Interviu cu Ian Watson: ARTIFICIAL INTELLIGENCE versus MATRIX sau EUROPA versus AMERICA

Ian Watson (n. 1943) este un scriitor britanic de science fiction din Northamptonshire, Anglia. n 1963 a absolvit Balliol College din Oxford având o diplomă în literatura engleză, iar în 1965 a primit o diplomă de cercetare în literatura engleză şi franceză a secolului al XIX-lea. După ce a fost lector în literatură în universităţi din Tanzania şi Tokyo, precum şi în science fiction în Birmingham, Anglia, a devenit scriitor full-time în 1976, odată cu succesul primelor sale romane, The Embedding din 1973 (care a câştigat premiul memorial John W. Campbell şi premiul francez Apollo) şi The Jonah Kit din 1975 (care a câştigat premiile BSFA şi Orbit. Printre altele, a realizat scenariul pentru filmul „Artificial Intelligence” (2001).

Traian Bădulescu: Tocmai am atins subiectul diferenţei dintre piaţa americană şi cea europeană de SF. Dumneavoastră aţi realizat scenariul filmului „Artificial Intelligence”. De altfel, în ultimii ani, pe plan mondial s-au remarcat două pelicule care abordează, în maniere diferite, subiectul inteligenţei artificiale: „A.I.” şi Matrix”. Ultimul este un film american 100%, iar primul, deşi a fost realizat de către americani, are la bază o idee conturată de un european. Ce ne puteţi spune despre „Artificial Intelligence”?
Ian Watson: Este adevărat, A.I. are o sensibilitate tipic europeană…
T.B.: Aţi declarat, în repetate rânduri, că nu v-a plăcut „Matrix”. De ce?
I.W.: Sunt mai multe motive. În primul rând, în A.I. nu abundă violenţa. Spielberg a introdus în film acel „Flash-Fair”, unde sunt distruşi roboţii, pentru că s-a gândit că este nevoie şi de ceva acţiune. Dar „Matrix” excelează prin acţiune. Este, de fapt, un film de Kung-Fu transpus în realitatea virtuală. Dacă introduci această artă marţială în realitatea virtuală, poţi face practic orice. Poţi alerga pe ziduri… „Matrix” este un film tipic cu super-eroi. Aici apare războiul inteligenţei artificiale împotriva fiinţelor umane. Primii trebuie să distrugă lumea pentru a supravieţui. Ei folosesc baterii pentru a-şi alimenta sistemul. Ideea de a utiliza corpul uman ca sursă de energie este complet absurdă, deoarece trebuie să cheltuieşti şi mai multă energie pentru a ţine corpurile în viaţă. Apoi, „Matrix” prezintă fiinţele umane ca într-o utopie. În primul film din această serie, care este o utopie perfectă, unele dintre personaje nu se pot adapta. Pământul a devenit de nelocuit iar inteligenţa artificială păstrează în viaţă populaţia umană, oferindu-i un trai imaginar fericit. Practic, cea mai bună viaţă posibilă. Rebelii doresc să distrugă acest sistem. Însă, de ce s-o facă? Lumea arată aşa cum arată şi nu ar oferi şanse mari de supravieţuire oamenilor treziţi din „somnul” în care sunt menţinuţi de inteligenţa artificială. Tema principală a filmului are la bază un non-sens. Pentru a-i da o semnificaţie mare filmului, regizorul s-a folosit de orice formă de simbolism. Avem, odată, ideea creştină a alesului, a celui renăscut pentru a salva lumea. Apoi regizorul a „aruncat” elemente budiste… Luaţi, de exemplu, simularea luptelor sau acumularea unor informaţii, când Neo foloseşte mini-discuri care îi impregnează în minte toate cunoştinţele necesare. Simularea este la ordinea zilei în film. De fapt, consider că „Matrix” în sine este o simulare, o imitaţie. O imitaţie care înlocuieşte realitatea originală.  Ca să dau un exemplu, în locul unei piramide reale avem o imitaţie construită într-un parc tematic din Las Vegas. Aceasta constituie o realitate mai semnificativă pentru majoritatea oamenilor de acolo, decât o piramidă reală. Falsul ia locul realităţii. Aici este, de fapt, şi un aspect economic. Există un film mai bun decât „Matrix”, „Dark City”, realizat cu un an în urmă şi care are la bază aceeaşi temă. O realitate falsă impusă unei populaţii capturate. Însă „Dark City” este coerent şi are logică. Eu cred că „Dark City” este filmul autentic care abordează această temă. Din păcate, nu a beneficiat de aceeaşi reclamă ca şi „Matrix”.
T.B.: Haideţi să ne întoarcem la „Artificial Intelligence”. Din punctul meu de vedere, îl consider un film psihologic, reflexiv. Cum a apărut ideea realizării acestei pelicule?
I.W.: Brian Aldiss a publicat, în 1969, o povestire, intitulată „Supertoys Last All Summer Long”, ce are ca personaj un copil artificial. Acesta are un ursuleţ de pluş şi încearcă să-şi exprime dragostea faţă de mama lui. Ea nu îi împărtăşeşte, însă, sentimentele. Aici apare conflictul dintre cineva programat să iubească, care nu îşi primeşte înapoi dragostea. Regizorul Stanley Kubrick a cumpărat drepturile povestirii acum mulţi ani, dorind să o folosească drept idee de bază pentru un film. Apoi, regizorul “Odiseei Spaţiale” m-a contactat pe mine. Mi-a înmânat materialele pe care le avea şi textul lui Aldiss şi mi-a cerut să scriu o povestire de 12.000 de cuvinte. “Fă ce vrei cu materialul!” – mi-a spus el. Am procedat întocmai şi la a doua noastră întâlnire mi-a zis că i-a plăcut modul în care am abordat subiectul. “Vrei să lucrezi cu mine săptămână după săptămână, ca să dezvoltăm povestirea?” – mi-a propus el. Atunci am petrecut împreună 5-6 ore, discutând pe marginea textului. Am abordat, însă, şi multe alte subiecte. Un lucru aparte pentru Kubrick este acela că avea o gândire cvadridimensională. Nu a fost deloc o discuţie liniară. Am vorbit şi despre Saddam Hussein, despre psihologia acestuia, apoi despre o scenă din viitorul film, apoi am revenit pentru un sfert de oră la subiectul anterior, după care am abordat o altă scenă… A fost o conversaţie captivantă. Am explorat o mulţime de posibile scenarii ale filmului. După un timp, i-am prezentat o nouă variantă. “Din păcate, Ian, nu îmi place” – mi-a spus el atunci. “OK Stanley” – i-am replicat. Am fost singura persoană căreia în acel moment i-a spus “La revedere”. Altora le-ar fi întors pur şi simplu spatele şi ar fi plecat. Până la urmă, ne-am înţeles bine. Nu ai fi putut lucra cu Kubrick dacă nu îl plăceai ca om, deşi era destul de dificil… La trei luni după ce mi-a cumpărat povestirea, m-a întrebat dacă mai am o copie. I-am răspuns că da. “Eu am pierdut-o” – mi-a răspuns. Nu mai amintesc că mă plătise destul de bine pentru acea variantă. “Textul este şi pe dischetă, Stanley” – i-am amintit. “Ei bine, am înregistrat altceva peste el” – a replicat regizorul. “Chiar tu mi-ai spus să folosesc întotdeauna o dischetă nouă” – am argumentat eu. “Ei bine, am scris altceva peste” – a răspuns el. Aşa că i-am trimis din nou materialul. Şi el mi-a zis: “Ian, cred că este una dintre cele mai bune povestiri din lume” – cuprins fiind de o stare de melancolie mai degrabă decât una de euforie şi fericire maximă. Ideea este că Stanley Kubrick făcea multe lucruri în acelaşi timp. Eu unul ştiam ce rol am în viaţa lui, pe când el era angrenat simultan într-o mulţime de proiecte. Între timp, cumpărase şi de la un alt scriitor două alternative diferite ale subiectului, dar nu am mai auzit nimic despre acestea. Ulterior, a intrat în legătură cu Chris Baker, un artist plastic de fantasy (care semna sub pseudonimul Fangorn – n.r.), care a realizat mai multe lucrări după povestirea scrisă de mine. Apoi, din păcate, Kubrick a murit… Încă din timpul vieţii, marele regizor a dorit ca Steven Spielberg să fie cel care îi va finaliza opera. Stanley vroia ca filmul să aibă o atmosferă de basm. Nu îşi dorea ca majoritatea criticilor să identifice stereotipuri şi să vadă în această peliculă încă un film despre o inteligenţă rece, mai degrabă o maşină perfectă decât un film. Spielberg era singurul care îi putea da filmului un sens de fantastic şi magic. Spielberg a adoptat o serie de tehnici cinematografice ce-i aparţineau lui Kubrick. A fost de fapt un omagiu adus lui Stanley.
T.B.: Deci, nu putem spune că este un film tipic spielberg-ian?
I.W.: Este un alt fel de Spielberg. Regizorul şi-a pus în film amprenta, dar este în fapt un film tipic Stanley Kubrick.
T.B.: Credeţi că filmul ar fi arătat altfel dacă ar fi fost dus până la capăt chiar de Kubrick?
I.W.: Cred că ar fi fost destul de similar. Poate că ar fi durat mai mult până când ar fi fost finalizat. O jurnalistă din Moscova mi-a pus aceeaşi întrebare, sugerându-mi să delimitez diferenţele între A.I. regizat de Spielberg şi cum ar fi fost A.I. regizat de Kubrick. I-am răspuns că lui Stanley i-ar fi plăcut filmul lui Spielberg şi ar fi considerat că pelicula a fost realizată aşa cum şi-ar fi dorit. „Este o problemă pentru mine. Toată lumea mi-a răspuns la fel. Cum pot să scriu ceva despre diferenţele dintre filmul lui Spielberg şi concepţia iniţială a lui Kubrick?” – m-a întrebat ea. Imediat după lansarea filmului, criticii au ajuns la concluzia că ultimele 20 de minute sunt tipic spielberg-iene, sentimentaliste. Ceea ce nu aş spune că este adevărat. Finalul filmului a respectat strict scenariul meu, scris pentru Kubrick. Era exact ce a vrut Stanley.
T.B.: Deoarece sunteţi foarte interesat şi de partea teoretică a SF-ului, permiteţi-mi să vă pun o întrebare „dificilă”. Cum vedeţi prezentul şi viitorul acestui gen în lume? Credeţi că acum, când am intrat în era informaţională, genul SF trece printr-o perioadă critică? Sunt scriitorii în criză de inspiraţie?
I.W.: Nu. În special în America apar mulţi scriitori noi, care nu duc lipsă de idei. Ceea ce le lipseşte sunt cunoştinţele de istorie a SF-ului. Mulţi nu sunt familiarizaţi cu cărţile care au fost publicate acum 20-30 de ani, care nu mai sunt de mult timp pe piaţă. Aceştia vin cu idei despre care cred că sunt proaspete şi originale, deşi nu este neapărat aşa. Aceasta constituie o problemă. Cel mai important lucru este, cred, să scrii cărţi. Nu pentru că vrei să devii un scriitor, ci pentru că simţi nevoia de a exprima ceva şi de a descoperi. Scriu cărţi în principal pentru a descoperi. Îmi place să induc cititorilor sentimentul că descoperă ceva. Cred că, în prezent, principala dorinţă a scriitorilor este să fie publicaţi. Dar ei nu au un motiv puternic pentru aceasta. Nu simt o ardoare în a transmite un mesaj. Ei doresc, pur şi simplu, doar să publice o carte. Pentru a scrie cu adevărat trebuie să dai dovadă de pasiune, chiar de obsesie pentru crearea unor lumi noi.
T.B.: Este scriitorul de SF în primul rând un… SCRIITOR şi apoi un CREATOR DE IDEI?
I.W.: Este atât un creator de idei, cât şi un creator de realităţi alternative. Trebuie să dea dovadă şi de un fermecător simţ al magicului.
T.B.: Este prima dată când vă aflaţi în România. Ce ştiţi despre genul Science Fiction din ţara noastră?
I.W.: Din păcate, nu foarte multe. Acum vreo 20 de ani am citit câteva povestiri româneşti de SF. Acum, că mă aflu în România de câteva zile, am acumulat mult mai multe impresii decât înainte de a veni. Trebuie să recunosc că am multe goluri în cunoştinţele mele în legătură cu multe domenii. Acestea includ şi capodopere ale literaturii britanice clasice. Chiar dacă am o diplomă în literatura britanică, încă nu am citit mulţi din clasicii acesteia. Poate că te aşteptai să spun că am citit mult SF românesc. În mintea mea este un adevărat ocean de ignoranţă, în legătură cu multe lucruri.
T.B.: Este adevărat, nu poţi atinge totul în viaţă…
I.W.: Recunosc, în tinereţe, de multe ori preferam să citesc literatura SF a vremii decât Charles Dickens, Emily Bronte sau alţi scriitori ai secolului XIX şi ai începutului secolului XX.
T.B.: Acum, în momentul realizării interviului, vă aflaţi în Timişoara, unde sunteţi invitat special al Săptămânii Internaţionale de SF (manifestarea s-a desfăşurat între 19 şi 25 mai 2003 – n.r.). Cum vi se pare organizarea acestui eveniment?
I.W.: Organizarea este extrem de fluidă. Totul este făcut după ceas. Unul dintre ziare se referea la eveniment, titrând că îmbină simţul englezesc al umorului cu punctualitatea şi eficienţa germană. Nu pot să vorbesc decât de bine despre organizare. Cei din spatele manifestării au alergat foarte mult şi au ţinut cu dinţii de punctualitatea şi eficienţa evenimentului. Este foarte bine că scriitori români de SF au avut posibilitatea de a se întâlni cu scriitori din alte ţări. Astfel de schimburi facem des în Anglia, cu colegii din Norvegia, de exemplu, sau din alte ţări.
T.B.: La ce trebuie să se aştepte cititorii lui Ian Watson în viitorul apropiat? Poate, chiar la  scenariul unui nou film?
I.W.: Asta nu ştiu… Încă. De fapt, nu sunt implicat în lumea filmelor. A.I. a fost o excepţie deoarece Kubrick a cumpărat scenariul meu. Dacă alte case de film vor apela la mine, este posibil să mă mai implic. În prezent, scriu texte care nu pot fi comparate cu ceea ce am scris înainte. Proze autentice, concepute în stilul meu, dar despre care cititorii n-ar fi ghicit că le voi scrie. În rest, prefer să păstrez surpriza…

A consemnat Traian BĂDULESCU

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *