Maramureş sau redescoperirea adevăratei Românii

Reportaj realizat în iunie 2006 şi publicat în revista „Vacanţe la ţară”

“M-am îndrăgostit de frumuseţea naturală a peisajului, de oamenii şi de tradiţiile milenare ale Maramureşului” (Miya Kosei)
Aici, în Maramureş, destinul uman s-a împletit atât de strâns cu cel al pădurilor din jur, încât istoria a fost scrisă nu prin cuvinte, ci prin semne încrustate pe trunchiuri de copaci, denumite mai târziu porţi şi case şi unde credinţa strămoşească şi-a găsit expresia nu în catedrale măreţe de piatră, ci în modeste biserici din lemn, însă cu turlele înalte până la cer

Auzisem multe despre Maramureş. Ca tot românul. Cine nu are în minte imaginea bisericilor de lemn în stil gotic care străpung cerul, poate cele mai semeţe biserici ortodoxe din lume, cine nu a auzit de Cimitirul Vesel din Săpânţa, de Gheorghe Turda sau de Fraţii Petreuş? Cine nu a văzut, măcar în poze sau la televizor, renumitele costume tradiţionale moroşene, cine nu ştie ce înseamnă ceteră, zongoră sau clop?
În schimb, una e să auzi, alta e să vezi. Am fost pentru prima dată în Maramureş şi am rămas fascinat. M-am simţit, într-un fel, paradoxal. Pentru că am privit totul în jur cu o fascinaţie de parcă m-aş fi aflat într-o ţară străină. Pe de altă parte, am realizat că aici, în nordul ţării, se află adevărata Românie. Am descoperit ce înseamnă ospitalitatea sinceră, ce înseamnă păstrarea tradiţiilor şi a obiceiurilor. Am avut ocazia să vizitez multe ţări străine, adevărate destinaţii turistice, dar nu cunoscusem Maramureşul… Fără nici o exagerare, am rămas la fel de fascinat ca şi de Thailanda, cel puţin în privinţa oamenilor.
Puţini ştiu că Maramureşul se află în inima Europei, din punct de vedere geografic. La 17 kilometri de capitala Maramureşului istoric, Sighetul Marmaţiei, se află bornă aşezată acolo de societatea geografică austro-ungară, încă de la finele secolului al XIX-lea, care marchează echidistanţa dintre coastele arctice ale Norvegiei în nord, litoralul Cretei în sud, coasta irlandeză în vest şi crestele munţilor Ural în est. Incredibil… Centrul Europei, acolo unde harta României se atârnă în cui…
Actualul judeţ Maramureş este împărţit în patru zone etnografice: Ţara Maramureşului (sau Maramureşul istoric), Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului şi Ţara Codrului. Zona montană reprezintă 43% din teritoriu, dominând munţii Rodnei, Maramureşului, Gutâi şi Ţibleş. Reţea hidrografică este constituită din Valea Izei, a Marei, a Cosăului, a Vişeului şi a Lăpuşului.
Am ajuns în Maramureş după o călătorie cu trenul de aproape 12 ore. Ştiam că merită şi, într-adevăr, a meritat. Baia Mare, capitala judeţului, este un oraş pitoresc, dominat de contrastele dintre vechi şi nou.
De aici am plecat spre Maramureşul istoric. Am trecut de oraşul minier Baia Sprie, unde am admirat Biserica romano-catolică din Piaţa Libertăţii, o construcţie monumentală cu două turnuri înalte, purtătoare a două cruci aurite, ridicată în stil neoclasic între 1847 şi 1855. Apoi am început să urcăm pe Munţii Gutâiului (sau Gutinului, aşa cum îi numesc localnicii), iar la una din opriri am deviat pe un drum lateral şi am avut de-a face cu prima surpriză. Ascunsă între munţi, pe malul lacului Bodi, sub vârful Mogoşa (1246 m) se află mini-staţiunea Mogoşa. Un adevărat paradis turistic, din păcate, insuficient exploatat. Accesul auto se face pe DN 18, la 17 km de Baia-Mare spre Sighetul Marmaţiei. Aici se află o pârtie de schi, destul de dificilă, una din cele mai bune pentru slalom din ţară, lungă de 2200 de m, dotată cu teleschi şi telescaun. Vara se pot face plimbări cu hidrobicicleta pe malul lacului amintit, sau drumeţii prin zonă. Alături de Borşa şi Cavnic, este una din staţiunile cunoscute ale Maramureşului. Singura structură de cazare de aici este cabana de trei stele “Mogoşa”, recent modernizată, cu o capacitate de 80 de locuri.
În apropiere se află un complex turistic nou, “Şuior”, cu o capacitate de cazare de 70 de locuri, clasificat tot la trei stele. Alcătuit din trei vile, denumite, sugestiv, “Iza”, “Mara” şi “Tisa”, acesta se află în vecinătatea altei pârtii de schi cu o lungime de 1,2 kilometri, dotată, de asemenea, cu telescaun. Baza sportivă a complexului este completată de terenuri de volei, handbal, baschet şi tenis.
Am continuat coborârea spre Ţara Maramureşului, iar la una din numeroase curbe ale şoselei, care şerpuieşte pe o porţiune de 26 de kilometri, printre păduri şi dealuri, am descoperit presupusul mormânt al haiducului Pintea, una dintre figurile legendare ale Maramureşului. “Hai, Hai!… cât îi Maramurăşu’ / Nu-i ca Pintea Viteazu / Nu-i ca Pintea Haiducu!… / Pe bogaţi îi prinde-n cleşte / Pe săraci bine-i păzeşte…”, cântau maramureşenii acum 300 de ani, în cinstea celui care a luptat pentru dreptatea celor săraci. Din păcate, acesta a fost ucis în timpul asediul orasului Baia Mare. Legenda spune că a fost trădat de un alt haiduc pentru 500 de taleri, bani promişi de împăratul Leopold I al Imperiului Habsburgic. Pe crucea maramureşeană de lemn scrie: “Legenda spune că Pintea Viteazul a cărui viaţă a fost curmată de uneltirile nobililor din Baia Mare la 7 august 1703 a fost înmormântat în acest loc de către oştenii săi”. Merită amintit că donatorul acestei cruci, amplasate recent, este o iubitoare a Maramureşului, cu care ne vom mai întâlni pe parcursul acestui reportaj. Este vorba de Livia Sima, actualul vicepreşedinte al Autorităţii pentru Turism, fost vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Maramureş şi fost preşedinte ANTREC Maramureş. Tot prin aceste locuri s-a turnat şi filmul “Pintea viteazul”.
Când am ieşit dintre munţi, respiraţia mi-a fost, fără exagerare, tăiată de peisajul fascinant al Ţării Maramureşului – cu vestita Creastă a Cocoşului, cu dealuri înverzite, văi pitoreşti, cu sate care se văd ca-n palmă. Am intrat pe Valea Marei şi prima localitate în care am poposit a fost Deseşti. Aici, am observat că în anumite curţi erau puse mai multe oale colorate în pomi. Ei bine, asta înseamnă că în acea casă se află o fată bună de măritat. Probabil, o frumoasă moroşeancă, sănătoasă şi roşie în obraji. Obiceiul – denumit sălcier – este specific Văii Marei. Aici, am ajuns la Pensiunea “Irina”, de două margarete, aflată, bineînţeles, în reţeaua ANTREC. Aici, proprietara, Ilina Oancea, ne-a întâmpinat de la poartă, cu bucurie, în costum tradiţional moroşan. Ei bine, aici portul tradiţional este încă purtat în viaţa de zi cu zi şi la sărbători, nu doar când sosesc turiştii. Se pare că este o ruşine ca un maramureşean, indiferent dacă este doctor sau ţăran, să nu aibă în casă straie tradiţionale, de duminică, şi să nu iasă în stradă şi să se fălească cu ele. Şi de la gazdă am mai aflat un lucru. Ştiţi care este primul lucru pe care-l face aici un turist? Să se uite pe uşă pe unde a intrat şi să vadă pe unde mai poate ieşi… Înţelegeţi voi de ce… Mâncarea moroşană este excelentă, bazată doar pe produse naturale şi, în plus, foarte multă. Urda, caşul, slana, vestitul cozonac cu mac, alături de elixirul care-ţi dă o poftă enormă de mâncare, horinca (denumită, prin alte părţi, palincă sau ţuică, în fapt alcool dublu distilat obţinut din fructe, extrem de tare şi foarte aromat) sunt nelipsite de la masă. Şi aici am băut doar primul pahar…
Gazda ne-a povestit cum e şi cu renumitele costume populare maramureşene. Fetele tinere poartă ii şi şorţuri împodobite cu bezeri sau fodori de culori vii, roşu, galben sau albastru. Femeile căsătorite renunţă la aceste accesorii. În ceea ce priveşte zadiile, acestea sunt ţesături de lână, decorate cu dungi late negre, alternând cu altele roşii sau de alte culori şi purtate ca fuste, o parte în faţă şi cealaltă în spate. Şi aceste culori au anumite reguli. Pe lângă negru, adolescentele şi femeile tinere poartă roşu şi portocaliu, după căsătorie, mai mult roşu şi galben, iar la vârsta a treia, albastru. Pe Valea Izei se poartă şi verdele, iar pe văile Marei şi Cosăului, în special roşu. Pe lângă zadii, maramureşencele poartă (obieciul este ceva mai nou) şi sumne, mai bine zis fuste create din multe baticuri. La gât, fetele tinere poartă barşon decorat cu flori, în care predomină roşul, iar femeile căsătorite folosesc albastrul.
Prin Deseşti, obiceiurile s-au păstrat şi se mai fac încă şi hore, de Paşte, Crăciun şi de Sfânta Maria. Iar bărbaţii se duc, în timpul sărbătorilor de iarnă, să colinde tot satul. Pentru colecţionari, o veste nu prea bună. Un costum tradiţional este evaluat la circa 5000 de RON. Numai o cămaşă poate costa 2000 sau 3000 de RON. Ne-am delectat cu costume tradiţionale, covoare şi cergi într-o cameră de primire special amenajată şi nelocuită. Am aflat că orice casă care se respectă are o astfel de încăpere. Motiv de a face alte zeci de fotografii.
Pensiunea “Irina” are trei dormitoare cu paturi matrimoniale, fiecare cu baie proprie şi dotate cu televizor. Dar cine mai are nevoie de televizor în astfel de locuri… Iar tarifele… Nu dorim să facem reclamă, dar sunt extrem de accesibile, ca mai la toate pensiunile rurale din reţeaua ANTREC pe care le-am vizitat în Maramureş. Tarifele variază între 8 şi 10 euro de persoană pe zi, micul dejun, între 2 şi 3 euro, prânzul, între 3 şi 6 euro iar cina, între 4 şi 6 euro. Merită amintit că în judeţul Maramureş se află peste… 250 de pensiuni membre ANTREC, clasificate la 2 şi 3 margarete, acesta fiind unul dintre judeţele care au înregistrat o explozie spectaculoasă a turismului rural, şi asta mai ales în ultimii ani.

Un concediu de un an…

Revenind la Deseşti, localitatea este o oază în care constructorii de biserici de lemn practică încă meserie transmisă din tată-n fiu. Biserica din Deseşti este singura în care pictura interioară, foarte bine păstrată, se poate vedea aşa cum a arătat în 1780, la momentul realizării ei de către Radu Munteanu, autor de fresce şi reprezentant important al picturii religioase bizantine.
Părăsind comuna, am descoperit o altă surpriză: pensiunea Iurca, o fostă casă parohială, veche de… 214 ani! Şi mai interesant este că aici s-a stabilit, pentru un an de zile, o familie de francezi, care şi-a dat seama că are nevoie de liniştea Maramureşului pentru a se ocupa mai îndeaproape de copii. Astfel, au renunţat la tumultul Franţei şi au venit aici. Sunt curios dacă vor pleca atunci când va trece un an. Copiii învaţă pe Internet, la distanţă. Familia, pe care am prins-o tocmai când servea masa de prânz, parcă a căpătat deja ceva din ospitalitatea românească.
Următoare destinaţie a fost comuna Fereşti. Aici, am descoperit o adevărată perlă a Maramureşului, pensiunea de trei margarete „Perla Cosăului”. Am rămas copleşit de decorul mirific din preajmă. Complexul este situat la poalele unui deal, pe malul râului Cosău. La parter, pensiunea are o sală de mese decorată rustic, cu o capacitate de 80 de locuri, sala putând fi folosită pentru banchete şi conferinţe. La etaj se află 6 dormitoare cu 6 băi, confortabile şi spaţioase, cu o capacitate de 14 persoane.
Gazda noastră, Ileana Rednic, ne-a spus că turiştii care vin aici nu se vor plictisi niciodată, deoarece, pe lângă condiţiile oferite de pensiune, pot avea parte de plimbări cu căruţa sau sania trasă de cai, excursii în împrejurimi sau cine folclorice. Proprietarii pensiunii deţin şi o fabrică de prelucrare a lemnului, iar acest fapt este evidenţiat de aspectul clădirii, o adevărată bijuterie de lemn. Aici a fost prima dată când am remarcat un pavilion, tot din lemn, amplasat în curte (deja, un obicei pentru majoritatea proprietarilor pensiunii) şi împodobit cu multe flori, printre care şi margarete. Ce poate fi mai frumos decât să serveşti masa sau să te relaxezi aici, în mijlocul naturii…
Săpânţa: Cimitirul Vesel, cergi, mănăstirea Peri şi Gheorghe Turda

Ne-am continuat drumul spre Săpânţa. Primul popas, bineînţeles, vestitul Cimitir Vesel, întemeiat în 1935. Acesta a fost, pentru mai mult de 50 de ani, creaţia sculptorului Stan Pătraş, artist de prestigiu în domeniul arhitectural. Tradiţia a fost moştenită în generaţia sa din tată în fiu. La început, el sculpta  cam 10 cruci pe an, din lemn de stejar. Metoda muncii sale s-a păstrat şi astăzi. Culoarea albastră specifică acestor creaţii originale reprezintă un simbol al speranţei şi libertăţii. Pe fiecare cruce este scris un epitaf, care descrie, cu umor şi, uneori, ironie şi sarcasm, bunele şi relele celui care se odihneşte acolo… Întreaga populaţie a Săpânţei, de la păstori, fermieri şi pădurari la doctori şi muzicieni, a păstrat de-a lungul timpului tradiţiile şi obiceiurile sacre ale comunităţii. Şi nu e de mirare că acest Cimitir Vesel este unul dintre cele mai cunoscute aşezăminte funerare din lume, alături de Valea Regilor din Egipt. În momentul în care vizitam cimitirul, acolo se aflau zeci, dacă nu sute de turişti din Ungaria, Germania, Marea Britanie sau Statele Unite. Şi câteva autocare parcate la intrare.
Apoi, ne-am îndreptat către Pensiunea “Ileana”, aflată în proprietatea Mariei Ileana Şteţca, primarul comunei Săpânţa. O casă frumoasă, acoperită cu mozaic ceramic verde, cu modele din zonă, plasata în apropierea Cimitirului Vesel. Bucătăria de vară acoperită cu grinzi de lemn aparente, este un loc deosebit pentru luat masa sau organizat petreceri. Casa dispune şi de o cameră-expoziţie, unde sunt reunite elemente ale tradiţiei populare din Săpânţa: cergi, ceramică, perne, articole de îmbrăcăminte realizate manual.
Gazda realizează pe un război de ţesut vechi, din lemn, frumoase cergi şi cuverturi din lână vopsită. În faţa clădirii, în stradă, se află şi un chioşc de unde pot fi achiziţionate aceste obiecte de artă.
Pensiunea poate primi zece turişti. Când am sosit noi, acolo erau cazaţi turişti americani, din New York, Detroit şi Los Angeles. O parte dintre ei, studenţi, lucrau la un film documentar despre Săpânţa.

Intervievând-o pe Maria Şteţca

Maria Şteţca este primarul Săpânţei (comună cu 3.350 de locuitori) din 2004. După cum ne-a spus ea, ideea de a înfiinţa o pensiune a fost moştenită de la părinţi. A obţinut clasificarea la două margarete în 1999, fiind prima pensiune din localitate, imediat începând să primească turişti, străini, dar şi români. I-au trecut pragul vizitatori din SUA, Australia, Zimbabwe, Noua Zeelandă şi mai toate ţările europene. Printre personalităţile găzduite s-au numărat miniştri români (precum Valeriu Stoica), ambasadori (precum cel al Statelor Unite, Michael Guest, care a fost chiar de două ori). Vin şi oameni de marcă din străinătate, unul din oaspeţii recenţi ai pensiunii “Ileana” fiind un prim procuror al Franţei. “Nu prea îi întreb pe oaspeţi cine sunt, de unde vin. Aici sunt turişti şi îi tratăm cât putem de bine”, ne-a spus, cu sinceritate, Şteţca. În prezent, în Săpânţa se află 29 de pensiuni rurale autorizate, marea majoritate fiind membre ANTREC. Cei mai mulţi turişti vin în special vara, dar nu ocolesc nici restul anului. Numărul lor creşte de la an la an şi aceasta se vede cu ochiul liber. Săpânţa poate trăi lejer din turism. Primăria are în vedere anumite proiecte de infrastructură rutieră, însă, din păcate, după cum ne-a spus şi doamna primar, bugetul nu este încă suficient. Mulţi locuitori ai Săpânţei, în special tineri, muncesc în Europa occidentală şi aduc bani în comună, aceasta fiind, la ora actuală, poate principala sursă de venit, alături de prelucrarea lemnului şi de ţesutul cergilor. Deşi, încă o dată, aş paria pe turism…
Turiştii care ajung aici se pot delecta cu mâncarea tradiţională. De la masa de prânz nu vor lipsi slănina, ceapa, ciorba, mămăliga cu brânză, sarmalele şi vestita horincă.
Portul popular de aici aduce un pic şi cu cel din Ţara Oaşului, datorită apropierii de această regiune. Femeile tinere poartă culori vii, precum roşu, albastru sau verde, iar cele peste 55 de ani, în general maro şi negru. Duminică, la biserică lumea merge, bineînţeles, îmbrăcată în port popular. Bărbaţii poartă pe cap o pălărie cu boruri, denumită, bineînţeles, tot clop, iar iarna, căciuli.
Printre personalităţile născute aici se numără marele cântăreţ de muzică populară şi solist Gheorghe Turda. Dar despre familia Turda o să mai vorbim pe parcursul acestui reportaj… Pentru că următoarea oprire am avut la pensiunea construită de fratele cântăreţului, Grigore Turda.

Alături de Grigore Turda

Deşi locuieşte în Satu Mare, acesta nu a uitat de plaiurile natale, astfel că a ridicat aici o casă de vacanţă, pe care s-a gândit s-o introducă, de anul acesta, în circuitul turistic. O clădire mare, amenajată cu bun gust, o grădină ca un mic paradis, în mijlocul căreia se află nelipsitul foişor împodobit cu flori.
Familia Turda este strâns legată de Săpânţa. A contribuit substanţial la ridicarea noii mănăstiri Peri care are, în prezent, cea mai înaltă biserică de lemn din lume, cu un turn de 78 de metri. Însă, trebuie amintit că, totuşi, cea mai înaltă biserică de lemn istorică este cea din Şurdeşti, cu un turn de 72 de metri.
Mănăstirea Peri are o istorie zbuciumată. Situată iniţial în localitatea cu acelaşi nume, pe malul drept al Tisei, aflată acum în Ucraina (unde se află – puţini ştiu – două treimi din Maramureşul istoric), a fost ctitorie a dinastiei voievodale a Drăgoşeştilor şi a reprezentat prima mănăstire ortodoxă care a aparţinut de Constantinopol. Mai înainte ca Sas Vodă şi fii săi, Balcu şi Drag, să întemeieze la Peri prima mănăstire din Maramureş, aici lua fiinţă o mică sihăstrie aflată în grija înaintaşilor lui Dragoş Vodă, cu hramul “Sfântul Arhanghel Mihail”. Voievozii Balcu şi Drag, nepoţii lui Dragoş, au dăruit mănăstirii bunuri şi terenuri şi au ridicat o biserică din piatră, iar în 13 august 1391, la cererea lor, mănăstirea e ridicată la rangul de Stavropighie Patriarhală cu drept de jurisdicţie asupra bisericilor din opt ţinuturi. Mănăstirea Peri a fost distrusă şi desfiinţată în 1703, în timpul răscoalei antihabsburgice a lui Francisc Rakoczi al II-lea. Astăzi, prin grija părintelui Grigore Luţai de la biserica din Săpânţa, se doreşte reînvierea vestitei mănăstiri. Noul edificiu, impunător, este amplasat într-un parc dendrologic, într-o pădure seculară, care a aparţinut bisericii din localitate. Biserica, aşezată pe un soclu de piatră, este construită în stil maramureşean, din lemn masiv de stejar.
Comunitate din Săpânţa a dorit foarte mult să refacă această mănăstire, în fapt, un simbol al Maramureşului. După cum ne-a spus Grigore Turda, imediat după Revoluţie, acest loc a fost sfinţit, iar construcţia mănăstirii a început imediat, materialul de bază fiind stejarii seculari aflaţi chiar pe locul mănăstirii. La reînvierea acestui edificiu şi-au adus contribuţia atât credincioşi români din ţară, originari din comună dar nu numai, cât şi de peste hotare. Acum 2 ani a fost ridicată crucea din vârf, iar în septembrie 2005 a fost adusă o maică stareţă. La clădirea bisericii încă se lucrează, aceasta aflându-se în stadiul de finisare. Edificiul este opera meşterilor care au construit şi vestita mănăstire Bârsana.
Printre personalităţile locale s-au numărat, de-a lungul istoriei, Turda Janos (străbunicul lui Gheorghe şi Grigore Turda), care a fost, în perioada dualismului austro-ungar, parlamentar, reprezentând comunitatea română, precum şi un fost ambasador al României la Budapesta în jurul anului 1940. De asemenea, Elie Wiesel, care a obţinut premiul Nobel pentru pace în 1986, născut în 1928, în Sighetul Marmaţiei, a vizitat adeseori Săpânţa. În 2003, când s-a ridicat mănăstirea Peri, aici au fost prezenţi toţi înalţii prelaţi ortodocşi români din lume.
După această fascinantă descoperire, am mai vizitat o altă pensiune din Săpânţa, “Adriana”, de 3 margarete şi cu 16 locuri, aflată pe malul Tisei, chiar unde se… agaţă harta în cui. Din grădina gospodăriei poţi vedea, foarte bine, casele de peste Tisa, din Ucraina. Proprietarii, Maria şi Dumitru Stan, ne-au spus că printre programele puse la dispoziţie turiştilor se numără plimbări cu sania iarna, respectiv cu trăsura vara, grătare în natură, drumeţii şi picnicuri etc.

Prinţul Charles: “A fost cel mai fericit week-end din viaţa mea!”

Dar pentru că se însera, am fost nevoiţi, din păcate, să ne continuăm drumul. Ne-am întors spre Sighetul Marmaţiei, am mers de-a lungul Văii Izei, spre sud, şi am ajuns într-o altă vestită localitate (aşa cum sunt cam toate din Maramureş), Bârsana. Aici se află, poate, cea mai cunoscută mănăstire din Maramureşul istoric. Aparţinând de Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului, Mănăstirea „Soborul Sfinţilor 12 Apostoli” din Bârsana este situată la 22 de km sud-est de municipiul Sighetul Marmaţiei, la ieşirea din Bârsana, spre podul Slătioarei, unde spaţiile dumbrăvilor largi ale Izei se îngustează, aici fiind cel mai strâmt vad al Izei.
Ne-a întâmpinat, cu zâmbetul pe buze, maica stareţă, Filofteia Oltean, venită aici în 1994, de la mănăstirea Râmeţ, din Alba. O personalitate fascinantă, dornică de a comunica şi obişnuită cu miile de vizitatori români şi străini care vin aici an de an.
Biserica de lemn, secondată de clopotniţa tot din lemn şi de altarul de vară, m-a determinat să rămân mut, minute în şir, contemplând capodopera arhitecturală situată în mijlocul unui paradis natural. Văzusem de nu ştiu câte ori această imagine-simbol a Maramureşului în pliante şi broşuri, dar acum mă aflam, în sfârşit, acolo… Mănăstirea, o sinteză a artei maramureşene a lemnului, are, de asemenea, o istorie zbuciumată. O primă biserică modestă de lemn se afla în Valea Slatinei. Aceasta a dispărut, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, când mănăstirea a fost mutată din Valea Slatinei în locul numit, de atunci înainte, Podurile Mănăstirii. Aici a fost construită alta, tot de lemn, care a fost distrusă de tătari în 1717. Pentru a feri biserica de profanare şi distrugere, credincioşii din Bârsana au mutat-o, în 1806, mai aproape de sat, în locul numit Podurile Jbârului, unde se află şi în prezent. Vechea biserică, cu hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică, face parte din grupul bisericilor de tip maramureşean şi este martorul unui fenomen frecvent în cazul bisericilor şi caselor de lemn, cel de strămutare. Este unica biserică din cele opt aflate pe lista monumentelor UNESCO care a fost mutată pe un alt amplasament.
Biserica nouă a fost construită între 1993 şi 1995, fiind proiectată în următoarele dimensiuni: 22,57 metri lungime, 12,20 metri lăţime şi 57 metri înălţime, numărându-se, astfel, printre cele mai înalte construcţii de lemn din Europa. Ansamblul monastic mai cuprinde Altarul de vară (construit între 1996 şi 1997), Aghiasmatarul, Stăreţia, Casa maicilor, Casa artistului, Casa duhovnicului, Casa meşterilor, Turnul clopotniţă şi un muzeu de icoane şi carte veche. Acesta dispune de manuscrise şi cărţi sfinte de patrimoniu din secolele XVI – XIX (printre care se numără Cazania lui Varlaam din 1643 şi Biblia de la Bucureşti, din 1688), icoane vechi şi o bogată colecţie de obiecte de artă populară locală. Pictura bisericii de la Bârsana, al cărei paraclis a fost sfinţit în 1998, este realizată de artiştii iconari Ioan şi Mariana Botiş, din Vişeul de Sus.
După cum ne-a mărturisit maica stareţă, încrederea de a finaliza această mănăstire i-a fost insuflată de trei principii. Întâi a fost curajul, pentru că la început, aici se afla un deal gol. Apoi, încrederea, adusă de laudele oamenilor care vedeau ce se realizează aici. Şi nu în ultimul rând, “banul văduvei”. Banii au contat şi, mulţi, puţini, bine drămuiţi, s-au strâns în timp şi au fost suficienţi pentru ridicarea acestui eficiu sfânt.
Printre personalităţile care au vizitat mănăstirea se numără şi Prinţul Charles, care a rămas fascinat de acest paradis natural. “A fost cel mai fericit week-end din viaţa mea”, a spus acesta, la plecarea din Bârsana.
Aici, destinul uman s-a împletit atât de strâns cu cel al pădurilor din jur, încât istoria a fost scrisă nu prin cuvinte, ci prin semne încrustate pe trunchiuri de copaci, denumite mai târziu porţi şi case şi unde credinţa strămoşească şi-a găsit expresia nu în catedrale măreţe de piatră, ci în modeste biserici din lemn, însă cu turlele înalte până la cer. Este, poate, cea mai frumoasă definiţie a maramureşeanului, pe care am întâlnit-o vreodată. Istoric vorbind, românii ortodocşi nu aveau dreptul să construiască biserici din piatră în vremea stăpânirii maghiare şi austro-ungare, astfel că au folosit lemnul, creând adevărate opere de artă. Lemnul nu a permis construirea unui lăcaş de cult pe o suprafaţă mare, în schimb, a dat permis dezvoltarea bisericii în înălţime. Astfel că edificiile religioase din Maramureş sunt cele mai înalte biserici ortodoxe sau greco-catolice.
Pentru turiştii care doresc să ajungă în acest paradis, o veste bună. Mănăstirea dispune de o casă de oaspeţi, inaugurată în acest an, de Sărbătorile de Paşte. Complexul dispune de 22 de camere cu baie, fiecare cu câte 2 locuri şi de 5 apartamente, totalizând 54 de locuri.
Peste noapte am fost găzduiţi de Pensiunea “Fraţii Paşca” din Bârsana, deschisă în urmă cu doi ani, care dispune de 14 locuri, distribuite în o cameră cu pat simplu, o cameră cu pat matrimonial şi trei camere cu pat dublu. După cum ne-a precizat Giovani Paşca, unul dintre administratorii pensiunii, aici există şi posibilităţi de petrecere a timpului liber, precum excursii cu trăsura, focuri de tabără, seri muzicale tradiţionale.

Giovani Paşca

Au venit şi turişti străini, în general din ţări latine, dar şi din Germania, Australia, Noua Zeelandă, Filipine. Inundaţiile din 2005 au redus, din păcate, numărul turiştilor, faţă de perioada de vârf, care a fost 2000-2002. “Din păcate, numărul turiştilor români se diminuează. Aici vin doar grupuri de excursionişti, iar în rest, primim străini. În 2000-2002, 65% din turişti erau români, dar acum ponderea acestora s-a diminuat la 50%”, ne-a precizat Paşca.
Comparativ cu Moeciu sau culoarul Rucăr-Bran, turismul rural a început timid, pe Valea Izei, de-abia în 1997. “Atunci, se ştia prea puţin ce înseamnă ANTREC. Am fost la Primărie, m-am informat şi am devenit extrem de interesat de dezvoltarea acestei forme de turism. Avem deja aproape 10 ani de când muncim în agroturism. Intenţionăm să mai deschidem un corp de clădire şi să achiziţionăm un microbuz. De multe ori, turiştii doresc să li se asigure transportul până la noi şi trebuie să închiriem microbuze. Vom concepe şi trasee, pe Valea Izei până la Borşa, sau pe Valea Marei, spre Sighetul Marmaţiei”, a adăugat Paşca. Din păcate, sprijinul statului pentru turismul rural a fost diminuat. Până în 1999-2000, această formă de turism era scutită de taxe.
Giovani Paşca predă un curs de 5 luni, de administrator de pensiune turistică, cu modulele “Siguranţa turiştilor în pensiune” şi “Serviciile turistice”, la Borşa, iar mesajul său către proprietarii de pensiuni este acela că trainingul este obligatoriu. “Mulţi spun că se pricep, dar adevărul se vede la finele fiecărui an, în funcţie de numărul turiştilor şi de gradul de mulţumire al acestora. Le explic mereu proprietarilor cum se face o super-ofertă turistică atunci când cererea, dar şi concurenţa, sunt ridicate. Mulţi dintre ei au înţeles ce înseamnă să oferi un discount sau un serviciu suplimentar”.
Valorile şi portul popular riscă să se piardă dacă nu sunt stimulate. Proprietarii de pensiuni au un rol mare în a încuraja menţinerea obieciurilor. Mai ales că Maramureşul posedă toate atuurile: oameni harnici şi ospitalieri, tradiţii conservate de-a lungul sutelor de ani, dansuri populare, vestitele porţi, case şi biserici de lemn… “Am fost în ţări cu tradiţie turistică, ţări care valorifică orice piatră. Aşa ar trebui să facem şi noi. Oricum, sunt optimist în privinţa viitorului Maramureşului turistic. Nivelul de trai se îmbunătăţeşte de la an la an şi sper să avem un viitor politic şi economic sigur”, mai crede Paşca.
Majoritatea turiştilor vin aici în sezonul de vară, în special în iulie şi august, dar şi în timpul sărbătorilor de iarnă. Din păcate, anii cu inundaţii contribuie la diminuarea numărului acestora. Străinii îşi fac de obicei rezervările cu o lună înainte, dar au existat şi cazuri de rezervări efectuate toamna, pentru primăvară. “Lucrăm mult şi cu agenţiile de turism din Bucureşti, precum Marshal Turism şi Eximtur, dar şi cu firme din Botoşani, Timişoara, Satu Mare, Cluj sau Constanţa. Ar fi foarte bine dacă ar exista şi un sistem de rezervări online, dar încă este destul de greu. Dar în oraşe precum Baia Mare sau Sighetul Marmaţiei, se fac astfel de rezervări pentru satele limitrofe”.

Pe urmele lui Miya Kosei

De la Bârsana, ne-am continuat periplul spre Şieu. Gazda noastră a fost profesoara Maria Man, cea care a impulsionat turismul rural pe aceste meleaguri, proprietara unei frumoase pensiuni de 2 margarete. Trebuie amintit că Şieul, o altă aşezare legendară, este situată pe cursul râurilor Iza şi Şieuţ. Atestarea documentară datează dinainte de 1353, an în care satul era stăpânit de Iuga (frate cu Bogdan Vodă). Cele mai importante obiective turistice sunt biserica din lemn atestată documentar din 1400, având pictura executată pe pânza lipită pe lemn şi un iconostas vechi ortodox manufacturat după 1800. În Şieu, datinile s-au păstrat intacte, fiind prilejuite de sărbătorile de peste an, de momentele hotărâtoare ale vieţii (naşterea, căsătoria, moartea) şi de jocurile practicate în zilele de sărbătoare. Sărbătorile, mai ales cele de iarnă, antrenează toată suflarea satului, de la copii până la vârstnici. Aici se organizează şi “Întâlnirea cu fiii satului”, o manifestare devenită, din păcate, din ce în ce mai rară în mediul rural românesc. Pe de altă parte, Şieul se mândreşte cu momentele artistice prezentate de ansamblul şcolii, pregătit Maria Man. Micii artişti au fost invitaţi la emisiunea “Duminica în familie” şi la Festivalul “Floarea Mândră de pe Iza”.
Poate cel mai de seamă oaspete al Mariei Man a fost artistul japonez Miya Kosei, care, de 35 de ani, este unul dintre cei mai buni ambasadori neoficiali ai României, prin fotografiile realizate. “Când l-am văzut pentru prima dată, purta o pălărie, mi-a dat ‘bună ziua’ în română… La un moment dat, s-a oprit în dreptul gospodăriei mele, făcând poze la un car. L-am invitat la masă şi a accepta cu cea mai mare plăcere. Mi-a spus că locuieşte la Poienile Izei şi că adoră tot Maramureşul”.
Este o vorbă din popor, care spune că românul este născut cu bun simţ. Iar românii pot redescoperi cel mai bine secretul ospitalităţii aici, în Maramureş. Chiar Miya Kosei a spus, citat de o publicaţie japoneză: “M-am îndrăgostit de frumuseţea naturală a peisajului, de oamenii şi de tradiţiile milenare ale Maramureşului”. Artistul japonez a fost pentru prima dată pe aceste meleaguri în… 1965. Şi de atunci, s-a “îmbolnăvit” de Maramureş. Maestrul a ajuns la concluzia că “românii nu au venit de nicăieri. Ei au fost, sunt şi vor rămâne în vecii vecilor pe această glie”. Cel mai mult l-a fascinat viaţa simplă a oamenilor şi modul acestora de a gândi, cu… inima.
O altă personalitate care a trecut pragul acestei pensiuni a fost ambasadoarea Israelului, Excelenţa Sa, Rodica Gordon Radian, omul de litere Alexandru Paleologu, fostul ambasador al Japoniei în România… “Pe Alexandru Paleologu, care mi-a fost oaspete în 2003, nu l-am recunoscut. Îl ştiam de la televizor, dar credeam că este cineva care seamănă cu el. La un moment dat, căram găleţi de la fântână iar domnia sa s-a oferit, insistent, să mă ajute. Apoi, m-a întrebat cum reuşesc să mă descurc singură. Era un om foarte atent iar cât timp a fost găzduit de mine, m-a ajutat la treburile gospodăriei. A dorit să vadă ce se întâmplă, într-o pensiune, de dimineaţa până seara. În week-end, m-a invitat la un picnic pe Valea Vaserului, într-o zonă foarte liniştită. M-a întrebat dacă mi-ar plăcea să am o astfel de viaţă, şi, după ce m-am gândit puţin, i-am mărturisit că pentru câteva zile da, dar mai mult, nu, pentru că de când mă ştiu sunt obişnuită cu agitaţia gospodăriei”, ne-a mărturisit Maria Man.
Cei mai mulţi turişti străini care vin în Şieu provin din Franţa, dar şi din ţări ca Italia, Olanda, Germania, Japonia, Israel. Primii turişti ai Mariei Man au fost profesori universitari din Marea Britanie, veniţi în cadrul unui schimb de experienţă cu facultăţile din Bucureşti. Aceştia au mai revenit de două ori. Nu mai trebuie spus de ce… Dintre turiştii români, majoritatea provin din Bucureşti, dar şi din oraşe din vestul ţării, precum Timişoara şi Oradea. “De Revelion, mai toate satele Maramureşului sunt pline de turişti din Bucureşti. Ei vin aici şi apreciază cu adevărat ceea ce găsesc. Pentru că au ce vedea. Am fost în Olanda, unde am vizitat pensiuni rurale, şi nu pot spune că sunt mai prejos decât ei, dimpotrivă”, ne-a spus Maria Man. “ANTREC a avut un rol foarte important în dezvoltarea agroturismului maramureşean. Prin doamna Livia Sima, pe atunci preşedinte ANTREC Maramureş, mi-au sosit primii turişti. Prin ANTREC am reuşit să mă fac cunoscută lumii. Un an şi jumătate am lucrat singură, am avut singura pensiune din localitate. Pensiunea mea a fost introdusă, cu o poză, pe site, iar numărul turiştilor a început să crească, de atunci, simţitor. Această asociaţie este, de fapt, singura care a mişcat lucrurile în turismul rural de aici. De asemenea, şi agenţiile de turism au un rol important. Ele trimit turişti, însă noi, ca reprezentanţi zonali ai ANTREC, îi ghidăm către colaboratorii noştri, fără a percepe nimic în plus. Lucrăm foarte bine cu agenţii precum Paralela 45 din Bucureşti, Latina din Constanţa, Eximtur din Cluj, Mara Holiday şi Mara International din Baia Mare. Nu există concurenţă între noi, proprietarii de pensiuni, pentru că avem suficienţi turişti. De exemplu, o agenţie de turism mi-a trimis 12 persoane, iar pe o parte dintre ei i-am repartizat la alte pensiuni. De-a lungul timpului, ne-am îmbunătăţit condiţiile şi datorită turiştilor. Şi toţi ne roagă să nu schimbăm nimic, să păstrăm totul aşa cum e”. Mai ales străinii, apreciază simplitatea, nu grandoarea…
Iarbă verde, curte în spate şi nu la drum şi autenticitate. Cam acestea sunt condiţiile cerute de turişti, care nu doresc dormitoare în stil Ludovic, ci naturaleţe şi ospitalitate. O altă pensiune de vis din cele 12 (toate membre ANTREC), câte se află în Şieu, este cea a familiei Florea Ioan şi Ileana, care dispune de 3 camere cu 6 locuri de cazare. Aici mi-a atras atenţia o livadă mare, la capătul căreia se află râul Şieuţ. Următoarea pensiune vizitată, Bota, o clădire trainică, cu 2 nivele, are 5 camere cu pat dublu.
Am remarcat că este necesară înfiinţarea de puncte de informare turistică, de unde vizitatorii pot fi ghidaţi către obiectivele din Maramureş. Din păcate, autorităţile locale nu dispun încă de suficiente fonduri pentru a angaja personal. Dar, în sfârşit, aceasta este încă o problemă naţională… Pentru acest judeţ au fost remarcate 51 de trasee, dar multe nu sunt încă omologate sau marcate. Consiliul Judeţean a făcut câţiva paşi în acest sens şi în viitorul apropiat Maramureşul va avea trasee turistice în toată regula.

La început a fost Botiza…
Următoarea destinaţie este, poate, una din cele mai cunoscute comune din Maramureş: Botiza. Aici au apărut primele pensiuni rurale şi primii proprietari cu iniţiativă. Prima oprire am avut-o la pensiunea Poienar, de două margarete, deschisă în 1997, ai cărei proprietari sunt Maria şi Ioan Poienar. Două case frumoase, cu parter şi etaj (o casă tradiţională renovată şi o casă modernă, conformă cu tradiţia locală), amplasate într-o zonă liniştită, dincolo de centrul comunei. În spatele caselor se află o mică grădină, frumos amenajată. Însă, două lucruri m-au fascinat cel mai mult. La etaj se află o frumoasă expoziţie cu diferite ţesături tradiţionale, război de ţesut din lemn, unde gazda poate face o demonstraţie a realizării renumitelor covoare de Botiza, din lână vopsită în culori vegetale. Merită amintit că absolut toate culorile folosite pentru costume sau cergi sunt obţinute pe cale naturală, din vegetale.

Alături de părintele Isidor Berbecaru, parohul din Botiza

Cergile sunt împodobite cu reprezentări abstracte, motive vechi de… 2000 de ani (!) precum romburile care reprezintă soarele, simbol al luminii, atât spirituale, cât şi fizice. Pomul vieţii, un motiv des folosit de artiştii din Botiza, a fost descoperit pe vase dacice de lut, ne-a povestit gazda noastră, Maria Poienar. Alte simboluri folosite sunt casele tradiţionale, porţile şi bisericile din lemn, fântâna cu cumpănă, flori stilizate, bradul care simbolizează pădurile, liliacul, care reprezintă miturile româneşti, obieciul oieritului, calul care simbolizează animanele domestice, cerbul, care simbolizează animalele sălbatice, lira, simbol al tuturor instrumentelor muzicale şi multe altele.
Dar cum se fac vestitele cergi? Se toarce firtul de lână, apoi se spală şi se vopseşte cu diferite plante culese numai din împrejurimi, printre care se numără luşca (o specie de ghiocel), coaja de arin, frunzele de mesteacăn, rostopasca, urzicile. Nuanţele predominante sunt verde închis, vernil, galben, portocaliu, cărămiziu, maro şi negru. În Botiza nu se foloseşte roşu aprins, pentru că aici nu există plante care să permită obţinerea acestei culori. Culorile folosite de tinere la zadii sunt roşul aprins, albastrul şi verdele.
Printre felurile de mâncare de bază, aici se servesc sarmale, cârmnaţi, balmoş, fasole cu ciolan, gogoşi, clătite cu brânză de vacă şi smântână…
La ieşirea din pensiune am găsit o altă surpriză. O carte de oaspeţi. Am găsit semnături ale unor turişti americani, japonezi, belgieni sau francezi. “Atunci când oaspeţii străini pe care i-am găzduit de-a lungul timpului nu pot veni, aceştia îşi trimit prietenii”, ne-a spus Maria Poienar.

Micuţa Daria

Am plecat încântaţi… Şi a urmat Pensiunea Dorina, tot de 2 margarete. Aici, ne-a fascinat în special micuţa Daria, o fetiţă de 3 ani, extrem de inteligentă, oricând pregătită să-i facă faţă lui Virgil Ianţu, la emisiunea “Copiii spun lucruri trăznite”. La cererea noastră, părinţii au îmbrăcat-o în costum tradiţional. A urma o îndelungată sesiune de fotografii. Rezultatele le veţi vedea în revistă. E îmbucurător că şi copiii sunt obişnuiţi, de mici, cu costumele populare. Până la urmă, ei pot fi cei mai buni ambasadori ai tradiţiilor, pentru că reprezintă următoarea generaţie. Alături de Daria, am făcut cunoştinţă şi cu Ovidiu, fratele ei mai mare, care purta costumul popular cu o sobrietate de invidiat.

Lecţie de turism la Poienile Izei

Seara ne-a prins în drum spre Poienile Izei, unde am şi înoptat. Aici am vizitat biserica de lemn care datează din 1604, numărându-se printre cele mai vechi din Maramureş. Gazda noastră a fost un bătrân de 84 de ani, care, de peste 50 de ani are grijă de sfântul lăcaş. Biserica a fost pictată în întregime de-abia în 1794 de către Gheorghe din Dragomireşti. Am aflat că între ridicarea bisericilor de lemn şi momentul pictării trebuie să treacă zeci de ani, timp suficient lemnului de a se usca şi învechi. Aici am descoperit şi o carte de oaspeţi, pe care se află şi semnătura Prinţului Charles, care a trecut prin Poienile Izei, fără să fie anunţat.
O nouă surpriză a fost gazda noastră de la pensiunea “Domniţa” (2 margarete, 5 camere cu 10 locuri), Domniţa Ilieş. O femeie simplă, dar care poate oferi adevărate lecţii de turism. Pensiunea este o construcţie modernă, ce respectă stilul tradiţional al zonei. Priveliştea deosebită asupra dealurilor acoperite cu păşuni şi păduri este completată de sunetele specifice unui sat: cântecul cocoşilor, ritmul potcoavelor cailor de la căruţele ce trec pe uliţă, mugetul îndepărtat al vitelor sau, duminica dimineaţa, clopotele bisericii ce cheamă credincioşii la slujbă. Lipsa altor construcţii în partea din spate a pensiunii, până în vârful dealului, permite ochilor să se delecteze cu peisajul superb. Complexul are o fermă proprie, cu toate animalele necesare gospodăriei, precum şi o sală de mese modernă şi spaţioasă. Amintim de aceasta deoarece, în urmă cu câţiva ani, aici a avut loc o nuntă ca-n poveşti, protagoniştii fiind un francez şi o româncă. Viitorul mire a dorit o nuntă în stil tradiţional maramureşean. Şi a avut parte de un basm… cu majoritatea locuitorilor satului, îmbrăcaţi în costume tradiţionale, cu ceteraşi şi bună voie…

La pensiunea „La Domniţa”

Printre specialităţile casei se numără ciorba denumită “Zamă acră”, care, contrar numelui, nu este deloc acră, ba, dimpotrivă, chiar dulce. Ea conţine carne de oaie, smântână şi ouă întregi, dar fără coajă şi se prepară după Revelion, la nunţi şi la toate marile sărbători.
Dacă horinca a fost nelipsită de la orice masă, aici am văzut şi unde se prepară, vizitând o horincie, situată între Poienile Izei şi Botiza. O instalaţie de distilare complexă, la care au acces toţi localnicii care doresc să fabrice elixirul… ospitalităţii şi poftei de mâncare. Lângă horincie se află şi un izvor de apă minerală carbogazoasă, care se foloseşte şi la prepararea tăriei.
Vasile Dunca, primarul din Poienile Izei, ne-a amintit de înfrăţirea comunei cu orăşelul Maxeville din Franţa, cu care se colaborează de mai bine de 16 ani, iar anul trecut, pe 23 aprilie, aici s-a oficiat înfrăţirea celor două localităţi. Anul acesta, a fost rândul moroşenilor să viziteze oraşul francez, delegaţia fiind însoţită de un grup de copii care au prezentat dansuri şi cântece populare. Dunca ne-a precizat că majoritatea turiştilor străini, care au început să vină de acum 5-6 ani, sosesc din Franţa, Japonia, SUA şi Germania. Mulţi sunt în trecere sau doresc să stea doar o noapte, însă, a doua zi se răzgândesc şi mai rămân o săptămână. Turiştii vin în special în perioada de vară, în timpul concediilor (în special în august), precum şi în timpul sărbătorilor de iarnă, când, dacaă nu rezervi din timp, nu mai găseşti nici un loc liber. Anul trecut, în timpul iernii, Poienile Izei au găzduit, potrivit primarului, peste 1.500 de turişti.
“Am avut marele noroc să deţinem o biserică aflată în patrimoniul UNESCO, care a atras întotdeauna vizitatori de pe toate meleagurile. Plus ospitalitatea aparte a poienarilor, şi a moroşenilor în general. Turismul este aici deja ceva normal, oamenii s-au obişnuit. Uneori, avem atât de mulţi turişti, încât nu facem faţă. În prezent, în comună avem 23 de pensiuni, clasificate sau în curs de clasificare”, ne-a mai spus Dunca. Economia comunei s-a bazat pe agricultură (localitatea având, printre altele, cele mai multe motocositoare din România), însă în ultimii ani, turismul este luat în serios din ce în ce mai mult. Marea problemă a Maramureşului şi, în fapt, încă o problemă a României, o constituie infrastructura rutieră. Poate, singurul aspect care îi nemulţumeşte pe turişti, fie ei români, sau străini. Dar, încet, încet, lucrurile se mişcă şi în această direcţie. De exemplu, în zona Poienile Izei se lucrează la consolidarea drumului judeţean spre Botiza, o lucrare în valoare de 6 miliarde de lei vechi.
Printre rapsozii de muzică populară născuţi în comună se numără Florentina şi Petre Giurgi, Ioan Pop sau fraţii Florea. În comunele vecine, pe o rază de doar zece kilometri, au copilărit fraţii Petreuş (comuna Glod) sau Cornelia şi Lupu Rednic (comuna Şieu). De fapt, cam la fiecare 2-3 case, pe aceste meleaguri există câte un ceteraş. Programele folcorice nu lipsesc din oferta turistică. Un turist care doreşte să aibă parte de o reprezentaţie, trebuie doar să ceară şi în ce mult o jumătate de oră, artiştii populari sunt în faţa lui.
Aici, în Maramureş, puterea exemplului contează mult. De obicei, primarul şi preotul fiind pionieri. Concurenţa este constructivă. Dacă un localnic are o poartă semeaţă, altul va încerca să construiască una şi mai mare. Dacă apare o pensiune frumoasă, următoarea va fi şi mai elegantă… Dacă locuitorii unui sat contruiesc o biserică impunătoare, vecinii vor încerca să o depăşească. Unitatea în jurul bisericii ortodoxe este în Maramureş mai mare decât oriunde. Este drept, în anumite localităţi, precum Şurdeşti, există şi puternice comunităţi greco-catolice, în fapt, alt rit istoric românesc.
O surpriză plăcută a constituit-o întâlnirea cu doi turişti olandezi, soţ şi soţie, familia Van Boheemen. Pasionaţi de pictatul icoanelor, aceştia au, în Olanda, un profesor român, care le-a recomandat să viziteze Bucovina. Au stat acolo 2 săptămâni, au rămas fascinaţi de mănăstirile pictate, dar au dorit să vadă şi Maramureşul. Au ajuns în Poienile Izei unde, iniţial, doreau să stea doar o noapte. Însă ospitalitatea Domniţei, care le-a fost gazdă, i-a făcut să mai rămână încă aproape o săptămână. Au rămas fascinaţi de tot ce au descoperit aici, singurul punct slab fiind tot şoselele.
Am plecat cu părere de rău din Poienile Izei, fiind totuşi siguri că surprizele plăcute nu s-au terminat. Trecând prin Ponceşti, am admirat o procesiune greco-catolică, prilejuită de prima împărtăşanie a copiilor. Interesantă succesiunea de straie: primii copii din alai, care urmau să fie împărtăşiţi, purtau robe colorate în roşu şi alb, iar ceilalţi, în special fetele, purtau costume tradiţionale moroşene.
Şi am fost norocoşi, pentru că am prins o slujbă de duminică, la biserica din Budeşti. Şi nu orice slujbă, ci una de Rusalii. A spune că am rămas fascinat e prea puţin. Tot ce ştiam din cărţi, pliante sau de la televizor se înfăţişa în faţa mea. O mulţime de femei şi de copii se aflau în curtea bisericii şi toţi, absolut toţi, îmbrăcaţi în costume tradiţionale! Bărbaţii nu se vedeau pentru că se aflau în interiorul bisericii. Asta e tradiţia şi aşa s-a păstrat. Am realizat o mulţime de fotografii, pentru că altfel nu se putea. Eram singurii “intruşi”, alături de echipa unei televiziuni şi de alt fotograf profesionist. Oamenii îşi vedeau de treaba lor, oricum, sunt obişnuiţi cu turiştii sau cu jurnaliştii. Oricum, am realizat că aceasta este tradiţia… În Maramureş, nimic nu se face pentru ochii lumii. Deşi, încă o dată, am convingerea că turismul nu va transforma aceşti oameni în “actori”, dar le va da încă un imbold pentru păstrarea tradiţiilor.
Am plecat din Ţara Maramureşului cu imaginea credincioşilor din Budeşti, următoarea noastră destinaţie fiind Ţara Lăpuşului. O nouă surpriză, o nouă destinaţie turistică a judeţului Maramureş, care începe să se dezvolte de la an la an.

7 comentarii


    1. Clasificarea este corecta. In egala sumara si ce scrii despre multi dintre cei care isi petrec concediile in Romania, dupa 11 luni de munca afara. Daca deranjeaza comentariile lor si faptul ca stramba din nas la realitatea din tara, chiar crezi ca ei pot face ceva pentru ca sa se preschimbe acasa in mai bine? Eu am ramas socata de atitudinea adolescentilor si copiilor celor plecati. Ajunsi aici cand se migra ilegal, au pastrat amintiri nu tocmai roz despre viata traita in Romania. In special cei proveniti din mediul rural sunt foarte indarjiti impotriva locului in care s-au nascut! Acolo totul era mizer! Au fost adusi aici pentru un trai mai bun, chiar daca asta presupune numar de ore de munca dublu pentru parinti. Nu stau in fata blocului cu cheia de gat! Pentru ca aici exista un sistem after school foarte bine pus la punct si nu atat de scump ca in tara. Sunt tratati in spitale cu interes si profesionalism. Si spitalizarea este gratuita! Au mult mai multe posibilitati de a-si petrece timpul liber, fara cheltuieli suplimentare. Stiu ca scriu aici revolta! Dar am lucrat cu adolescenti in Romania si o asemenea viata isi doreau! Eu am plecat cand am simtit ca acolo nu pot sa mai fac nimic! Schimbarea trebuie dorita, acceptata si infaptuita si dinauntru! Pentru ca altfel adolescentii din tara vor stramba din nas la fel ca aceasta categorie care acum mai vine in tara!

      Răspunde

      1. Stiu ca sunt foarte multe probleme acasa, in Romania dar tot ma trage ata acasa. Traiesc si eu, ca multi alti romani, departe de casa dar nu pot spune ca in strainatate curge lapte si miere sau ca spitalizarea este gratuita. Traiesc mai decent dar mai artificial decat in tara mea si tanjesc sa merg acolo unde oamenii mai pastreaza ceva sfant: valori morale, traditii, credinta. Ati gasit asta in Occident?

        Răspunde

  1. Bonjour,
    Scriu din Bruxelles si ma intereseaza daca mi se poate face o cruce în Sapânta, ca sa înveselesc nitel griul cimitirelor de aici (desi nu am intentia de a da ortul popii).
    Daca mi-ati raspunde, mi-ati face mare placere si va multumesc anticipat. cu sentimente distinse… MC

    Răspunde

  2. Interesant si instructiv articolul dumneavoastra! Este bine sa gasesti informatii originale si
    variate. Ca tot vorbeam de varietate, pentru cei interesati, am gasit un site cu articole generale – imbracaminte, pastile de slabit,
    electronice si tot felul de alte lucruri la preturi foarte mici,
    dar de o calitate buna. Ce este interesant pe acest site este faptul ca aduna la
    un loc toate reducerile din magazinele online de pe piata,
    chiar si cele ale unor branduri renumite. http://www.bazargorj.ro

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.