Alexandru Mironov. Un foarte bun scriitor şi în acelaşi timp un om politic. Nu l-am uitat niciodată. Trăim printre miliardele de oameni ai lumii. Cu fiecare om care se naşte începe istoria lumii. Cu fiecare se încheie. Ştiinţa a făcut din noi zei mai înainte de a fi oameni. Asta, ca să-i parafrazez pe Dumitru Constantin Dulcan şi pe Constantin Maximilian.

T.B.: Văd că între dumneavoastră există o permanentă polemică. Bănuiesc că ea a existat de la bun început şi aşa au luat naştere multe opere literare… Dar să revenim la Science Fiction. Sunt cel puţin câţiva mari autori de SF care au fost mai vizionari decât mulţi oameni de ştiinţă…

R.B.: Aşa este. Însă foarte mulţi oameni credeau că pentru a crea literatură SF trebuie să abordeze în primul rând problema ştiinţifică.

T.B.: Cum aţi echilibrat partea ştiinţifică cu cea literară?

R.B.: Mă întreb câţi oameni şi-au dat seama de eforturile pe care le-a făcut George Anania, fiind în primul rând specialist în cinematografie şi totuşi a scris sute şi mii de pagini…

G.A.: …nu este adevărat…

R.B.: …cum să nu fie adevărat? Adică, dumneata ai avut o cu totul altă viaţă decât mine? Tu lucrai în cinematografie, eu eram actor şi lucram amândoi de dimineaţa până seara. Şi cu toate acestea, aveai timp să citeşti, să afli cât mai multe, să stai de vorbă cu oamenii. Tu ai scris mai mult decât mine. Toată lumea ar trebui să-şi pună o întrebare: de ce George Anania a avut o profesie şi nu şi-a trecut şi meseria de scriitor?

T.B.: Aţi avut chiar profesii înrudite… Chiar, lăsând la o parte ocupaţiile dumneavoastră de bază, se putea înainte de 1990 trăi din scris SF?

R.B.: Nu!

G.A.: În nici un caz…

R.B.: Pentru o carte se puteau câştiga maxim 32-34.000 de lei la valoarea de atunci. Am şi spus la o întâlnire SF de la Brăila că acum ne grăbim să promovăm autori… De ce? Sincer, sunt multe cărţi semnate de autori de SF din noua generaţie care mi se par a fi o absurditate de la început până la sfârşit. Cu acestea rămânem în istorie?

T.B.: Acum sunt mulţi scriitori care doresc comercialul şi imediatul. Dar nu credeţi că şi tinerii autori doresc să rămână şi în istoria literaturii?

G.A.: Acum se scrie pe jumătate din teribilism şi de aceea avem calitatea pe care o avem. Sunt mai multe cauze. Dar poate că este o discuţie subiectivă…

R.B.: Nu este adevărat! Să vă arăt concluziile unor esteticieni mari ai lumii sau ale unor mai oameni de ştiinţă, care susţin că în orice idee sau discurs subiectiv există o fericire obiectivă. Revenind la anii ’60, toţi scriitorii de atunci visau, erau oameni extraordinari. În studiul introductiv din „Teoria Literaturii”, după umila mea părere, cea mai tare lucrare de critică literară, Sorin Alexandrescu aminteşte despre acest lucru. Fiecare autor îşi naşte opera, fiind mânat de îngerii buni sau răi spre ceva. Şi, încă o dată, mulţumesc providenţei că mi l-a dat pe George Anania, care este mult mai bun ca mine! El are altceva…

G.A.: Sunteţi un obiectiv care are un sâmbure subiectiv…

R.B.: George. Am învăţat de la tine un lucru. Să tac atunci când trebuie. Dar astăzi nu tac!

T.B.: Chiar vă rog…

G.A.: Oricum nu aţi tăcut niciodată. Dar haideţi să revenim la literatură, domnule Bărbulescu… Despre cărţile dumneavoastră.

R.B.: Am fost un copil ciudat în familia ta. Tăceam şi mă uitam la stele. Contemplam ce aveam în preajmă…

T.B.: Eraţi în perioada de acumulare, nu?

R.B.: Nu. Tăceam! Iar mai târziu, în Liceul Teoretic din Galaţi, am avut un profesor de geografie. Rol pe care l-am jucat în piesa „Nota zero la purtare”, dacă vă aduceţi aminte de ea. Acel profesor era un om jovial, bine dispus. Care ne plimba imaginar prin toată lumea. Lecturile pe care le-am făcut noi ne-au ajutat mult. La 12-13 ani îl citeam pe Shakespeare, deşi nu înţelegeam mare lucru. Poezia mi-a plăcut poezia. Atunci i-am descoperit pe Karl May sau pe Robin Hood. Aceste lucrări sunt nemuritoare, au rămas în subconştientul nostru. Ca mai târziu să răbufnească…

T.B.: Întotdeauna a fost nevoie de oameni cheie, care să dea aripi. Astăzi credeţi că mai există astfel de oameni? Chiar şi eu am prins astfel de oameni. Dar sunt sceptic în privinţa prezentului…

G.A.: Acum primează ideile comerciale. Nu ştiu dacă este mai rău dar… este altfel.

R.B.: Am o soră care are un pragmatism aproape maladiv. Este prinsă de unul în Piaţa Amzei şi i se pune reportofonul sub nas. „Doamnă, ce spuneţi de preţurile din ziua de azi?”, întreabă el. „Plătiţi ceva la treaba asta?”. „Nu. Avem nevoie de opinia noastră, doamnă”… Şi sora mea bineînţeles că a plecat.

T.B.: Ştiu că în Occident, de obicei, se plăteşte pentru o opinie…

R.B.: Aşa este. Este clar că la asta am ajuns! Plăteşti ceva pentru treaba asta? Altfel, nu-ţi scriu… Se poate aşa ceva? Să-i dau cuiva 200 de milioane de lei pe lună pentru a avea moral? Şi spun asta tare de tot! Sauj, Revoluţia Franceză, când spunea „Libertate, Fraternitate şi Egalitate” mânca un rahat. Când spunea: „domnule, asta e valabilă nu numai pentru burghezul englez, pentru cel ce făcea industrie, ci pentru orice om. Şi aşa a apărut Jean Valjean al lui Hugo. În 34-35, când eram în Constanţa, mama mea obişnuia să mă ducă la film. Din toate filmele copilăriei îmi amintesc doar de o secvenţă. Atunci când Jean Valjean îl duce în spate pe fiul lui Javert ca să-l salveze. Este singura imagine pe care o păstrez din copilăria mea, alături de cea a unei pisici.

T.B.: Şi dumneavoastră aţi creat imagini care rămân prin literatura pe care o scrieţi. Să ne referim acum la Doando, romanul care v-a consacrat. Vă rog să ne spuneţi povestea acestei opere literare.

G.A.: Domnul Bărbulescu o să vă spună despre cum am „scos” subiectul romanului Doando… Într-o zi, la Universitate, în holul de jos de la Facultatea de Geologie-Geografie…

R.B.: …am stat o zi întreagă fără să ştim de ce, discutând despre carte. „Doando” reprezintă pentru amândoi o descătuşare a fanteziei. Am fost şi criticaţi de anumiţi scriitori şi criticim cunoscuţi. Dar şi noi recunoaşte că este cea mai slabă operă a noastră. Avem personaje fără cap şi fără coadă, care scapă pe drum. Nu ne ieşeau mereu „cercuri rotunde, rotunde”… Apropo de gestica din teatru, unde fiecare mişcare trebuie să fie rotundă, nu ruptă. Aşa şi noi…

G.A.: Totuşi, discutăm despre o carte care ne-a consacrat şi nu pot fi de acord cu dumneavoastră, domnule Bărbulescu.

R.B.: „Doando” a apărut ulterior în trei ediţii. Intră şi în ocularul unor case de film străine, în Franţa şi Marea Britanie. Nu s-a făcut nimic până la urmă… Toţi au dorit să ne tragă în piept. Şi atunci spun aşa. De ce? Cea mai banală întrebare: de ce?

G.A.: Qui prodest? Există o întâmplare nostimă legată de „Doando”. Un cunoscut jurnalist de pe vremea aceea, care a emigrat de mult timp din România, Dinu Chivu, i-a făcut o recenzie extrem de critică în „Contemporanul”. I-am dat un telefon la redacţie şi ne-a solicitat o întâlnire, pentru a ne spune ce nu i-a plăcut şi să-i prezentăm şi noi argumentele noastre. A venit la întâlnire şi era speriat de moarte. Parcă intra în arena cu lei. Ne-am aşezat la o cafea şi am început să discutăm despre carte. El ne-a zis ce nu-i place, noi i-am spus de ce am scris aşa. E o întâmplare. Ne-am despărţit în relaţii absolut amicale. Ne-a mărturisit că nu se aştepta să… fim oameni civilizaţi, cu care se poate discuta şi se face schimb de idei. Credea că suntem un fel de oameni ai cavernelor… Poate că nu era nimic de capul nostru, cine ştie… Dar a descoperit că suntem oameni cu care se poate sta de vorbă. A avut o revelaţie.

T.B.: Ce argumente împotrivă avea acel jurnalist, vă mai amintiţi?

G.A.: Nu i-a plăcut cartea. Când discutăm despre un fenomen cu tentă artistică, gusturile sunt subiective. Ca şi cum am aduce argumente dacă fată este frumoasă sau urâtă.

R.B.: George… Cum a apărut la Moscova prima cronică?

G.A.: Am avut o cronică într-o revistă literară sovietică. Oamenii cu pricina s-au folosit de noi. A fost o comparaţie care nu ne face cinste. Cum a ajuns cartea acolo nu ştim. De altfel, am avut şi o prezentare dramatizată la radio, în aceeaşi perioadă. Ne opuneam Războiului Lumilor al lui Wells. Comparaţie ne dezonorează toal, din punct de vedere ideologic. Pentru că în „Doando” este vorba de o civilizaţie pe cale de dispariţie care trimite nave automate să ceară ajutor, spre deosebire de Wells, unde lumile care se întâlnesc pornesc un război şi nu colaborează paşnic. Dar ne aflam în plină perioadă a Războiului Rece. Gândiţi-vă că totul se întâmpla în 1965.

T.B.: Până la urmă, această comparaţie dăunează ambelor capodopere…

G.A.: …capodoperei nu dăunează, puteţi sta liniştit. (râsete).

T.B.: Putem spune că aţi avut ghinionul de a nu fi anglo-saxoni? Ghinion pe care îl au şi vecinii noştri europeni…

G.A.: A fost o întâmplare fericită pentru viaţa noastră că la un Eurocon care a avut loc în 1990, la Fayence, cu sprijinul direct al domnilor Alexandru Mironov şi Ion Hobana, care au fost acolo, ni s-a conferit premiul de notorietate. Argumentul suprem, după cum ni s-a povestit – noi nu am fost acolo – pe care l-a avut domnul Mironov împotriva celorlalţi candidaţi la premiu a fost că dacă România era o ţară în care să se poată publica suficient de repede tot ce puteam scrie, am fi publicat cu multe mai multe lucrări.

T.B.: Oricum aveţi o operă destul de mare.

R.B.: Avem cam 15-16 volume publicate, fără reeditări… Dar faţă de o autoare din Anglia care a publicat peste 700 de romane… Sau faţă de scriitorul francez Georges Simenon…

T.B.: Dar practic, dumneavoastră aţi făcut-o din plăcere…

R.B.: Da, cu multă pasiune…

T.B.: Dar, mă întreb, nu toţi scriitorii o fac din pasiune până în momentul în care încep să apară comenzile şi banii?

G.A.: Nici un fel de plăcere din viaţa mea nu s-a comparat cu plăcerea scrisului! Nu este nimic similar din nici o categorie a vieţii.

T.B.: Poate că vă pun o întrebare dificilă. Aţi iubit scrisul mai mult decât profesiile în urma cărora, practic, trăiaţi, şi pe care le făceaţi, de asemenea, cu pasiune?

G.A.: Da, l-am iubit mai mult! Şi pentru că în mare parte l-am practicat „clandestin”, mi-ar fi plăcut tare mult să fi rămas la această pasiune, pentru că nu o poţi numi profesie!

R.B.: Pot să vă spun cât m-am folosit de ştiinţă. De ce? Am avut o adevărată spaimă faţă de matematică. Mi s-a părut uluitor de grea. Dar cu cât trecea timpul în liceu şi asimilai mai mult, încercai să vezi dincolo de cifre sau formule, matematica ţi se părea extraordinară. Din această cauză, în 1964, am fost rugat să nu mai vorbesc cu atâta pasiunea despre ştiinţă. Era în teatru totuşi, şi nu un actor de categoria a şaptea! La ora actuală, spre stupefacţia mea, citesc în revista „Ştiinţă şi Tehnică” că acum 4-5 ani, pe plan mondial, a început confruntarea dintre ştiinţă şi religie… Lucrez la o treabă de cinci ani, care se numeşte „Cel dintâi întuneric”. Devenirea umană şi umanizarea… Dar nimeni nu vrea să se discute aşa ceva. Pe nimeni nu interesează umanizarea… Înapoi la instincte…

T.B.: Din câte constat, toată media promovează întoarcerea la instincte…

G.A.: Aspectul comercial, nu vă faceţi probleme…

R.B.: …este vorba de pragmatism. De comerţ. Dar nu cu comerţul vom ajunge la liman…

Literatura ştiinţifico-fantastică s-a referit în primul rând la OM

T.B.: …dar să nu uităm că omul are şi spiritul posesiunii, care nu va dispărea niciodată.

R.B.: Nu este vorba de asta… Şi noi alergam după femei în tinereţe…

G.A.: …nu după aceeaşi femeie, din fericite (râsete)…

T.B.: Sper să nu vă deranjeze dacă redau aceste replici…

R.B.: Nuu… Îi ziceam domnului Anania… Dacă o terţă persoană ne-ar asculta când ne întâlnim, ar zice că suntem nebuni. De ce? Pentru că tot ce discutăm noi cu atâta sinceritate face parte dintr-un alt domeniu, dintr-o altă viaţă. Probabil că fiecare scriitor ar dori să facă puţină ordine în societate. De ce? Aceasta este întrebarea. Întrebarea şi-a pus-o şi Stendhal, şi Aristotel… Literatura ştiinţifico-fantastică s-a referit în primul rând la OM. Celelalte sunt fleacuri. Că la ora actuală vedem filme în care – George Anania îmi atrage atenţia – Pământul se rupe în două… Că Soarele face explozie după câteva miliarde de ani – ultima găselniţă apărută la televiziune la noi…Dar Stephen Hawking ne atrage atenţia că nu suntem capabil să dăm după trei zile vremea şi vom fi noi capabili să zburăm în viitor? Fiecare idee este o problemă ştiinţifică. Asta nu înţelege lumea. Şi această idee ştiinţifică nu a mai fost dezbătută pe globul pământesc. Iar celălalt, care face o investigaţie social-umană, ia fenomenul şi atât.

T.B.: Că tot vorbim de principiile SF-ului. Acum o să vă pun o întrebare standard, pe care o pun tuturor scriitorilor de SF pe care îi am ca interlocutori, indiferent dacă sunt români sau străini. Aţi putea să-mi oferiţi, fiecare în parte, o definiţie a genului?

G.A.: Spuneaţi că facem un interviu improvizat…

T.B.: Este una dintre puţinele întrebări prestabilite…

G.A.: S-a zis că este literatura viitorului. Că încet-încet, arta o să se amestece aşa de bine cu ştiinţa încât viitorul artei este ceea ce va rezulta din amestecul celor două domenii. Nu ştiu dacă este adevărat. Dacă discutăm despre SF-ul care se scrie la ora actuală, unde partea de ştiinţă este…

R.B.: …speculaţie…

G.A.: …nu, este aproape determinantă. Are un rol foarte mare… Dar totul este cu mult mai sofisticat decât pe vremea noastră, când ştiam de povestirile tehniciste cu roboţi şi nave cosmice. Obsesiile anilor 50-60. Este posibil ca o anumită parte a literaturii, a artelor plastice, a muzicii, dacă vorbim despre amestecul tehnologiei din punct de vedere tehnic, nu artistic… Tehnologia a intrat în artă extrem de puternic. Gândiţi-vă ce se întâmplă în artele plastice…

T.B.: …da, avem grafică pe computer, muzică electronică…

G.A.: Expoziţiile cinetice, arta cinetică şi toate celelalte lucruri, care chiar cuprind tehnica şi o înglobează şi o glorifică în modul cel mai direct. Cei care au zis că Science Fiction este arta viitorului este posibil să conţină o anumită doză de adevăr.

Marele efort al omului este să se adapteze la ce îi pune la îndemână tehnologia

T.B.: Credeţi că tehnologia, computerele, degradează arta sau constituie o nouă formă de exprimare?

G.A.: Este o nouă formă de exprimare. Nu cred că o degradează. Norbert Wiener spusese o dată, în „Dumnezeu şi Golem Incorporated”, că cibernetica pune la îndemâna omului roboţi, dar acesta, dacă nu se adaptează la noii sclavi pe care îi pune la îndemână ştiinţa, o să fie o fiinţă moartă. Marele efort al omului este să se adapteze la ce îi pune la îndemână tehnologia. În viaţa noastră de zi cu zi ne ciocnim de acest aspect minut cu minut. Gândiţi-vă la telefonia mobilă, la computer, la automobilele care au integrate computere. Nu ne-am fi gândit la aşa ceva în urmă cu 40 de ani. Dacă nu vom fi în stare să ne adaptăm, vom fi fiinţe moarte! Din nenorocire, vedem în jurul nostru sute de milioane de fiinţe moarte, care nu mai ies din universul lor… Gândiţi-vă la milionul de automobile care circulă, week-end de week-end, către mare sau către munte, oamenii petrecându-şi cea mai mare parte a zilei pe minunatele autostrăzi din România. După un drum istovitor de dus şi întors, ce se întâmplă cu ei? Din aparatele de radio cântă manelele, ei beau o bere şi atât. Ce se întâmplă acolo? Din punct de vedere intelectual e mult spus, dar mă întreb ce se întâmplă din punct de vedere psihic. Într-o vreme am lucrat la Studioul Animafilm, şi acolo, printre mulţi regizori care făceau şi filme de animaţie, au fost şi câţiva graficieni foarte buni. Unul dintre ei era caricaturist, s-a prăpădit de mult. Nell Cobar îl chema. Câştigase premii internaţionale de caricatură. Era un tip extrem de comunicativ. Una dintre lucrările premiate ni le-a adus şi nouă. Era o imagine cu mulţi zgârie nori. Toate blocurile au geamuri iluminate şi în fiecare apartament este câte un naufragiat pe o insulă pustie. Cam despre asta vorbim acum!

R.B.: Este genială ideea!

G.A.: Oameni singuri în maşini, care vorbesc la nesfârşit la telefoane mobile. Birouri cubicule în care fiecare stă cu calculatorul în faţă, nu-şi vede vecinii şi nu se întâmplă nimic…

T.B.: Este o banalitate, dar… putem spune că trăim SF?

G.A.: Da! Romantismul a avut două laturi, curente principale. Unul pozitiv şi unul întunecat – romanul baroc, Mary Shelley cu Frankenstein  şi toate celalalte… Există şi în SF două curente. Unul umanist, bun, cu deschidere spre sufletul omului şi unul întunecat, pe care îl ştim cu toţii.

T.B.: Dar genul întunecat nu are un rol pozitiv până la urmă? Mă gândesc doar la distopii.

G.A.: Cum să nu…

Întotdeauna civilizaţiile rămase în urmă iau de la cele înaintate părţile rele, înainte de a ajunge la cele bune

T.B.: Îmi cer scuze că fac o paranteză. Îmi amintesc că a fost o polemică în revista „Anticipaţia”, în anul 1995, care a publicat antologia „Alte Românii”, inspirată după volumul lui Norman Spinrad, “Alte Americi”. Deşi tema era “Alte Românii” şi atât, fără sugestii suplimentare, majoritatea povestirilor au fost distopii.

G.A.: Este un simptom. Seamănă din ce în ce mai mult cu realitatea în care trăim. Prevenirea cred că are un rol important, în substanţa ei, în momentul în care te afli la o răscruce, când ai de ales. Oare în clipa de faţă, pentru cei mai mulţi dintre noi, se mai pune problema alegerii? Realitatea a venit peste noi, ne-a înghiţit şi suntem prizonierii ei, fără mare putinţă de a alege. Asta dacă în mintea şi sufletul nostru se mai pune problema de a alege. Ne mai punem într-adevăr întrebarea “încotro o iau?”. Cred că am plecat întrutotul spre o latură prezentă în toată lumea. În România, ceva mai sălbatic, pentru că a venit cum a venit. Întotdeauna civilizaţiile rămase în urmă iau de la cele înaintate părţile rele, înainte de a ajunge la cele bune.

T.B.: Şi cei din ţările mai avansate ne reproşează, cu regret, aceste lucruri…

G.A.: Evident. Dar gândiţi-vă la oamenii din România, care mult timp nu au avut libertate, mijloace materiale, nu au avut foarte multe lucruri. Gândiţi-vă ce se întâmplă cu emanciparea femeilor. Un fenomen absolut tipic. O emancipare care a venit brusc, care are evident părţile ei bune, pentru că femeile sunt din ce în ce mai prezente ;i cu foarte bune rezultate. Dintr-o dată se vede că e o rezervă a omenirii care începe să se valorifice din ce ]n ce mai mult. Dar avem şi toată marea masă a emancipării aiurea… Care ştiţi ce înseamnă… Fetele de pe şoseaua de centură, discotecile de la sate… Ce cultură se mai face la sate? Câtă lume mai citeşte sau mai vede filme la sate? În 1989 erau 5000 de cinematografe săteşti în România, după statisticile oficiale. Au dispărut în anul următor.

T.B.: Şi acum câte au mai rămas?

G.A.: Vreau să vă spun că sistemul cinematografelor de stat număra 500 în mediul urban. Acum, când stăm noi de vorbă, sunt mai puţin de 30. În toată România! Mai există câteba cinematografe particulare nesemnificative şi câteva multiplexuri, unde rulează filmele care rulează, şi o mare masă de oameni, în afară de televizor, nu mai văd niciodată un mare ecran.

T.B.: Plus filmele văzute pe computer, cumpărate pe CD-uri sau DVD-uri sau descărcate direct de pe internet…

G.A.: …după gusturile pe care le are fiecare, căutând fiecare ce are de căutat… Evident că libertatea înseamnă libertate, şi din acest punct de vedere nu există tocmeală! Şi la urma urmei, ce să faci cu libertatea, spunea Marin Preda, în “Intrusul”.

R.B.: Radu Cârneci are o poezie care începe aşa: “Ce-o să faceţi cu libertatea?”.

G.A.: Gândiţi-vă ce carte se mai face în şcoală şi în ce feluri…

R.B.: Banala dumneavoastră întrebare este mult mai complexă decât credeţi dumneavoastră şi decât cred mulţi…

G.A.: Toate acestea concură în a transforma realitatea… Realitatea pe care o ştiam noi nu mai există de mult. Nu ştiu dacă din fericire sau din nefericire… Dincolo de toate necazurile acelei realităţi, exista o foarte mare preţuire pentru cultură. Vorbesc de anii ‘60-‘70, când cenzura nu distrusese tot. Existau oameni care mergeau la teatru cu regularitate, chiar şi oameni ai muncii, care nu erau intelectuali.

T.B.: Aici apare un paradox. Nu cumva, faptul că ai la dispoziţie absolut toată informaţia – dacă vrei, poţi lua de pe Internet orice roman – totul devine mozaicat şi nu mai ştii ce să alegi, oprindu-te la…nimic?

R.B. Nu mozaicat, totul devine banal! Nu te mai interesează!

G.A.: Dincolo de informaţia care ne-a zdrobit prin cantitatea uriaşă şi accesul facil la ea, dar dacă nimeni nu te învaţă să te orientezi, eşti o victimă sigură a nivelelor joase…

T.B.: Ştiaţi că şi cărţile dumneavoastră sunt pe internet, piratate? Cel puţin “Doando” şi “Ferma oamenilor de piatră”…

G.A.: Ei, poftim! Dar nimeni nu ne cunoaşte, nimeni nu ne mai ştie, toată lumea este împotriva noastră! Parcă văd că persoanele care ne-au pus romanele pe internet le-au schimonosit într-o asemenea măsură încât au ajuns geniale imbecilităţi! Nu mai e nimic din textul original…

T.B.: …unii s-ar putea să fi pus mâna, de la vreo editură, şi pe textele originale gata culese… Sau au fost copiate după cărţi. Nu cred că a stat nimeni să le proceseze…

G.A.: Bun. Lucrul ăsta îl făcea şcoala într-o vreme… Universitatea o făcea cu atât mai bine… Te învăţa să te orientezi, să „mergi”.

T.B.: Eu am avut oportunitatea de a mai sta prin biblioteci. Sunt fericit că nu am prins internetul în adolescenţă şi în copilărie… Nu ştiu ce aş fi făcut dacă aş fi avut computer la 10 ani. Mă îngrozesc pentru că şi eu am acum mai puţin timp alocat cititului…

G.A.: Asta-i viaţa, în tot banalul şi măreţia ei.

T.B.: Şi eu cad în „plasa” internetului, pentru că am nevoie să mă documentez… Dar constat că uneori mă pierd. Găsesc multe informaţii dar mă trezesc, ca în transă, că mă pierd… Pornesc de la o idee şi ajung la alta…

G.A.: Cunosc o fată care, orice discuţie ai avea cu ea – de exemplu, cum se purtau flecurile la pantofi pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, îmi răspunde, simplu: „Nici o problemă, ne uităm pe internet!” Internetul a ajuns Oracolul din Delfi.

T.B.: Sunt extrem de sincer cu mine… Dacă nu voi înţelege vreun nume sau vreo informaţie din tot ce mi-aţi furnizat cu generozitate în timpul interviului, voi apela, de asemenea, la internet…

G.A.: Evident. Asta e vremea, cu tot ce e rău şi ce e bun. Evident că sunt şi nenumărate lucruri bune. Am fi ipocriţi să negăm acest lucru.

T.B.: Numele dumneavoastră sunt adesea menţionate pe internet, au mii de menţiuni…

G.A.: Nu cred că e adevărat!

T.B.: Eu vă garantez. La o căutare pe Google, aveţi peste 2000 de menţiuni.

R.B.: Totuşi, am luat un premiu de excelenţă!

T.B.: Un premiu de excelenţă votat online! Este un paradox. Am fost unul dintre organizatori şi vă asigur… Comunitatea online v-a votat pe dumneavoastră. Chiar nu puteau exista erori, am fost 4 sau 5 organizatori care am supervizat voturile.

G.A.: A fost, într-adevăr, o mare surpriză. De atunci, eu şi cu domnul Bărbulescu ne vorbim cu „excelenţă”. Mai ales că este vorba de noi, care am ieşit de ceva timp din actualitatea imediată, e şi greu de crezut că ar fi fost falsificate voturile.

R.B.: Din nefericire pentru noi, ne pune naiba să scriem… teatru! Una din piesele noastre de teatru este „Despărţire la marele zbor”. Acum, împreună cu două lucrări de-ale noastre, se află la domnul Mălaimare, la Teatrul “Masca”. Atunci când am venit cu piesa în Teatrul “Ion Vasilescu”, a răspuns un singur regizor, care a fost regizorul spectacolului. Cel care a pus în scenă şi “Toate pânzele sus”. “Despărţire la marele zbor” ridică o problemă care m-a cutremurat atunci. Cineva ne-a întrebat ce muzică ne trebuie. Am răspuns: ceva în genul lui Jean Michel Jarre. A venit un domn care a spus: “punem Zidul!”

T.B.: Este vorba de “The Wall” a lui Pink Floyd?

R.B.: Da, da!

T.B.: Şi se întâmpla în 1982?

R.B.: Nu, după Revoluţie… Atunci mi-am dat seama ca societatea noastră contemporană s-a stins. Duceţi-vă în orice piaţă să vedeţi cum sunt organizate mesele. Pun o întrebare confraţilor mei: cum credeţi că putem scăpa din capcana asta? Adică din acest univers ştiinţific care ne sugrumă din toate părţile… Michel Jarre s-a transformat în zid, zidul a intrat în spectacol fără ca nimeni să spună nimic… Fără ca nimeni să ştie că noi dărâmam zidul înainte…

 

Literatura va fi ştiinţifică şi ştiinţa va fi literatură

 

G.A.: Să ştiţi că dacă Michel Jarre vă cere drepturi de autor pentru chestia asta, aţi încurcat-o.

R.B.: George, este un fapt autentic. În timp ce Herta Spuhn şi Alexandru Bârlădeanu îmi dădeau o jerbă mare de flori după spectacol, la premieră, George Anania vine şi spune: “altă mâţă în altă traistă”. Muncisem enorm. Şi atunci mi-am pus pentru prima dată întrebarea: “ce e cu genul ăsta?”. Dacă noi, în universal nostrum economic, social şi politic, aplicăm principii ştiinţifice, ce fel de literatură va ieşi? Apropo, sunt de accord cu tot ce a spus George. Repet, ce fel de literatură va ieşi? Toate principiile ştiinţifice trebuie să îl servească pe om! Indiferent că ele sunt sub formă de fuziune nucleară. Indiferent că la ora actuală există arme meteorologice, care să producă inundaţii sau cutremure de pământ. Acum 15-20 de ani, ruşii făceau o experienţă în sudul ţării lor. În care grindina a atins 5 metri înălţime, iar apa, 18. Dacă ştiinţa a pătruns în viaţa noastră pe toate planurile, literature şi arta pe care le facem vor fi din ce în ce mai ştiinţifice. Literatura va fi ştiinţifică şi ştiinţa va fi literatură.

T.B.: Aici este un paradox…

R.B.: …da, e un paradox! Dar nu înţelegeţi că nu putem scăpa? Am dat peste o carte care se numeşte “Există fiinţe în Cosmos?”. Dar fantezia este cea care a adus scrupuloasa ştiinţă în cârcă şi în spirit. Fantezia! Iar noi la ora actuală visăm. Poate acesta a fost norocul meu, al lui George Anania, al lui Adrian Rogoz şi al lui Ion Hobana. De fapt, al tuturor celor care au abordat acest gen. NOI NE IMPLICĂM ÎN ACEST UNIVERS ŞTIINŢIFIC SAU NU! NU AVEM SCĂPARE.

G.A.: În anii 50-60  nu era nici un fel de glorie să scrii literatură SF. Asta, în afara tineretului care o citea cu mare plăcere…

T.B.: …de fapt, mult timp genul a fost încadrat la categoria de literatură pentru copii şi tineret.

R.B.: Între literatura ştiinţifico-fantastică de atunci şi cea de acum este o diferenţă uriaşă.

Este imposibil să credem că literatura ştiinţifico-fantastică va muri, pentru că ştiinţa va veni cu noi descoperiri!

T.B.: Din păcate, genul este considerat şi acum, de unele elite şi de mulţi critici, drept unul “paria”… Poate cu excepţia lui Ray Bradbury şi a încă unor autori…

R.B.: …să nu uităm de Borges şi Marquez, cu un “Veac de singurătate”…

G.A.: …noi vorbim despre SF…

R.B.: …dar tot SF este.

T.B.: Totuşi, nu este o problemă că ei nu se consideră scriitori de SF?

R.B.: E literatură fantastică.

G.A.: Evident că ei nu se consideră scriitori de SF şi nici nu se pune problema.

T.B.: Aici e o problemă la nivel mondial. Cât de notorii ar fi, să zicem, anumiţi scriitori de SF anglo-saxoni, nici ei nu sunt consideraţi ca făcând parte din elite…

R.B.: Literatura toată va deveni ştiinţă. Nu pentru că literatura nu este ştiinţă. Nu putem pune mâna pe un creion să scriem. Trebuie să ordonezi de aşa manieră încât analiza sintactică şi morfologică să ducă la un rezultat. “Puterea şi credinţa” este considerat cel mai bun roman. În care un preot este alcoolic…

G.A.: …trebuie să fie un autor rus…

R.B. …revenind la SF… În viitor, literatura SF va fi privită cu mare respect!

T.B.: Chiar doream să vă întreb dacă mai are viitor literatura SF…

R.B.: Da! Este imposibil să nu aibă!

T.B.: Dar mă întreb despre ce vom mai scrie, despre ce vom mai citi…Vor mai găsi scriitorii teme noi?

G.A.: După părerea mea, este un gen care a cam spus ce avea de spus… L-a nenorocit cinematografia, care l-a vulgarizat.

T.B.: Din păcate, atunci când aud de SF, tinerii se gândesc la cinematografie în proporţie de 90%.

G.A.: L-a distrus, să zicem, începând cu “Războiul Stelelor”, care l-a banalizat. Dar primele trei serii erau încă pline de poezie. Apoi s-a terminat… SF-ul a ajuns să-şi cam epuizeze mijloacele…

R.B.: …este imposibil să credem că literatura ştiinţifico-fantastică va muri! Şi ştiţi de ce? Pentru că ştiinţa va veni cu noi descoperiri!

G.A.: Nu e adevărat! Receptarea ca atare a fenomenului nu va mai avea loc! Şi ştiţi de ce? Pentru că se topeşte în marea masă a realităţii ştiinţifico-omeneşti şi… dispare! Dacă vreţi, printr-un paradox, dacă peste 500 de ani o să scrie ca Borges, o să fie considerată drept literatură ştiinţifico-fantastică pe dos. Adică totul se va fi aglutinat, diseminat atât de bine, înghiţit şi terminat, încât dacă cineva începe să scrie ca Tolstoi sau Dostoievski o să fie o mare revelaţie. Asta dacă cineva va mai fi în stare să scrie într-o asemenea manieră… Asta e! O să fie ca ţările Europei care intră în Uniune. Nu o să mai fie individualităţi. Va fi o uniune cu mai multe insule, asemeni Statelor Unite ale Americii. Cine mai ştie acum care stat de acolo a dus nu ştiu ce război de secesiune?

R.B.: Îl contrazic total pe domnul George Anania! Nu se poate ca viitorul să ducă la nereceptarea anumotir fenomene ştiinţifice…

G.A.: …din punct de vedere al noutăţii ca atare… O să fie o banalitate. Zborul spre Lună… Ce spunea Wells despre zborul spre Lună şi ce a făcut Apollo?

R.B.: Noutatea de care vorbeşti poate trăi o jumătate de oră…

Ştiinţa se banalizează

T.B.: Mă gândesc acum la două accesorii care nu existau acum nu mai mult de 20 de ani. SF-ul are un handicap, deoarece nu a reuşit să le anticipeze prea bine. Mă refer la internet şi la telefonul mobil.

G.A.: Am citit o povestire a unui autor sovietic care descoperise telefonul mobil. Toată acea proză, de 20 de pagini, consta în ce invenţie formidabilă are el şi cum o să facă un aparat acasă cu ajutorul căruia, prin radio, o să vorbească cu telefonul lui din maşină. Pentru băiatul respectiv era o revelaţie nemaipomenită. Iar peste câteva luni am văzut un film în care un nene vorbea de la telefonul său din maşină. Totul era de o banalitate inimaginabilă! Foarte multă vreme, dacă nu cumva chiar până în zilele noastre, literatura SF în interiorul ei a fost judecată din punct de vedere al capacităţii autorului de a inventa mijloace tehnice. Toată lumea vorbeşte despre cum a anticipat Jules Verne submarinul şi avionul. Nimeni nu vorbeşte despre personajele lui. În afară de căpitanul Nemo, care a ajuns o figură emblematică…

R.B.: …şi Robur cuceritorul…

G.A.: …mai ştie cineva cum se numeau personajele care au ajuns în centrul Pământului? Cum se chemau personajele care erau în Robur cuceritorul? Care erau personajele din Insula Misterioasă? Cum îi chema pe copiii căpitanului Grant? Toată lumea l-a judecat pe Jules Verne din punct de vedere al anticipaţiei ştiinţifice. Atunci, discutăm literatură sau discutăm ştiinţă. Dacă reduci toată literatura ştiinţifico-fantastică la puterea de anticipare a omului, dacă vorbim de Arthur C. Clarke, care a inventat sateliţii geostaţionari şi nimic altceva, atunci suntem nişte copii ai morţii.

T.B:. Dar pe de altă parte avem un Wells ale cărui anticipări nu s-au materializat. Încă…Iar personajele lui, la fel, nu ştiu cât de bine au rămas întipărite în mintea cititorilor de azi…

G.A.: Dar pe omul invizibil nu mai contează cum îl cheamă. Ni l-am putea închipui altfel decât ca pe un om care trăieşte o mare dramă? Care este partea ştiinţifică aici?

R.B.: Implicaţiile sociale! Asta a adus Wells… Să ne amintim de “Omul invizibil”, dar şi de “Războiul lumilor”..,.

T.B.: Că tot am ajuns la implicaţiile sociale ale SF-ului… Credeţi că acest gen va avea din ce în ce mai mult implicaţiile sociale, în defavoarea celor ştiinţifice?

G.A.: Ştiinţa se banalizează.

T.B.: De fapt, politologia, sociologia, psihologia, nu sunt şi ele ştiinţe?

G.A.: Ba da! Şi dacă aţi adus această discuţie, iată că apar elemente care acum 40 de ani nici nu erau prefigurate.

R.B:. Nu că nu erau prefigurate, dar erau privite cu suspiciune!

G.A.: Nu erau prefigurate! Domnule Bărbulescu, făcea cineva sociologie în anii 50?

T.B.: Observ că aveţi mari polemici în privinţa viitorului genului SF. Ştiinţa devine din ce în ce mai pregnantă, dar noi avem, tocmai, impresia că autorii de SF din prezent mai folosesc ştiinţa drept un accesoriu. Nu se mai documentează atât de mult, accentuează mai mult latura fantastică, speculativă…

R.B.: Acum 30-40 de ani, un psiholog rus a spus un lucru: ce facem cu comportamentul uman? Cu psihologia umană? Cu profilul psihologic uman în viaţa socială? Iar întrebarea dumneavoastră este extraordinară!

T.B.: Eh, nu întrebarea, ci răspunsurile dumneavoastră…

R.B.: Sub raportul acesta psihologic şi mental vor recepta ceilalţi. Nu cu săparea pământului, nici cu milioanele câştigate în piaţă cu carne putredă! Viitorul aparţine omului care se va adapta!

G.A.: Care va fi maşină. Şi s-a terminat. Literatura o să fie peste tot la fel. De ce peste tot, chiar şi la noi, se scrie heroic fantasy, în loc să se scrie science fiction pur?

T.B.: La noi au fost şi încercări de cyber punk?

R.B.: Care cyber punk?

T.B.: Nu mă gândesc neapărat la valul anilor 90… Cei care doar au început cu cyber punk. Dar îl avem pe Florin Pîtea, care poate fi numit chiar un exeget al lui William Gibson…

G.A.: Ei au vrut să scrie altfel, să se despartă de noi. E absolut firesc şi formidabil.

T.B.: Deşi multe din lucrările anilor 90 erau ciudate, ba chiar pline de obscenitate şi violenţă, până la urmă, acei autori au evoluat şi au oferit surprize plăcute.

R.B.: Viitorul nu poate să aparţină decât literaturii SF. Nu va putea să fie decât o literatură ştiinţifică, deoarece ştiinţa ne dă peste cap, nu literatura!

G.A.: Şi atunci literatura dispare… Se va transforma în tratat ştiinţific…

R.B.: Nu e adevărat!

G.A.: Dar cum?

T.B.: Credeţi că ne aflăm în faţa unui “boom”? Vom avea o surpriză plăcută peste câţiva ani?

R.B.: Să dea Dumnezeu ca omenirea să fie atât de înţeleaptă încât să adapteze ce a zis psihologul rus, ceea ce v-am zis mai devreme… Comportamentul uman este infinit! Şi viitorul nu va putea aparţine unei literaturi care să se plaseze dincolo de ştiinţă!

G.A.: Nu dincolo, dincoace…

R.B.: Nu vom putea ieşi din această capcană a istoriei, care se numeşte istoria viitorului! Toate au un iz antropomorf. Tot ce facem în ştiinţă are iz omenesc.

T.B.: Până la urmă, SF-ul este cu mult mai uman decât credem noi

R.B.: Un bătrân mă opreşte azi dimineaţă la policlinică şi îmi spune: “vreau să vă zic o anecdotă”. Omul avea baston şi peste 75 de ani. Îl întreb: “de ce, domnule?” Îmi răspunde: păreţi mai deştept decât alţii”. I-am răspuns: “Păreţi? Poate e o părere…” Dar acest lucru m-a pus pe gânduri. Şi apropo de ceea ce vorbim noi: oare comportamentul uman va putea fi legat de vreun fenomen care se numeşte, în afară de procreare, ca să nu zic altfel?

T.B.: Am vorbit de viitor, acum, haideţi să revenim la trecut. Întotdeauna au existat legende şi dispute despre modul în care scriaţi dumneavoastră. Care este realitatea?

R.B.: O idee! Care îmi venea ori mie, ori lui George! Ideea se cristaliza sau nu. Câteodată am discutat cu George Anania şi câte un an de zile despre o idee.

G.A.: Să ştiţi că partea cu adevărat frumoasă a colaborării noastre, dincolo de scriitură ca atare, care a fost ori mai bună, ori mai rea, este că veneam cu o bucăţică de idee, pe care o discutam zile în şir. În afară de plăcerea scrisului, următoarea plăcere era cea a discuţiilor cu domnul Bărbulescu.

R.B.: Pentru că era ceva EXTRAORDINAR! Era o nebunie!

T.B.: Aţi avut întotdeauna polemici?

G.A.: Da! Polemicile sunt constructive.

R.B.: Nu! Dimpotrivă, nu sunt de acord! (râsete). Da, aveam polemici, ne întorceam asupra ideii…

G.A.: Când am prefigurat Doando, de la 11 dimineaţa până când s-a înoptat, pe holul Facultăţii de Geologie-Geogrrafie, pe un frig îngrozitor, îmbrăcaţi în paltoane… Nici măcar nu ne-am aşezat pe un scaun sau am privit un ceas. A fost ceva de neimaginat. Şi dintr-o dată ne-am zis: acum ne ducem acasă, să vedem ce mai rămâne de făcut. Am deschis uşa afară, era noapte neagră… Cam aşa se întâmpla…

R.B.: …eu scriam. Şi îi dădeam lui George. Şi George: “asta se scria la 1848, domnule…”. Şi se apuca el să scrie. Şi luam eu ce a scris el. Era un ping pong continuu, sub aspectul ideii şi al calităţii literare.

G.A.: E grozav să ai pe cineva care să te cenzureze tot timpul. În sensul cel mai bun.

T.B.: Ca o glumă acum, poate că nu era vorba de cenzură, ci de autocenzură…Realitatea este că, de multe ori, sunteţi priviţi drept o singură entitate. Când ne vine în minte numele Romulus Bărbulescu ne vine în minte şi George Anania, şi invers…

R.B.: Nu. Ar trebui să fie întâi A şi apoi B. Asta este ordinea istorică şi de fapt e un principiu universal.

G.A.: Din prima zi din care ne cunoaştem, domnul Bărbulescu m-a bodogănit că n-am semnat întâi Anania şi apoi Bărbulescu. De cele mai multe ori am semnat Bărbulescu – Anania şi aşa suntem cunoscuţi. E ordinea vârstei, domnule Bărbulescu. Dumneavoastră o să muriţi primul, asta e…

R.B.: Noi ne-am ciondănit întotdeauna cu un singur rezultat. Ca opera noastră literară să iasă bine. Aceste este secretul nostru!

G.A.: Am şi respins multe idei. Idei care n-au supravieţuit discuţiei şi s-a terminat cu ele.

R.B.: Îmi amintesc un lucru extraordinar. Eram cu romanul “Paralela Enigma” la final. Pe George Anania l-au chemat în armată. Iau eu textul, şi observ că poate mai era 20% din final care trebuia rescris. Dar nu mai aveam când să i-l dau şi atunci l-am scris, l-am dat Hertei Spuhn şi i-am spus că George e în armată. Ca să auzim de ultima critică acum. “Păcat. Este un roman poliţist bun”.

G.A.: Foarte bine!

R.B.: Şi am rămas încremenit, pentru că nu am urmărit să fie un roman poliţist! În lucrarea de faţă există suspansul, dar este ştiinţific.

T.B.: Este adevărat, am citit şi eu diverse aprecieri şi aşa e, e considerat de mulţi ca fiind şi roman poliţist.

G.A.: Sunt copii buni şi copii răi, depinde cum ies…

T.B.: Acum iar o întrebare… banală. Ce v-a determinat totuşi să scrieţi şi separat?

R.B.: Ia spune tu adevărul, George!

G.A.: Chiar şi în aceste situaţii, ne-am consultat tot timpul! Era practic ca şi cum am fi semnat sub pseudonim. În loc de Bărbulescu-Anania era doar… Bărbulescu sau Anania.

R.B.: De exemplu, mă duceam la George Anania şi-i spuneam: “Capitolul ăsta nu pot să-l scriu!”. Şi George zicea: “lasă că-l scriu eu!”. Erau, într-adevăr, anumite lucruri care te făceau să clachezi pe moment. Şi atunci, noi între noi am găsit întotdeauna sprijin!

T.B.: Dar de ce credeţi că sunteţi singurul cuplu din literatura românească şi unul din puţinele din literatura universală? E atât de greu? În SF, cel puţin, în afară de dumneavoastră şi de fraţii Strugaţki…

G.A.: …care, după cum aţi spus, erau fraţi…

T.B.: Dar aparent e simplu. Sunt două persoane care au o pasiune comună şi se apucă de scris cot la cot! Totuşi nu se întâmplă…

G.A.: …din cauza orgoliilor, în primul rând!

R.B.: Ai pus punctul pe “I”!

G.A.: Din cauza diferenţelor tehnice ale scrisului, stilistice…

T.B.: Atunci când vă aflaţi între patru pereţi, când nu vă auzea nimeni… Aţi avut şi dumneavoastră orgolii?

R.B.: Nu! Am desfiinţat încet-încet acest lucru!

G.A.: Cum să nu… Dar am avut marea capacitate de a ne obiectiva din punct de vedere al modului de lucru ca atare… La noi nu a existat ceva de genul “pleacă de aici cu idea asta, că nu eşti bun de nimic!”.

R.B.: Un cuplu de scriitori trebuie să elimine vanitatea, orgoliul personal.

G.A.: Am avut norocul că am debutat împreună înainte de a ne forma caracterele. Am început împreună şi ne-am format în acest fel personalitatea literară.

T.B.: Ce personalităţi ale SF-ului mondial aţi avut ocazia să cunoaşteţi de-a lungul timpului? Dar din SF-ul românesc?

G.A.: Dintre străini nu am cunoscut personal pe nimeni… Doar pe cei care au venit în România prin forţa împrejurărilor… Dar nu am avut ocazia de a schimba personal cu ei idei.

T.B.: Faţă de alţi scriitori, nu prea aţi avut ocazia să ieşiţi din ţară…

R.B.: Eu nu am părăsit niciodată România! De ce? În primul rând, pentru că nu am avut bani… Şi apoi, nu am vrut niciodată să mă inspir din afară. Putem, eu şi cu George Anania, să facem ceva conform tradiţiei noastre literare româneşti? Sau nu… De câte ori ne-am dus noi într-o ţară străină să furăm vreo idee de acolo? Am încercat, în “Catharsis”, să trec pe linia lui Raymond Chandler. Care a scris uluitorul roman “The Long Goodbye”. Varietatea tipurilor, sinceritatea cu care abordează analiza vieţii americanilor. Şi am zis, hai să scriu şi eu ceva aşa. Au apărut critici care spuneau că e copiat din Chandler. Dar Raymond Chandler este primul care abordează un asemenea stil? “Marile speranţe” ale lui Dickens stau mărturie. La noi în România au fost curente variate privind abordarea genului ştiinţifico-fantastic. Pe ce linie ne hotărâm să mergem? Sânge? Contact sexual? Viaţă socială, ideologie, politică, economie şi aşa mai departe… Nu! Este intuiţia, domnule Bădulescu! O ai sau nu o ai! INTUIŢIA! De să abordeze George Anania “Şarpele blând al infinitului?”. Dacă aţi şti ce s-a întâmplat spre final, când George Anania vine şi spune: trebuie să-l omorâm pe puşti! Atunci m-ai dat peste cap, George! M-ai uluit, m-ai zăpăcit! Mă aflam la aflarea veştii într-un local de lângă Piaţa Unirii. Cum să-l omorâm! De ce?… L-am omorât până la urmă…

G.A.: Este un adolescent care preia necazurile tuturor. Dacă vreţi, v-o spun şi în versuri. Este un adolescent aflat printre adulţi care au conflicte îngrozitoare în sensul cel mai rău al cuvântului. El încearcă să crească pe lângă ei şi nu reuşeşte. La un moment dat, într-o anumită conjunctură a acţiunii, pur şi simplu moare. Un lucru absolut necesar pentru economia romanului. Atunci are loc finalul şi toţi oamenii se dezmeticesc din nebunia care îi apucase. Are loc duşul rece de final. Trebuia să se întâmple acest lucru. Şi îi spun asta domnului Bărbulescu pe stradă: “Îmi pare rău pentru dumneavoastră, dar să ştiţi că puştiul trebuie să moară!”. S-a oprit în mijlocul străzii şi a început să plângă ca un copil. “Din sufletul meu”, făcea, “nu-l omorî!”. Plângea ca la moartea cuiva. Parcă-l vedea în coşciug.

R.B.: Pur şi simplu m-a luat prin surprindere!

G.A.: Vă daţi seama cât de tare eram implicaţi în toată povestea asta!

T.B.: Cu asta aţi spus cam tot! În privinţa personajelor dumneavoastră cred că nici nu trebuie spus mai mult!

G.A.: Pot să vă spun că o oră ne-am plimbat prin zonă, domnul Bărbulescu rugându-mă plângând să găsim un alt final. Dar nu se putea găsi! Ăsta era finalul…

T.B.: Parteneriatul dumneavoastră este o adevărată lecţie…

G.A.: E vorba de găsirea unui partener de dialog. Cineva îmi spunea o dată că religiile sunt făcute pentru că oamenii simt nevoia să aibă un partener de dialog. Poate fi un stăpân rău, care să te biciuască, sau unul bun, care să-ţi dea o mână de ajutor când eşti necăjit. Dar e cineva! Când nu mai ai cu cine sta de vorbă – e ultima instanţă – încerci să mai stai de vorbă cu cineva.

R.B.: Ideea ta este extraordinară, George. Adaug, însă, la acest lucru încă ceva. Pe Stephen Hawking îl consider, la ora actuală, un Dostoievski modern.

T.B.: De ce? Poate un Dostoievski al ştiinţei…

R.B.: Da, al ştiinţei. Pentru că el e, la ora actuală, un vizionar.

A consemnat, Traian Bădulescu