Ion Hobana: “Aşa cum imaginaţia nu poate să moară, nici fructele imaginaţiei nu vor muri niciodată!”

Astăzi vă prezint un interviu realizat cu “aristocratul anticipaţiei româneşti”, aşa cum l-am denumit mai demult pe maestrul Ion Hobana, dispărut dintre noi (doar fizic) într-o tristă şi înzăpezită lună februarie a acestui an.

Înainte de lecturarea acestui interviu, vă propun şi o prezentare dedicată Maestrului Ion Hobana semnată de mine şi publicată în revista “Biblioteca Nova”, apărută în ianuarie 2011.

Ion Hobana – un aristocrat al anticipaţiei româneşti

Este foarte greu să scrii despre maestrul Ion Hobana. Este un om deosebit, o personalitate a culturii române şi internaţionale care, acum, ajuns la respectabila vârstă de 80 de ani, este arhicunoscut şi apreciat dar, paradoxal, mai are multe de oferit cititorilor.

Trebuie să recunosc că nu mai ştiu când l-am descoperit pe maestrul Ion Hobana. Îi cunosc cărţile de mic copil. De asemenea, nu mai ţin minte când l-am cunoscut personal. Parcă ar fi o viaţă (de-a mea) de atunci. La început îl priveam doar ca pe un guru al anticipaţiei române. În prezent, ţinând cont că am avut cu dânsul o relaţie de comunicare aparte, îl simt ca pe un bunic din punct de vedere profesional şi nu numai.

Ion Hobana este un om care a impus tot timpul respect prin sobrietatea şi diplomaţia de care a dat dovadă. Pe de altă parte, un om de care te ataşezi profund atunci când îl cunoşti cu adevărat.

Probabil că ar fi fost şi un scriitor de proză foarte apreciat. Mărturie stau creaţiile de debut: povestirea „Glasul Mării” şi volumele „Ultimul val”, „Caleidoscop” şi „Oameni şi stele”. Însă maestrul Ion Hobana a ales, fără niciun regret, calea exegezei. În prezent, fiind recunoscut pe plan mondial drept unul dintre cei mai valoroşi exegeţi julesvernieni şi ai începuturilor literaturii science fiction.

L-a descoperit pe Jules Verne la o vârstă destul de fragedă citindu-i „Călătoriile extraordinare”. A fost o dragoste nu la prima vedere, ci la prima lectură, după cum îmi mărturisea maestrul într-un interviu. Aşa se explică faptul că i-a rămas credincios după atât timp, că a tradus multe dintre operele sale – o parte dintre ele postume, necunoscute şi netipărite în timpul vieţii – şi că a scris cărţi pe care i le-a consacrat. „Îi datorez foarte mult, în ultimă instanţă, chiar cariera mea literară”, îmi mărturisea, mai demult, maestrul Hobana.

În adolescenţă, Ion Hobana a „devorat” cărţile din biblioteca tatălui său şi pe cele de la “Casa Naţională”, atunci când era elev la Colegiul “Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad, una dintre cele mai vechi şcoli din ţară. A fost o perioadă fastă în privinţa aşezării temeliilor culturii maestrului, cu deosebire în ceea ce priveşte literatura clasică, apărută până la cel de-al doilea Război Mondial. Începutul pasiunii pentru science fiction a fost făcut prin lucrarea sa de diplomă la Facultatea de Filologie, închinată literaturii SF.

Este primul autor român care a scris constant volume de critică şi istorie literară dedicate genului SF. Amintim doar de “Viitorul a început ieri” a apărut în 1966, “Vârsta de aur a anticipaţiei româneşti”, în 1969 şi “Imaginile posibilului”, carte dedicată filmului SF, care a apărut în 1968. Plus de „Science Fiction. Autori, cărţi, idei”. Datorită faptului că a fost în conducerea Uniunii Scriitorilor din România, Ion Hobana a dus mereu o muncă de convingere în favoarea acceptării genului SF.

Ion Hobana a fost şi este un promotor fervent şi charismatic al genului SF. Ideea congreselor europene de SF – renumitele Eurocon-uri – i se datorează. În 1970, la Congresul Mondial de SF de la Heidelberg, a propus participanţilor francofoni organizarea unor congrese europene. Mănuşa a fost ridicată de italieni: primul Congres European a avut loc la Trieste, în 1972. De atunci, Ion Hobana a făcut parte mereu din Comitetul Societăţii Europene de SF, care a avut o activitate intensă, cu congrese ţinute în diverse ţări europene.

În 1967 a descoperit şi zona OZN-isticii, atunci când regretatul său prieten Jacques Van Herp, un eminent cercetător al universului SF, i-a dăruit două cărţi ale unui autor american, în traducere franceză. Atunci a cunoscut direct faptele şi implicaţiile care au terminat interesul mărturisit sau ascuns faţă de aceste fenomene. După aproape patru decenii de studiu, de discuţii cu martorii acestor evenimente inexplicabile în lumina cunoştinţelor noastre, de contacte cu câţiva dintre cei mai cunoscuţi cercetători străini, Ion Hobana a ajuns la concluzia că avem de-a face cu un fenomen real. În prezent, maestrul este şi preşedinte al ASFAN – Asociaţia pentru Studiul Fenomenelor Aerospaţiale Neidentificate.

Bun prieten cu regretatul scriitor Vladimir Colin, Ion Hobana a instituit, în 2000 (an simbolic, nu?), Premiile Vladimir Colin, care au oferit recunoaştere multor scriitori români de valoare.

Ion Hobana este un om de birou, un om care nu a scris nici măcar o frază „după ureche”, fără să studieze. Paradoxal, omul de birou a călătorit mult prin lume pentru a studia, în special pe urmele lui Jules Verne şi ai primilor o sută de ani ai literaturii de anticipaţie.

Bunul simţ extraordinar de care dă dovadă şi abilitatea de a interrelaţiona cu oamenii l-au ajutat mult şi mai ales ne-a ajutat mult. Îmi amintesc de un moment critic din cadrul euROcon-ului insular de pe Atlantykron (din 2001), unde a fost prezent, ca invitat de onoare, şi maestrul. Scriitorul Norman Spinrad – la acea vreme, preşedintele Societăţii Americane a Scriitorilor de SF şi Fantasy – avea programată, la o anumită oră, o întâlnire cu fanii. Bineînţeles că ştim cu toţii cum e punctualitatea românească… mai ales că ne aflam pe o insulă. Ei bine, la ora respectivă nu era nimeni prezent, în afară de mine, de maestrul Hobana şi de maestrul Spinrad. O altă activitate se desfăşura într-un alt colţ al insulei, depăşind programul stabilit. Impulsiv fiind, Norman Spinrad a izbucnit, aşa cum era de aşteptat. Domnul Hobana i-a explicat, cu tact, că fanii doresc mult de tot să îl întâlnească, dar că suntem latini iar în condiţiile acestei insule sunt mici probleme de… oră fixă. Scriitorul american s-a calmat, iar domnul Hobana a ţinut în frâu toată întâlnirea, alături de noi.

Am primit multe sfaturi de la maestrul Ion Hobana. Este un om calculat, cu un timp măsurat, limitat (ceea ce este normal, ţinând cont de activitatea solicitantă pe care a depus-o mereu) dar, în acelaşi timp, un om cu o mare răbdare, un om care şi-a împărtăşit din experienţă întotdeauna cu mare plăcere.

Sunt multe lucruri de spus şi nenumărate amintiri despre omul de cultură şi, până la urmă, despre omul Ion Hobana, care merită adunate într-o carte. Însă acum îmi doresc mult să discutăm în legătură cu „amintirile despre viitor”… Cartea nu trebuie să se încheie acum, nu e timpul…

Îi doresc maestrului, la împlinirea frumoasei vârste de 80 de ani, multă sănătate, pentru că este cel mai important lucru de care are nevoie! Divinitatea trebuie să ţină cont de spiritul neobosit al lui Ion Hobana şi de faptul că mai are multe de oferit cititorilor, fandomului, culturii…

Interviu

– Domnule Ion Hobana, pentru români şi nu numai, sunteţi unul dintre cei mai cunoscuţi exegeţi şi promotori ai genului Science Fiction. Dar cum aţi descoperit dumneavoastră acest gen literar atât de inedit?

– L-am descoperit la o vârstă destul de fragedă citind, evident, „Călătoriile extraordinare” ale lui Jules Verne. A fost o dragoste nu la prima vedere, ci la prima lectură. Aşa se explică faptul că i-am rămas credincios după atât timp, că am tradus multe dintre operele sale – o parte dintre ele postume, necunoscute şi netipărite în timpul vieţii – şi că am scris câteva cărţi pe care i le-am consacrat. Îi datorez foarte mult, în ultimă instanţă, chiar cariera mea literară. Jules Verne este un mare scriitor, înzestrat cu darurile necesare acestei profesii. Capacitatea extraordinară de invenţie, de a crea eroi memorabili… Nemo este una dintre marile figuri ale literaturii universale. O imaginaţie vizuală extraordinară. Sprinteneala dialogului. Se ştie mai puţin că a dorit iniţial să fie dramaturg. A şi scris o serie de piese de teatru. După aceea, graţie întâlnirii cu editorul Pierre-Jules Hetzel, şi-a descoperit vocaţia, devenind autorul acelor romane extraordinare care sunt citite şi astăzi, pe toate paralelele şi meridianele globului.

– Ar fi fost poate, Verne, unul dintre marii dramaturgi ai lumii, dacă s-ar fi consacrat acestui stil?

– E greu de spus, dar cred că alegerea lui a fost inspirată. Rezultatele ei le vedem şi astăzi. Printre altele, a fost un pionier al genului SF, cel care i-a dat scrisorile de nobleţe… Dar anticipaţia ocupă doar o treime din creaţia verniană. Revenind la atracţia lui către dramaturgie, vreau să amintesc că unele dintre cele mai mari succese din cariera lui scriitoricească le-a obţinut dramatizând, împreună cu Adolphe d’Ennery, trei dintre marile lui romane, cu un succes extraordinar. “Ocolul lumii în 80 de zile” a fost jucat şi la Bucureşti, pe scena Teatrului Naţional, în 1891, interpreţi fiind marile nume de atunci, Constantin Nottara şi Aristizza Romanescu.

– A fost Jules Verne… Apoi a urmat…

– .. Wells. Tatăl meu mi-a dăruit “Năvălitorii din stele”, care era… binecunoscutul roman “Războiul lumilor”, tradus cu acest titlu în româneşte. Am descoperit o altă faţetă a anticipaţiei, decât aceea cu care mă obişnuisem, citindu-l pe Jules Verne. Wells este altceva…

– …mai dur, să zicem?

– Mai curând de o altă factură, mai modernă. Jules Verne pornea de la realizări sau proiecte existente în timpul său. Wells a schimbat această modalitate de a anticipa, venind cu idei, cu “invenţii” care i-au pus în încurcătură pe comentatorii săi, uluiţi de îndrăzneala unei imaginaţii care vorbea despre posibilitatea călătoriei în timp cu o maşină, despre omul invizibil, despre transformarea animalelor în oameni, în “Insula doctorului Moreau”, despre o societate lunară împărţită în caste, fiecare cu o specializare dusă la extrem şi aşa mai departe…

– La Wells mi se pare interesant că fiecare roman sau nuvelă sau hai să-i spunem “invenţie”, are şi o mare implicare socială.

-El a fost marcat decisiv de anii pe care i-a petrecut la Şcoala Normală de Ştiinţe din Londra. Jules Verne a fost autodidact în materie de ştiinţă, petrecându-şi un timp îndelungat în biblioteci. Peste 20.000 de fişe i-au oferit materia documentară. Pe când Wells a avut o educaţie ştiinţifică. L-a avut ca profesor pe marele biolog Thomas Huxley, discipolul şi continuatorul lui Darwin. Încă de la primul său roman, “Maşina timpului”, teoria este dusă la ultimele ei consecinţe prin despărţirea omenirii în morloci şi eloi. Este un roman-avertisment, ca multe dintre operele semnificative ale literaturii de science fiction. Dar un avertisment întemeiat pe cunoştinţele sale solide privind progresul previzibil al ştiinţei şi tehnicii precum şi pe o estimare a destinului omenirii. Aş mai aminti că Wells a creat sintagma de “bombă atomică”, în romanul “Lumea eliberată” apărut în 1914, înainte de izbucnirea primului Război Mondial. Şi încă un lucru extrem de interesant… Leo Szilard, fizician atomist, care a lucrat în America la realizarea bombei atomice, mărturiseşte că s-a îndreptat către această posibilitate citind romanul lui Wells.

– Putem spune că Wells este primul mare scriitor de SF care a introdus avertismentul?

– Şi Jules Verne a lansat avertismente.

– Dacă ne gândim la “Eternul Adam”…

– Nu numai… Chiar şi în cărţi care la prima vedere s-ar părea că sunt scrise doar pentru deliciul cititorilor mai mici sau mai mari. În “Cinci săptămâni în balon”, primul său roman, un pasaj se referă la posibilitatea ca descoperirile ştiinţifice şi tehnice să ducă la aruncarea lumii în aer. În “Insula cu elice”, rivalităţile dintre locuitorii insulei duc la distrugerea ei. O alegorie destul de transparentă în legătură cu pericolele care ameninţă omenirea, dacă nu va fi suficient de înţeleaptă pentru a-şi stăpâni pornirile belicoase.

Ideea că viitorul va fi neapărat aşa cum îl vedem în visele noastre optimiste trebuie amendată

– Dacă tot vorbeam de avertismentul la Verne şi Wells, cum priviţi rolul literaturii SF ca literatură de avertisment? Greşeşte acest gen dacă nu prezintă numai anticipaţii constructive sau chiar utopice?

– Toate modalităţile narative, toate stilurile, au dreptul la viaţă. Pe de altă parte, dacă ne gândim bine, este firesc ca această literatură să avertizeze, pentru că există suficiente motive de îngrijorare în prezentul nostru. Iată de ce ea nu poate descrie viitorul în roz. Sigur, nici excesul de tablouri întunecate nu este neapărat benefic, dar cred că ambele viziuni îşi au locul. Ideea că viitorul va fi aşa cum îl vedem în visele noastre optimiste trebuie amendată. Să nu uităm de poluare, de defrişările masive care au de pe acum consecinţe grave… Iată de ce trebuie să îi citim cu atenţie pe cei care avertizează în legătură cu ceea ce s-ar putea întâmpla dacă nu vom lua măsurile cuvenite. Printre operele remarcabile aparţinând acestor vremuri ale anticipaţiei aş aminti “1984” a lui Orwell, “Fahrenheit 451” a lui Bradbury sau “Splendida lume nouă” a lui Huxley. Am impresia însă că se vorbeşte prea puţin despre Evgheni Zamiatin, cu “Noi”, o carte extrem de interesantă a unui rus care, până la urmă, a plecat în Occident. Scrisă în 1920, este o distopie teribilă şi bineînţeles că nu a apărut în Rusia acelor vremuri. N-a putut să aparpă la noi înainte de 1989, pentru că era o alegorie transparentă a realităţilor din Uniunea Sovietică. N-a putut să apară nici romanul lui Huxley, pentru că numele unor personaje era Lenina sau Marx. Se ştie mai puţin că romanul este o parodie fină a romanelor lui Wells, precum “Oameni ca zeii”, în care se întrevede un viitor radios.

– Să revenim la Wells… Este cel de-al doilea autor care v-a influenţat. Şi, mai mult, i-aţi acordat şi lui atenţia cuvenită…

– Am încercat să-mi plătesc datorita de recunoştinţă faţă de el, pe de o parte printr-o serie de articole şi intervenţii în mass-media, dar şi prin cartea “Un englez neliniştit”, pe care am publicat-o, nu întâmplător, în 1996. A fost un an atât aniversar, cât şi comemorativ, scriitorul născându-se în 1866 şi murind în 1946. Am încercat să-l înfăţişez în plenitudinea preocupărilor sale pentru că s-a întâmplat cu el ceea ce s-a întâmplat şi cu alţi autori. Wells credea că va rămâne în posteritate prin romanele lui realist-critice şi prin viziunile “ştiinţifice” asupra viitorului omenirii. A scris multe cărţi pe această temă. Dar iată că a rămas viu prin romanele sale de science fiction, pe care le privea cu o anumită îngăduinţă, ca pe un fel de păcate ale tinereţii. Puţină lume îi mai citeşte celelalte opere. Un destin ciudat împărtăşit şi de Robert Louis Stevenson, care credea în romanele sale istorice şi realiste, nu în “Straniul caz al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde” sau “Comoara din insulă”.

– Şi totuşi, romanele SF lui Verne şi Wells au avut un impact atât de mare, încât au fost sursa de inspiraţie a numeroase filme de box-office…

– Jules Verne deţine şi în această privinţă întâietatea, pentru că după opera lui s-a făcut un număr record de filme.

Filmele joacă un rol foarte important pentru popularizarea operelor notabile SF atunci când nu se îndepărtează prea mult sau mai ales când nu trădează spiritul acestora

– Consideraţi că filmele după operele literare adeseori trădări? Cum priviţi rolul filmului cu teme SF în prezent, când mai ales tinerii ştiu de existenţa acestui gen în special prin intermediul peliculelor?

– Este adevărat că filmele sunt mai la îndemâna publicului. “Maşina timpului” a inspirat două ecranizări foarte cunoscute. Cea “clasică”, din 1960, regizată de George Pal, şi cea din 2003, realizată de strănepotul lui H.G. Wells, Simon Wells. Cea din 1960 este mai aprorape de text. Cea din 2003 este şi ea interesantă, nu numai pentru că beneficiază de efecte speciale de o altă anvergură, dar şi pentru că porneşte de la o idee remarcabilă. Justificarea călătoriei în timp nu mai este curiozitatea ştiinţifică a călătorului, care doreşte să vadă cum va evolua omenirea în viitor, ci faptul că iubita eroului este ucisă şi el încearcă să călătorească în trecut pentru a împiedica această moarte. Nu reuşeşte, astfel că porneşte spre viitor. Filmele joacă un rol foarte important în popularizarea operelor notabile SF mai ales când nu trădează spiritul acestora. Din păcateexistă şi destule eşecuri.

– Dar se întâmplă să fie şi filme cu tematică SF după care s-au făcut romane…

– S-au scris de pildă cărţi după Star Trek sau “Războiului Stelelor”. Şi acesta este un drum firesc. Trebuie să ne bucurăm de această răspândire extraordinară a genului, chiar dacă este datorată mai ales atracţiei pentru aventură, suspans, imagini şocante…

Dar consideraţi că şi creaţiile literare care au avut ca sursă de inspiraţie filmele pot avea valoare, pot transmite un mesaj, sau în general sunt simple lecturi plăcute, comerciale?

– Cred că mai curând comerciale. Dar sunt şi excepţii. De pildă, “Odiseea spaţială 2001”, filmul marelui Kubrik, după care Arthur C. Clarke a scris cartea, el fiind şi autorul ideii de la care regizorul a pornit în realizarea filmului. Dacă e vorba de un autor de prestigiu, care a făcut dovada înzestrării sale artistice, succesul este asigurat, chiar dacă drumul este invers. Dar acestea sunt cazuri puţine. De cele mai multe ori, drumul este de la carte la film. În treacăt fie spus, Wells a fost nemulţumit de ecranizările după romanele lui.

– Ne puteţi oferi alte exemple de filme reuşite după romane SF?

– Unul dintre ele poate fi “Blade Runner”. Şi cartea “Visează androizii oi electrice?”, care a apărut în traducere românească cu titlul “Vânătorul de recompense”, este remarcabilă. Pe Philip K. Dick l-am cunpscut la Convenţia Mondială SF de la Brighton, în 1979. Am fost şi eu invitat la un party în apartamentul lui de la hotel. Era într-o stare ciudată, se ştie că folosea diverse substanţe pentru a-şi stimula imaginaţia.

SF-ul este, fără îndoială, un fenomen care se manifestă în toate domeniile vieţii noastre, de la creaţia artistică la publicitate

– Să ne reîntoarcem la autorii care v-au marcat. Ce a urmat după Verne şi Wells?

– În adolescenţă am devorat cărţile din biblioteca tatălui meu şi pe cele de la “Casa Naţională”. Eram elev la Colegiul “Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad, una dintre cele mai vechi şcoli din ţară. A fost o perioadă fastă în privinţa aşezării temeliilor culturii mele, cu deosebire în ceea ce priveşte literatura clasică, apărută până la cel de-al doilea Război Mondial.

– Cum v-aţi apucat de scris science fiction?

– Începutul a fost făcut prin lucrarea mea de diplomă la Facultatea de Filologie, închinată literaturii SF. Îmi aduc aminte cu un amuzament nostalgic cum comisia în faţa căreia am susţinut lucrarea era un pic nedumerită, până când am ajuns la Edgar Allan Poe. Atunci feţele s-au luminat şi a început o discuţie însufleţită în legătură cu marele scriitor american, pe care îl cunoşteau nu ca întemeietor al genului nostru, ci ca poet, prozator, eseist… Monologul s-a transformat într-un dialog foarte interesant. Aşa a început drumul meu în universul science fiction. Am spus univers pentru că SF-ul nu este numai literatură, nu este numai film… Există opere muzicale SF. “Războiul lumilor” a dat naştere unei compoziţii celebre, foarte bine realizată, comentariul fiind rostit de Richard Burton. La o întâlnire de la Linz a societăţii World Science Fiction am asistat la un concert de muzică electronică interpretată de celebrul Isao Tomita. A fost o impresie extraordinară… Ascult cu foarte multă plăcere muzica lui Vangelis, care este o muzică de atmosferă SF, foarte evocatoare. Formaţii celebre, Electric Light Orchestra, Pink Floyd etc. au abordat teme ale genului. Apoi, există această extraordinară industrie a comics-urilor. Să nu uităm că Superman, cel pe care l-am văzut pe marile şi pe micile ecrane, intrepretat de regretatul Cristopher Reeves, a fost iniţial o bandă desenată. În curând, destinul cinematografic al eroului va continuat de un alt interpret. Să nu uităm piesele de teatru SF. RUR a lui Karel Capek a fost jucată cu succes în foarte multe ţări, inclusiv in ţara noastră.

– Până la urmă, cum am putea defini SF-ul? Drept o artă, un curent, un fenomen?

– Un fenomen care se manifestă în toate domeniile vieţii noastre, de la creaţia artistică la publicitate. Teme şi pretexte SF sunt des folosite în publicitatea din presa scrisă, cât şi din audiovizual. Ceea ce mă bucură este faptul că lucrurile s-au schimbat faţă de ceea ce se întâmpla în urmă cu 40 de ani, când, împreună cu Vladimir Colin, Adrian Rogoz, Victor Kernbach, duceam o adevărată luptă pentru afirmarea SF-ului. Acum, a devenit un termen folosit în mode frecvent de către critica literară, pentru că şi criticii au ajuns să citească opere remarcabile şi pentru că au văzut, de pildă, “Solaris”-ul şi “Călăuza” lui Tarkovski, adevărate capodopere.

Un gen trebuie judecat după operele reprezentative

– Dar din păcate, SF-ul încă nu se ridică la aceeaşi recunoaştere ca şi mainstream-ul…

– …pentru că, din păcate, persistă încă un mod unilateral şi inacceptabil de a privi SF-ul în bloc. Însă dacă am privi în bloc mainstream-ul, am constata că există o cantitate imensă de lucruri care nu merită atenţie. Sigur, şi în SF există lucrări mediocre sau pur şi simplu proaste. Dar nu mai multe decât în mainstream. Părerea mea este că un gen trebuie judecat după operele reprezentative, nu după acelea sortite pieirii. Atunci, dacă vom judeca SF-ul după povestirile lui Edgar Allan Poe, după “Călătoriile extraordinare” ale lui Jules Verne care aparţin genului, după romanele lui Wells, Rosny Aine, Capek, Bradbury, Lem, Clarke, Brunner, fraţii Strugaţki… Sunt nume binecunoscute şi la noi. Li s-ar putea adăuga altele. Există, de pildă, un excelent autor englez, Olaf Stapledon, pe care sper să-l introduc în colecţia “Ion Hobana prezintă maeştrii anticipaţiei clasice”. Între cele două Războaie Mondiale a publicat câteva romane care, din câte ştiu, nu au fost traduse la noi. Şi sunt mulţi alţii. Autori foarte cunoscuţi pentru creaţia lor în alte domenii au abordat cu mare succes SF-ul. În colecţia despre care vorbeam, am publicat un volum de povestiri ale lui Jack London, care ne-a încântat cu “Povestiri din mările sudului”, “Martin Eden”, “Colţ Alb”. Sper că cititorii vor descoperi cu plăcută surprindere această faţetă a talentului său.

– Deşi multă vreme SF-ul nu a fost luat în serios, observăm că mari scriitori de “mainstream” au abordat acest gen. Ce alte exemple ne puteţi oferi?

– O seamă de scriitori de anvergură la un moment dat au recurs la anticipaţie, SF, pentru a exprima anumite idei, stări, preocupări, simţind că nu le pot formula mai bine şi cu un impact mai mare la cititori decât folosind genul. Mă gândesc şi la Karinthy Frigyes, un clasic al literaturii maghiare, foarte apreciat pentru operele lui umoristice. Ei bine, el şi-a imaginat două continuări ale călătoriilor lui Gulliver (fiind şi primul care a tradus integral capodopera lui Swift în limba maghiară) extrem de interesante. Prima – “Călătorie în Faremido”, se petrece pe o planetă a roboţilor inteligenţi şi în anumite privinţe superiori oamenilor, deoarece autorul nu-şi părăseşte arma umorului şi a satirei, iar cealaltă, “Capillaria”, este o incursiune pe fundul oceanului, unde se află o lume guvernată de femei. Maupassant şi Mark Twain au scris povestiri SF. În “Vârsta de aur a anticipaţiei româneşti” din 1979, am semnalat prezenţa anticipaţiei în operele unor scriitori precum Macedonski, Minulescu, Papilian, Victor Eftimiu, Cezar Petrescu. Romanul “Oraşele scufundate” al lui Felix Aderca putea sta alături ce cele mai izbutite lucrări SF apărute în străinătate în perioada respectivă. George Călinescu vorbeşte în mod elogios despre el în “Istoria literaturii române”.

Nu există Science Fiction fără science

– Aţi putea să ne oferiţi o definiţie personală a literaturii SF?

– Aş opta poate, pentru “acea literatură care încearcă să surprindă influenţa progresului ştiinţific şi tehnic asupra individului şi a colectivităţii”. Asta dacă vrem să păstrăm primul termen, anume science. Dar SF-ul de azi nu seamănă cu cel din secolul XIX, sau chiar din prima parte a secolului XX. Nu trebuie neapărat să existe roboţi, călătorii cosmice, extratereştri. Când vorbim despre progresul în ştiinţă, ne referim şi la domenii ca psihologia, sociologia, filosofia… În fond, ceea ce îi interesează pe cititori este cum va evolua modul de a privi lumea al oamenilor din viitor. Evident, această chestiune esenţială nu mai poate fi abordată ca în anii ’50. E nevoie de o deschidere mult mai largă. Sunt însă de acord cu Cornel Robu: nu există science fiction fără science, înţelegând prin asta jocul cu descoperirile cele mai stupefiante şi ipotezele cele mai nebuneşti.

– Dumneavoastră faceţi parte din generaţia primilor scriitori români de SF, ţinând cont că înainte de anii ‘50 au fost doar excepţii…

– …într-adevăr, nu exista o preocupare comună, susţinută. Erau doar apariţii meteorice.

– Cum priviţi evoluţia genului în România? Sunteţi mulţumit de unde s-a pornit şi unde s-a ajuns acum, în anii 2000? Se mai poate vorbi acum de Science Fiction? Criticul Cornel Robu, în primul număr al noii serii a revistei Helion, chiar vorbeşte despre decăderea literaturii de SF de la noi, despre o trădare a părţii ştiinţifice în favoarea celei fantastice, denumind acest “fenomen”… “Pilaf de carne, fără carne”.

– Cred că există o seamă de autori şi de opere care continuă, în haine noi, fireşte, preocupările noastre care mergeau pe linia despre care am vorbit. Anume, încercarea de a vedea cum reacţionează oamenii confruntaţi cu o realitate în perpetuă schimbare. Am citit, relativ recent, o seamă dintre cărţile care au apărut în ultimii ani şi mi se pare că această modalitate de abordare continuă, chiar dacă graniţele genului s-au lărgit extraordinar, faţă de situaţia existentă acum 40-50 de ani. Trebuie subliniat faptul că SF-ul a reflectat schimbările petrecute în literatura generală. Noul val, ilustrat de autori ca Moorcock, Ballard, Spinrad, Delany, pentru a pomeni doar aceste nume, au adus un suflu nou în privinţa subiectelor şi a expresiei estetice. Cărţile lor au fost traduse la noi şi I-au influenţat pe autorii autohtoni.

– Ce autori români şi străini de SF v-au marcat, atât ca prietenie, cât şi în privinţa operei lor?

– M-am referit la câţiva autori din generaţia mea, care ne-au părăsit şi nu vreau să înşir multe alte nume, pentru că există riscul unor omisiuni involuntare. Îi voi aminti doar pe Mircea Opriţă, Voicu Bugariu, Ovidiu Bufnilă, Mihail Grămescu şi pe cei premiaţi la cele două concursuri “Vladimir Colin”, organizate până în prezent. Ona Frantz, pe care o aştept cu o altă carte, Liviu Radu, Michael Haulică, Costi Gurgu, Cătălin Sandu, Andrei Valachi… Cer iertare celor pe care nu i-am citat, pentru că sunt multe alte nume de autori foarte interesanţi.

– Sper că veţi descoperi şi alţi autori şi că veţi continua şi tradiţia premiilor “Vladimir Colin”.

– Vom avea posibilitatea, până la sfârşitul acestui an, să decernăm cea de-a treia “repriză” a premiilor, graţie tot lui Gerard Klein, care şi-a cedat drepturile pentru ultima carte netradusă la noi, precum şi unor edituri de profil.

– Am vorbit de autorii români… Ce autori străini aţi cunoscut?

– Foarte mulţi, graţie mai ales congreselor la care am participat. Cu unii dintre ei am fost şi sunt încă prieten. Câţiva dintre ei nu mai sunt: Pierre Barbet, căruia i-am succedat, în 1997, în calitate de coordonator al Societăţii Europene de SF, John Brunner, A.E. Van Vogt, Peter Kuczka… Prin ani, m-am legat de Gerard Klein, Brian Aldiss, Norman Spinrad, Daniel Walther. O menţiune specială pentru Forrest J Ackerman, Mister Science Fiction, cel mai aproape de sufletul meu. Am cunoscut foarte mulţi scriitori cu prilejul congreselor europene şi mondiale la care am participat. Aşa l-am cunoscut, de pildă, pe Arthur C. Clarke, căruia i-am luat şi un interviu, cu prilejul premierei mondiale a filmului “2001”, avută la Viena, în 1968. De asemenea, l-am cunoscut pe Frederic Pohl, pe care l-am întâlnit la o seamă din reuniunile Asociaţiei Mondiale a Profesioniştilor de SF care, din păcate, în ultima vreme nu a mai activat. Sigur că aş putea să adaug la aceste nume şi nume ale unor autori din ţări mai apropiate nouă, precum fraţii Strugaţki la congrese din Rusia, pe Herbert Franke din Germania, pe Brian Aldiss, şi lista aceasta se poate lungi foarte mult.

– Aţi adus vorba de această Societate Europeană de SF. Ştim că aţi jucat un rol important în întemeierea acestei structuri…

– În 1970, la Congresul Mondial de SF de la Heidelberg, am propus participanţilor francofoni organizarea unor congrese europene. Mănuşa a fost ridicată de italieni: primul Congres European a avut loc la Trieste, în 1972. De atunci, am făcut parte mereu din Comitetul Societăţii Europene de SF, care a avut o activitate intensă, cu congrese ţinute în diverse ţări europene. Principalul ei rol a fost atunci de a asigura legătura dintre scriitorii şi fandomul din cele două zone ale Europei care erau încă despărţite.

– Deşi Europa se uneşte şi se desfiinţează graniţele, această societate se află acum într-o perioadă de decădere…

– În Europa – ceea ce nu se întâmplă în America, unde interesul a rămas la fel de mare – oamenii s-au concentrat mai mult pe activităţi individuale. Nu mai există acelaşi interes pentru întâlnirile la care să vină mulţi participanţi.

– Putem spune că europeanul este în general mai individualist?

– Poate că da… Sau putem spune că tradiţiile nu au fost atît de puternice, nu a existat acea eflorescenţă extraordinară a revistelor de SF din Statele Unite. Lucrul se datorează, într-o anumită măsură, şi faptului că America a fost, de la un moment dat, în prim planul descoperirilor ştiinţifice şi tehnice. S-a creat astfel o preocupare durabilă faţă de modul în care vor influenţa aceste descoperiri viaţa oamenilor şi a societăţii.

– La ora actuală, dacă vorbim despre România, ne aflăm într-o situaţie interesantă. Avem 4 reviste de SF, edituri interesate să publice autori români… Sunt speranţe de revigorare a genului?

– Cred că da. Mă bucură îndeosebi reapariţia “Helion”-ului, care sper să aibă viaţă lungă. Vreau să salut reluarea interesului mai larg şi mai manifest faţă de SF la Timişoara, unde au fost organizate câteva dintre cele mai izbutite manifestări aparţinând genului. Euroconul din 1994 n-a fost uitat de participanţii români şi străini. În ceea ce priveşte revistele, pe lângă “Lumi virtuale” şi “Anticipaţia”, şi-a făcut apariţia “fiction.ro”, care seamănă cu publicaţiile de ţinută din America. Dacă aceste reviste vor rezista, atunci autorii vor avea unde să publice, iar iubitorii SF-ului vor dispune de posibilitatea de a se cunoaşte stadiul în care se află literatura de gen, de a face schimb de opinii…

– Până la urmă, o publicaţie periodică poate să promoveze cel mai bine autorii şi genul…

– Evident. E limpede că bunele intenţii nu sunt de ajuns. Oamenii doresc ca lucrurile pe care le realizează şi în care cred să şi apară. Să fie mediatizate. La urma urmei, o aspiraţie foarte legitimă.

– Am discutat despre exegetul şi criticul Ion Hobana… Să vorbim şi despre scriitorul Ion Hobana… Aţi publicat două volume de povestiri apreciate la vremea lor şi nu numai. De ce nu aţi continuat să scrieţi şi proză SF?

– M-am orientat spre vocaţia mea esenţială, care este aceea de exegeză, cu deosebire a anticipaţiei clasice, pe care o cunosc destul de bine. Aşa încât “şoarecele de bibliotecă” a putut să se manifeste plenar.

– Dacă nu mă înşel, sunteţi primul autor român care a scris volume de critică şi istorie literară dedicate genului…

– Aşa se pare. Nu ştiu dacă sunt chiar primul. “Viitorul a început ieri” a apărut în 1966, “Vârsta de aur a anticipaţiei româneşti”, în 1969. Poate că ar trebui amintită şi cartea mea despre filmul SF, “Imaginile posibilului”, care a apărut în 1968.

– Pe lângă exegetul, criticul literar şi scriitorul Ion Hobana, mai rămâne un domeniu încă neacoperit în discuţia noastră. Anume, OZN-istul Ion Hobana. De unde această pasiune?

– Ea ţine, într-un fel, de aceeaşi pornire care m-a îndreptat spre SF: o nepotolită curiozitate faţă de tot ceea ce ne înconjoară. Nu am putut rămâne deci insensibil la misterele cu care ne confruntăm, printre care şi cel al fenomenelor aerospaţiale neidentificate, un termen mai cuprinzător decât acela de OZN-uri, deci obiecte zburătoare neidentificate. Am descoperit această zonă prin 1967, când regretatul meu prieten Jacques Van Herp, un eminent cercetător al universului SF, mi-a dăruit două cărţi ale unui autor american, în traducere franceză. Atunci am cunoscut direct faptele şi implicaţiile care au terminat interesul mărturisit sau ascuns faţă de aceste fenomene. După aproape patru decenii de studiu, de discuţii cu martorii acestor evenimente inexplicabile în lumina cunoştinţelor noastre, de contacte cu câţiva dintre cei mai cunoscuţi cercetători străini, consider că avem de-a face cu un fenomen real – asta, ca un răspuns dat celor care cred că este vorba doar de o iluzie, o himeră. Ori, atitudinea cea mai nedemnă a “trestiei gânditoare” ar fi aceea de a adopta gestul struţului. O seamă de oameni de ştiinţă au ajuns la aceeaşi concluzie. Nu exclud posibilitatea de a avea de-a face cu fenomene naturale încă necunoscute. Dar aşa fiind, nu este datoria ştiinţei să le cerceteze şi să încerce să le elucideze? N-ar fi un mare câştig pentru omenire dacă am reuşi să adăugăm pe lista fenomenelor pe care le cunoaştem altele noi, care se manifestă într-un mod neobişnuit? Aurora Boreală ar fi rămas un mister dacă oamenii de ştiinţă nu s-ar fi străduit să înţeleagă cum se produce. Să mai amintesc povestea cu meteoriţii?… Aşadar, în opinia mea, cercetarea fenomenelor aerospaţiale neidentificate este pe deplin îndreptăţită, chiar dacă, până la urmă, s-ar dovedi că nu avem de-a face cu o prezenţă a unei alte inteligenţe pe Pământ. Ceea ce nu înseamnă, cum ar vrea unii să ne convingă, că suntem singuri în Univers!… Repet, mi se pare obligatoriu pentru Ştiinţă să se aplece asupra unor fenomene relatate de atâţia martori credibili şi înregistrate de radare, aparate foto, camere de filmat, aparate de măsurare a efectelor electrice etc.

Şahul a rămas în prin planul preocupărilor mele extraliterare

– Ce alte preocupări aveţi, domnule Hobana? De exemplu, adeseori vă vedem stând cu plăcere în faţa unei table de şah…

– Şahul este o preocupare veche, care s-a intensificat în ultima perioadă, de când nu mai joc tenis sau tenis de masă, sporturi practicate cu un oarecare succes. Iată de ce şahul a rămas în prin planul preocupărilor mele extraliterare. Îmi place să mă confrunt cu partenerii pe care mi-i oferă internetul… Într-o vreme mă preocupa şi filatelia, însă ea cere mult timp şi am lăsat-o deoparte. Îmi amintesc, amuzat, cum îmi spuneam că după ce voi ieşi la pensie, mă voi dedica acestui hobby. Adevărul este că, după ce am împlinit 60 de ani, mi-am continuat cu aceeaşi intensitate preocupările legat de literatură. Adevărul este că scriitorii, oamenii cu preocupări intelectuale, nu ies la pensie niciodată.

– Aţi intrat de mai mulţi ani în lumea internetului…

– …ca amator fără pretenţii. Sunt foarte mulţi tineri care se descurcă mult mai bine decât mine. Dar nu pot să nu apreciez la superlativ această inepuizabilă sursă de informaţie, acest inegalabil mijloc de comunicare.

– …şi culmea, neimaginat de scriitorii de SF…

– …a fost una dintre surprizele pe care ni le-a oferit ştiinţa. Poate că dacă ne-am fi gândit la posibilele dezvoltări ale ciberneticii, am fi ajuns acolo. Dar nu poţi cere SF-ului să prevadă chiar tot…

– Acum, vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Cum vedeţi cele două posibile viitoruri ale omenirii, în alb şi negru?

– Din păcate sau din fericire, fiinţa şi societatea umană sunt imprevizibile. Este foarte greu de dat un răspuns plauzibil în legătură cu drumul pe care va merge omenirea. Ameninţarea atomică pare să se fi îndepărtat, cu toate că posibilul conflict nuclear revine uneori în actualitate. Există însă celelalte ameninţări despre care am mai vorbit. Care va fi reacţia oamenilor, a celor care le conduc destinele? Sper să fie luate deciziile necesare înainte de a fi prea târziu. Există şi pericole care nu depind de noi. În jurul Pământului gravitează corpuri cosmice, care reprezintă o ameninţare perpetuă. Toate ţările de pe glob ar trebui să se coalizeze pentru a preveni un dezastru. Preşedintele Ronald Reagan s-a referit, în mai multe rânduri, la faptul că o posibilă ameninţare din cosmos ar putea să înlăture rivalităţile dintre state şi naţiuni şi să creeze o adevărată comunitate planetară. După cum se ştie, dispariţia dinozaurilor este pusă pe seama căderii unui meteorit de mari dimensiuni, a urmărilor ecologice ale unei asemenea catastrofe.

– Dar dacă ne referim la un viitor pozitiv? Dacă ne gândim, doar în ultimii zece ani au apărut noţiuni care cândva nici nu îndrăzneam să ne gândim… Telefonul mobil, internetul, mijloacele de comunicare…

– Ar trebui ca aceste descoperiri să-i unească pe oameni, să contribuie substanţial la o evoluţie pozitivă a vieţii pe Pământ. Se ridică însă destule semne de întrebare. Mă gândesc, de pildă, la discuţiile care se poartă în jurul clonării. Se va ajunge la clonarea fiinţei umane, dacă nu cumva s-a şi ajuns? În ceea ce mă priveşte, nu cred că ar fi de dorit. Dar, oricâte oprelişti s-ar pune, ştiinţa nu poate fi oprită din drumul ei. Clonarea ar constitui un mijloc eficient de a obţine organe pentru transplant, dar crearea unor duplicate ale oamenilor mi se pare a fi cu totul de nedorit.

– Revenind la SF, cum vedeţi viitorul acestui gen, ţinând cont că sunteţi unul dintre cei mai mari cunoscători ai trecutului său?

– Aşa cum imaginaţia nu poate să moară, nici fructele imaginaţiei nu vor muri niciodată. Genul va continua să se diversifice, va avea mai puţine trăsături foarte specifice, ca în trecut… Graniţele lui cu literatura generală vor deveni tot mai permeabile, un lucru firesc, de care nu trebuie să ne temem. Unui împătimit al revistelor SF din perioada antebelică, producţiile de astăzi ale genului i s-ar părea cel puţin iconoclaste. Important este faptul că interesul cititorilor nu a scăzut, fapt dovedit de apariţia multor cărţi de profil, la noi şi aiurea.

– Opera dumneavoastră este foarte cunoscută. Ce ne va mai oferi scriitorul şi criticul Ion Hobana în viitor?

– Sunt foarte preocupat de destinul colecţiei “Maeştrii anticipaţiei clasice”. Am ajuns la cel de-al optulea volum şi aş dori să continuu acest proiect. Sper să reuşesc să termin şi “O istorie a imaginarului ştiinţific în literatura franceză de la origini până la 1900”, la care nu mai am mult de lucru. Aş dori, de asemenea, să contribui la organizarea unor manifestări prilejuite de aniversarea şi comemorarea în acest an a lui H.G. Wells, cel căruia SF-ul îi datorează atât de mult…

A consemnat Traian Bădulescu

 

3 comentarii


  1. Foarte bun interviul, mi-a facut placere sa il citesc 🙂 Multe din cele pe care le-am citit pana acum erau foarte seci. Intrebare-raspuns si atata tot, nu exista niciun fel de comunicare propriu-zisa. Felicitari!

    Răspunde

  2. Victor MartinEu nu am de unde sa stiu daca Sergiu Farcasan traieste sau nu si nici nu ma inaseeertza acest aspect, ci aspectul potrivit caruia e cel mai bun scriitor de science fiction de pana acum. Consider ca „Atacul cesiumistilor” e cel mai bun roman al sau. „Va cauta un taur” e doar prima scriere „cyberpunk” din Romania, cand acest cuvant nici nu aparuse,anticipand miscarea americana de mai tarziu. Daca as sti ce fel de „ionutz” esti as putea sa iau in considerare sfatul tau de fan initiat in istoria recenta a science fiction-ului romanesc.

    Răspunde

Lasă un răspuns la Alina Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *